Editura Cartier a tradus şi editat recent o carte de istorie foarte importantă şi actuală: „Reinventarea tradiţie. Alexandru Sturdza şi Europa Sfintei Alianţe” de Stella GHERVAS* (istoric elveţian de origine română din Basarabia).
Cartea „Réinventer la tradition: Alexandre Stourdza et l’Europe de la Sainte-Alliance” a obţinut numeroase premii internaţionale, printre care se numără: Premiul Guizot al Academiei Franceze (2009), Premiul Alexandru D. Xenopol al Academiei Romane (2010), selecţie pe lista scurtă pentru Marele Premiu de Istorie Chateaubriand (2010, Franţa), Diploma de Onoare a Academiei de Ştiinţe din Moldova (2009).
Alexandru Strurdza, un străin de pretutindeni
Vasile ERNU: Dragă Stella GHERVAS, de ce ai ales acest subiect de studiu, această temă? De ce biografia lui Alexandru Sturdza? Sau acesta a fost doar un pretext pentru o temă mai vastă?
Stella GHERVAS: Explicaţia este simplă: copacul ascunde pădurea. Alexandru Sturdza (1791-1854) este într-adevăr personajul lucrării mele, dar el apare mai cu seamă ca observator al unei epoci. Adevăratul personaj al acestei cărţi este de fapt „Europa Sfintei Alianţe”. Stricto senso, Sfânta Alianţă este un tratat semnat în 1815 între Rusia, Austria şi Prusia, care a contribuit la naşterea a ceea ce s-ar numi „Sistemul Congreselor” (conferinţe ale marilor puteri ţinute cu regularitate între 1815 şi 1822). Dar în cartea mea, „Europa Sfintei Alianţe” constituie spiritul unei epoci, cea a uniunii dintre marile puteri de pe continent (incluzând şi Marea Britanie) de după războaiele napoleoniene. Interesantă în cazul lui Al. Sturdza mi se pare opera de mărturisire – graţie lucrărilor sale, memoriilor şi scrisorilor, dar şi a acţiunii politice – despre o lume dispărută.
V.E.: Citez:“Sturdza face parte din aceste trei lumi; deşi născut la Iaşi dintr-un tată moldovean şi o mamă grecoaică fanariotă, şi-a trăit cea mai mare parte a tinereţii în orbita capitalei ruseşti.” De fapt cine este Alexandru Sturdza?
S.Gh.: E o întrebare dificilă – şi asta deoarece Sturdza nu se înscrie în categorii simple. Nu era român, nici grec sau rus în sensul pe care-l înţelegem astăzi, fