ARTICOLE.
Victor Moşneag, în Ziarul de Gardă despre alegerea lui Ghenadie Sajin şef la Inspecţia de Stat în Construcţii: „Ghenadie Sajin, administratorul firmei „Finpar Invest”, care deţine mai multe terenuri şi clădiri în Chişinău, afiliate deputatului şi prim-vicepreşedintelui PDM, Vladimir Plahotniuc, a fost desemnat de o comisie din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor şef al Inspecţiei de Stat în Construcţii. Sajin este considerat unul dintre oamenii de încredere ai lui Plahotniuc, fiind cumnat cu Valeriu Zubco, fost procuror general, cu care a participat la vânătoarea din Pădurea Domnească, în decembrie 2012. El este şi unul dintre martorii-cheie ai procesului penal care a urmat după acea vânătoare, în urma căreia a fost condamnat un singur om, judecătorul Gheorghe Creţu. Conform legii, Sajin urmează să renunţe la funcţia de administrator al „Finpar Invest”, cu un capital social de aproape jumătate de miliard de lei (!), pentru a se dedica în totalitate celei de şef la o instituţie de stat, unde va avea un salariu de funcţie de doar şase mii de lei pe lună.”
Ziarul de Gardă (A.B.) despre Vasile Chirtoca, candidatul milionar din partea PCRM la primăria or. Chişinău, „După contracte de sute de milioane cu statul, vrea funcţia de primar de Chişinău”: „Omul de afaceri Vasile Chirtoca, propus de comunişti pentru funcţia de primar al Chişinăului, a beneficiat în ultimii ani de contractele cu statul de aproximativ 300 de milioane de lei. Aceste calcule sunt făcute numai din datele disponibile pe ultimii doi ani de la Agenţia de Achiziţii Publice şi în urma analizării unui raport al Curţii de Conturi de la o singură companie de stat.// Candidatul PCRM la funcţia de primar al capitalei a câştigat în ultimii ani, prin intermdiul firmelor sale, sute de contracte cu instituţiile statului. Holdingul „DAAC Hermes”, controlat de Chirtoca, administrează zeci de firme, însă doar cinci din ele au avut parteneriate de invidiat cu statul.”
Sorina Bujarov pe e-sănătate.md despre vaccinarea în Moldova: ”În Republica Moldova vaccinarea obligatorie se face mai bine de două decenii, fiind inițiată la trei ani de la proclamarea independenței. De atunci, calendarul imunizărilor este actualizat aproape în continuu – fie sunt adăugate noi vaccinuri, fie sunt excluse altele. Aducerea vaccinurilor în țara noastră însă nu a fost un proces simplu. Dacă astăzi tot mai mulți părinți refuză imunizarea, acum 20 de ani moldovenii puteau doar să viseze la preparatele menite să- protejeze de bolile infecțioase. Specialiștii care au adus primele vaccinuri în Moldova povestesc cât efort au depus pentru ca populația țării să fie vaccinată, la fel cum se practica în țările dezvoltate.Eforturile însă au fost recompensate. Deja de ani buni în Moldova nu au mai fost înregistrate epidemii de boli transmisibile. Mai mult, avem în țară unul dintre cele mai performante depozite de păstrare a vaccinurilor. Depozit Național de Vaccinuri este primul din Europa acreditat de Organizația Mondială a Sănătății și al doilea din lume, unde sunt păstrate toate vaccinurile, în cele mai bune condiții.De altfel, Depozitul Național de Vaccinuri a fost deschis acum 20 de ani, mai exact în 1994. Pe atunci încă specialiștii moldoveni făceau primele eforturi să aducă în țară vaccinurile. Își amintesc că, inițial, nu erau susținuți de nimeni în ideea de a imuniza populația.”
Ziarul Newsmaker.md scrie despre mitul ANTIFA, adică despre marea (falsă!) sperietoare din ajunul alegerilor parlamentare din 30 noiembrie 2014: ”Главные обвиняемые по «делу Antifa Rezist» — левые активисты Павел Григорчук и Михаил Амерберг 15 апреля были переведены под домашний арест, пробыв в СИЗО без малого пять месяцев. За время следствия в их деле появились новые статьи, но при этом из него исчезло упоминание об оружии, обнаружение которого было едва ли не главным доказательством преступных намерений задержанных. На слабую доказательную базу обвинений указывали не только обвиняемые и их адвокаты, но и европейские дипломаты. NM решил, что само расследование скандального дела нуждается в расследовании. И провел его. ”
Un interviu despre statutul procesului de integrare europeană cu Victoria Bucătaru, director de programe la Asociația pentru Politică Externă: ”в течение года граждане Республики Молдова, обладатели биометрических паспортов, могли беспрепятственно ездить в страны Европейского Союза. Молдова была и остается единственным государством Восточного партнерства, для граждан которого ЕС отменил визы. До настоящего момента никакая другая страна Восточного партнерства не может похвастать таким режимом с Европейским Союзом. Из 460 тысяч граждан, выехавших в страны ЕС, по различным причинам в Европейский Союз не пустили 1 тысячу 355 человек, а около 2300 человек превысили сроки пребывания в нем. Преимущества безвизового режима для Республики Молдова состоят, прежде всего, в том, что были заложены основы широкого процесса реформ в жизненно важных областях, таких, как судебная система, внутренние дела, информационная безопасность и борьба с коррупцией. Безвизовый режим повлек за собой и глубокие процедурные преобразования, способствуя совершенствованию институциональных услуг, которые в первую очередь были адаптированы к европейской практике и стандартам. План действий по либерализации визового режима включает два этапа: первым этапом было принятие законодательных рамок, второй был отведен на их внедрение. Законодательство – это живой организм, законы постоянно меняются, совершенствуются, пересматриваются, и власти Республики Молдова, в том числе граждане, всегда должны быть готовы справиться с этой работой. Нынешние тенденции на внутреннем плане не самые радужные. Громкие финансовые скандалы, законопроекты, ограничивающие основные свободы человека… Я имею в виду недавно внесенный проект закона, который касался свободы выражения мнений. Сегодня налицо также непоследовательность политического класса Кишинева в том, что касается европейской интеграции Республики Молдова. Все мы прекрасно знаем, что европейский курс в целом, как и процесс адаптации к европейским стандартам предполагает железную политическую волю, а также единство политического класса.”
Un reportaj de Vlad Ursulean și Timea Honț, pe casajurnalistului.ro despre ultimele alegeri parlamentare din RM, descrise într-un stil (supra) realist, cu mărturii şi poze: „Îmi tot sunau în cap profețiile lui Volok ca o poetică incoerență, având în vedere că partidul lui a ieșit spectaculos pe ultimul loc, cu 633 de voturi. Dar o serie de evenimente mi-au oprit oleacă mintea-n loc: // Politicienii pro-europeni au jefuit trei bănci, leul moldovenesc s-a devalorizat rapid și a pornit o nouă isterie cu A crescut dolarul?! Guvernul pro-european s-a destrămat și a fost înlocuit de un guvern și mai pro-european, sprijinit de comuniști. // Rusia rezistă sub asediu economic pentru că se hrănește cu isterie, dar fără bani nu mai poate face mare lucru. Populația Chinei începe să se reverse în Siberia pustie și tot mai încălzită global. Firmele chinezești cumpără pe bucăți industria de acolo. Există un scenariu surprinzător de bine argumentat în care Siberia e anexată de chinezi, iar Rusia europeană intră în sfârșit în Europa. //Personajului principal i s-a aprins becul din gură. // Moldova oscilează între o comedie de Cobileanski și o distopie de Volok. S-a sacrificat pentru ca România să evadeze spre Occident. E o briliantă înfrângere pentru un om și o tristă victorie pentru umanitate. Seriuos.”
Un reportaj de Benoît Vitkine în Le Monde despre Odesa la un an de la confruntările şi incendiul de pe 2 mai 2014, în care au murit 42 de militanţi pro-ruşi. Acest eveniment tragic, potrivit observaţiilor autorului reportajului, a radicalizat ambele tabere şi a crescut numărul voluntarilor pro-ruşi de la Odesa înrolaţi în luptele din Donbass: „Odessa et son million d’habitants vivent encore dans le traumatisme du 2 mai 2014. En réalité, l’onde de choc de la tragédie a dépassé les limites de la ville, contribuant largement à tendre la situation dans l’est de l’Ukraine, où débutait le conflit armé. Les images des corps carbonisés diffusées à la télévision ont poussé des centaines de jeunes Russes à venir combattre dans le Donbass, dans l’est du pays. // (…) L’enquête judiciaire est opaque, la police ne communique pas. Un « groupe du 2-Mai » s’est formé pour mener ses propres investigations, composé principalement de journalistes, mais aussi d’experts en chimie ou en balistique, de toutes les opinions politiques. Leurs conclusions écartent l’hypothèse avancée par les médias russes du massacre délibéré. Elles dévoilent un tragique enchaînement, dans lequel la violence des uns a répondu à la violence des autres jusqu’à l’échange de cocktails Molotov qui a provoqué l’incendie. Les travaux du groupe sont aussi sévères pour la police, qui n’a pas su ou pas voulu empêcher les affrontements. Comme ailleurs dans le pays, les forces de sécurité, démoralisées, désorganisées ou attendant simplement de voir vers où soufflerait le vent, sont restées en retrait.”
Dora Constantinovici, pe CriticAtac, despre „Revolta din BALTIMORE. Adevăruri dureroase – minciuni periculoase”: „Într-o analiză pe washingtonpost.com, Michael A. Fletcher (locuitor al Baltimore) vorbește despre diferențele flagrante dintre săraci și bogați. Harta arată cum cartierul în care a crescut spre exemplu Freddie Gray, 34% dintre locuințe sunt goale, abandonate. Acum imaginați-vă că locuiți într-un cartier în care fiecare a treia clădire este goală/sigilată.// Într-un material recent al The Baltimore Sun, cartierul lui Freddie Gray, Sandtown, este descris ca fiind un cartier în care generații întregi de săraci la limita existenței și un război continuu împotriva drogurilor le răpesc tinerilor ca Freddie Gray orice oportunitate de a evolua, de a reuși în viață. În cartier există 84 e bărbați la fiecare 100 de femei, proporția este des întâlnită în cartierele sărace din întreaga țară și demonstrează încă o dată că bărbații de culoare între 25 și 54 de ani au dispărut din comunitățile lor fie din cauza arestărilor și încarcerărilor masive, fie pentru că au fost uciși. În Baltimore se găsește cea mai mare concentrație de dependenți de heroină. Cartierul Sandtown a reușit să se facă cunoscut în ultima vreme pentru că a trimis cel mai mare număr de oameni în închisorile din statul Maryland.”
Sarah Smarsh, pe Aeon, despre frontiera excluziunii în SUA, marcată de sănătatea dinţilor: „More than 126 million people in the US – nearly half the population – had no dental coverage in 2012, according to the US National Association of Dental Plans. In 2007, the New York State Dental Journal reported that while only one-tenth of general physician costs were paid out of pocket, nearly half of all dental costs were settled directly by patients. This reflects spending by the uninsured but also those sharing costs with coverage providers; most plans cover routine cleanings but leave patients to pay for 20 to 50 per cent of fillings, crowns and other big-ticket visits. For those who can’t afford to pay that difference, treatment is delayed and teeth continue to degrade.// But expense isn’t the only barrier to dental care. Those on Medicaid find that few dentists participate in the programme due to its low payout. And more than 45 million people in the US live in areas, often rural or impoverished, with dentist shortages, according to the US Department of Health and Human Services. Medicare, as a general rule, doesn’t include dental.// In the past year, the Affordable Care Act, or ‘ObamaCare’, has changed many lives for the better – mine included. But its omission of dental coverage, a result of political compromise, is a dangerous, absurd compartmentalisation of health care, as though teeth are apart from and less important than the rest of the body.// (…)A century ago, du Bois wrote: ‘The problem of the 20th century is the problem of the colour line.’ The problem of the 21st century is that of the class line. For the American Dream to put its money where its mouth is, we need not just laws ensuring, say, universal dental care, but individual awareness of the judgments we pass on people whose teeth – or clothes, waist lines, grocery carts, or limps – represent our worst nightmares.”
Un text de referinţă de Eric Hobsbawm, în traducere pe CriticAtac, despre originile şi uzurile politice ale sărbătorii de 1 mai în Europa: „În Marea Britanie, cea mai puternică reacție politică la centenarul sărbătoririi Zilei de 1 mai a venit din partea lui Sir John Hackett, fost general și, îmi pare rău s-o spun, fost decan al unui colegiu al University of London, care a făcut un apel pentru abolirea sărbătorii, părând s-o privească ca pe un fel de invenție sovietică. Nu ar trebui, a mărturisit el, să supraviețuiască dispariției comunismului internațional. Însă, originea sărbătorii primăverii de 1 mai a Comunității Europene este opusul oricărui lucru bolșevic sau chiar social-democrat. Este vorba de momentul în care politicienii anti-socialiști care, recunoscând cât de adânci deveniseră rădăcinile Zilei de 1 mai în solul claselor muncitoare occidentale, au vrut să contracareze apelul mișcărilor muncitorești și socialiste prin cooptarea festivalului lor și transformarea lui în altceva. Ca să citez o propunere parlamentară franceză din aprilie 1920, susținută de patruzeci și unu de deputați uniți prin nimic altceva decât că nu erau socialiști: //„Această sărbătoare nu ar trebui să conțină niciun element de gelozie sau ură [cuvântul de ordine pentru lupta de clasă]. Toate clasele, dacă mai poate fi spus că încă mai există clase, și toate energiile productive ale națiunii ar trebui să fraternizeze, inspirate de aceeași idee și același ideal. // Aceia care, înainte de Comunitatea Europeană, au mers cel mai departe în cooptarea Zilei de 1 mai erau la extrema dreaptă, nu la stânga. Guvernul lui Hitler a fost primul după URSS care a făcut din 1 mai Zi Națională a Muncii. Guvernul de la Vichy al mareșalului Pétain a declarat ziua de 1 mai Festival al Muncii și Concordiei, lucru despre care se spune că a fost inspirat de Ziua de 1 mai falangistă a Spaniei lui Franco, unde mareșalul fusese un ambasador plin de admirație. Într-adevăr, Comunitatea Economică Europeană care a făcut 1 mai sărbătoare publică nu era compusă, în ciuda poziției Doamnei Thatcher pe acest subiect, din guverne socialiste, ci predominant din guverne anti-socialiste. Zilele oficiale occidentale de 1 mai erau recunoașteri ale nevoii de a se împăca cu tradiția neoficiala a lui 1 mai și de a o separa de mișcările muncitorești, de conștiința de clasă și de lupta de clasă.”
Vintilă Mihăilescu, pe contributors.ro, despre Noul Val printre istorici, sociologi, antropologi în România: „Ceea ce revelă această privire a „noului val” este astfel o provocare din mai multe puncte de vedere. În primul rînd, deoarece, după cum am spus, privește realități istorice „de culise”, și astfel, pentru publicul larg, noutăți în sine. Mai important, aceste (relative) noutăți încep să profileze o realitate istorică neconvenabilă: neputința. Neputința este opusă Puterii, iar poporul român nu a avut niciodată Putere. Nu în sensul moral cu care ne place să ne alintăm, nu despre tărie de caracter sau curaj este vorba aici, ci despre Putere în cel mai „prozaic” sens politic și social. Ca entități statale, am fost tot timpul dominați de puteri externe; ca societate, am fost neputincioși, adică lipsiți de resursele și pîrghiile care dau putere unei societăți. Doar marile războaie au adus ceva empowerment; pe timp de pace, am rămas neputincioși. Iar dacă această neputință a fost sublimată adesea în dor și jale, faptul în sine nu dovedește decît că, eventual, românul s-a născut poet, nu că a fost puternic.”
Un dialog de Vasile Ernu cu Gheroghe Erizanu în Observator Cultural despre contribuţia editurii Cartier la piaţa cărţii din România şi R. Moldova: „Care-ţi sînt cele mai dragi colecţii? De care titluri eşti cel mai mîndru? //Toate îmi sînt dragi. În mod diferit. Colecţia „Cartier dicţionar“, coordonată de Valentin Guţu, dă pondere editurii.DEI-ul a fost fundamentul Cartierului. Sînt cărţi de referinţă: Cuvintele limbii române între corect și incorect de Mioara Avram, Dicţionar al greșelilor de limbă de Valentin Guţu, Dicţionar de simboluri literare de Michel Ferber. „Cartier istoric“, colecţie coordonată de Virgil Pîslariuc, are cărţi și nume de care istoricii știu de ce sînt mîndru: Le Goff, Vernant, Hobsbawm, cu cele patru volume care cuprind istoria lumii de la 1789 pînă la 1989, căr ţile lui Michel Pastoureau (Ursul. Istoria unui rege decăzut, Negru, Albastru),O istorie a frumuseţii de Vigarello, Barry Buzan, cu faimoasaPopoarele, statele și frica, Nicolas Trifon cu, probabil, cea mai importantă exegeză a istoriei aromânilor (Aromânii. Pretutindeni, nicăieri), generaţia tînără de istorici, cu unele cărţi traduse din engleză sau franceză (Iulian Fruntașu, Stella Ghervas, Igor Cașu, Petru Negură, Nicu Popescu), Noul Machiavelli de Jonathan Powell. „Rotonda“ și „Poesis“ sînt colecţii coordonate de Em. Galaicu-Păun. „Rotonda“ e pentru literatura română contemporană. Au apărut volume de Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Paul Goma, Eugen Cioclea, Iulian Fruntașu, Claudiu Komartin, Dan Coman, Dumitru Crudu, Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Radu Vancu, Em. Galaicu-Păun. „Poesis“ a fost iniţiată cînd lumea zicea că poezia nu se vinde. Am reușit să demonstrăm că poezia bună se vinde și, pînă nu demult, colecţia era o anticameră a Premiului Naţional Eminescu – volume ale clasicilor Eminescu, Arghezi, Esenin, în traducerea lui George Lesnea, Labiș, Stănescu, alături de Ana Blan diana, Emil Brumaru, Șerban Foarţă, Mircea Dinescu, Matei Vișniec. Lista este deschisă. „Cartier clasic“, colecţie coordonată de Dorin Onofrei, ia avut pe Liviu Rebreanu, Venedikt Erofeev, Ayn Rand, Bulgakov, Gogol, Wilde, Druţă, Busuioc, Goma, Vasi lache, Beșleagă. „Biblioteca deschisă“, colecţia pe care o coordonezi tu, este axată pe literatura străină contemporană, cu nume ca bulgarul Gheorghi Gospodinov, elveţianul Christian Kracht, georgianul Zaza Burciuladze, rusul Zahar Prilepin, cehul Roman Raz, germanul român Eginald Schlattner, francezii Duras, Gary, Robbe-Grillet, Drieu La Rochelle. Mai sînt colecţia „Cartier antropologic“, coordonată de Vintilă Mihailescu, colecţia „Cartier codobelc“, unde l-am publicat pe Lică Sainciuc, seria de artă, coordonată de directorul artistic al editurii, Vitalie Coroban…”
Societatea Americană de Psihologie ar fi colaborat, în perioada George Bush, cu administrația CIA: ” WASHINGTON — The American Psychological Association secretly collaborated with the administration of President George W. Bush to bolster a legal and ethical justification for the torture of prisoners swept up in the post-Sept. 11 war on terror, according to a new report by a group of dissident health professionals and human rights activists. The report is the first to examine the association’s role in the interrogation program. It contends, using newly disclosed emails, that the group’s actions to keep psychologists involved in the interrogation program coincided closely with efforts by senior Bush administration officials to salvage the program after the public disclosure in 2004 of graphic photos of prisoner abuse by American military personnel at Abu Ghraib prison in Iraq. “The A.P.A. secretly coordinated with officials from the C.I.A., White House and the Department of Defense to create an A.P.A. ethics policy on national security interrogations which comported with then-classified legal guidance authorizing the C.I.A. torture program,” the report’s authors conclude.”
Manuel Arias Maldonado despre mișcarea Podemos din Spania: ” Founded in 2014, Podemos already leads opinion polls across Spain. But accusations that it is treating the country as a gigantic piece of fieldwork and conjecture as to its rootedness in political theory tend to be wide of the mark, writes Manuel Arias Maldonado. Much has been made of the fact that the leaders of Podemos are all teachers of political science. However, no one knows quite what significance to attribute to this observation. Are they sorcerers’ apprentices treating Spain as a gigantic piece of fieldwork, heralds of a new form of professionalized politics, modern-day Quixotes who dream not of tomes of Chivalric romance but of international journals with a high impact factor? Simultaneously, minor intellectual disputes have arisen over their theoretical orientation: are they Gramscians or not? Some commentators argue that such characterizations and classifications are of no importance at this point, it would be more relevant to pay attention to what Podemos do over and above what they think. It would nevertheless be a mistake to disregard Podemos’s theoretical roots as a curiosity of no importance. There is, to begin with, the pure intellectual pleasure of working out what they are, so that we can then observe the development of the group with one eye still on its foundations. Beyond that, however, it is also the case that rarely have we seen such an exact correspondence between theory and practice in our political system, to the extent that the latter cannot be understood without the former; it is, in effect, a theory oriented towards praxis. This is demonstrated in a presentation by Iñigo Errejón, number three in the party, made as part of a masters course in politics at the UNED, Spain’s distance-learning university. The presentation is available on YouTube. His exposition is brilliant, although – for anyone aware of his intellectual sources – in no way original. One can see, all the same, just why Spain’s major parties feel so wrong-footed: their mentality is one of large-scale, consolidated corporations, but it has been shaken by an agile start-up breaking on to the scene and changing the market in which they all compete. We used to go to the Corte Inglés department store; now we prefer to shop online.„
CĂRŢI.
Micro recenzii de carte în revista Vatra:
Lorin GHIMAN, despre Cornel Ban, Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, traducere din limba engleză de Ciprian Şiulea, Tact, Cluj, 2014: „Se vede treaba că, în ordinea opiniei populare, la fel cum comunismul n-a prea fost al nostru, nici capitalismul nu prea e. Ele sunt doar nişte cadouri pe care n-am putut sau n-am ştiut nici să le refuzăm, nici să le acceptăm, şi care ne-au deturnat de la sarcina naţională de a fecunda stelele.// Dar poate că-i timpul să revenim de la naraţiunile etno-cosmice la oile noastre. Şi la o istorie de sine ceva mai responsabilă şi mai sobră. În loc de nunţi, să vorbim despre dezvoltare, şi, în loc de pizmă, despre dependenţă. Aşa face Cornel Ban, aşezând istoria economic-politică a spaţiului românesc din ultimele (aproape) două secole sub semnul unui deziderat şi a unor condiţii (tocmai cele numite). Adaugă la acestea o definiţie extinsă a ceea ce înseamnă dezvoltare (veţi înţelege, citind, că-i ceva mai mult decât pur şi simplu produsul hărniciei şi al bunătăţii) şi, graţie urmăririi a numeroase surse de documentare şi a unei bine profesate lipse de prejudecăţi, le prinde pe toate într-o proză istorică nuanţată, limpede şi robustă. Resentimentul şi uşurătatea (mai româneşti decât bunătatea şi hărnicia) primesc aici lovituri zdravene: indiferent sub ce vremi, e limpede că am făcut şi noi câte ceva pentru noi, şi e cazul să ştim ce.”
Alex Cistelşecan, despre Matt Taibbi, The Divide. American Injustice in the Age of the Wealth Gap, Spiegel & Grau, New York, 2014: „Ca și excelentul The Great Derangement (2008), The Divide e articulat pe o opoziție directoare: acolo, experiența paralelă din Congresul american și din comunitățile de creștini fundamentaliști din sudul Statelor Unite, două lumi deopotrivă de fascinant nebunești; aici, o incursiune în sistemul dublu de justiție existent în America, dreptatea paralelă de clasă din leagănul democrației moderne, exemplul însuși de stat de drept contemporan. În fond, ceea ce relatează Taibbi sunt fapte cunoscute – sau care au devenit rapid folclor: imunitatea penală a băncilor și a marilor instituții financiare, pe de o parte; de partea cealaltă, malaxorul juridic și sistemul de încarcerare ca înlocuitor al politicilor sociale și destin contemporan al claselor sărace. Poate tocmai frecvența cu care știrile din aceste zone apar în ultima perioadă le face să intre direct într-un anumit gen media, cu propriul său proces prestabilit de receptare/clasare/uitare, de trecere și filtrare a nedreptății cotidiene în folclor: sublimarea indignării neputincioase a lui „nu pot să cred că se întâmplă așa ceva” în înțelepciunea așezată a lui „așa se întâmplă întotdeauna”. Or, meritul lui Taibbi e tocmai acela de a sparge crusta acestui scandal social pietrificat în folclor, de a redesena în cele mai penibile detalii acest complicat sistem de nedreptate de clasă care e justiția americană. Sau, mai exact, dacă rolul sistemului de justiție din SUA e, așa cum pare să reiasă din investigațiile jurnalistului american, mai degrabă un complicat aparat de invizibilizare – fie și prin simpla ei banalizare, cuantificare birocratică – a nedreptății, atunci textul lui Taibbi are exact efectul invers, de a face injustiția de clasă din nou palpabilă în spatele cifrelor și dispozitivelor anonime ale sistemului de justiție, de a scoate la lumină dramele imediate din spatele acestui imens „paradox” de pornire: că, pe de o parte, numărul infracțiunilor violente a scăzut constant în ultimii 20 de ani în SUA; că, pe de altă parte, rata de sărăcie a crescut cam fără oprire din 2000 încoace; și că, în fine, populația închisorilor din SUA s-a dublat din 1991 până-n 2012, ajungând la peste 2 milioane de persoane, cea mai mare populație încarcerată vreodată în istoria civilizației – vorba vine. Cine încarcerează pe cine și de ce, în fond? Și cum să nu vezi caracterul de clasă – cu efect de prevenție, dar și de represiune dacă-i nevoie – al acestui imens mecanism imparțial?”
Imagine de fundal: http://www.nytimes.com/2015/05/01/us/report-says-american-psychological-association-collaborated-on-torture-justification.html?hp&action=click&pgtype=Homepage&module=first-column-region®ion=top-news&WT.nav=top-news
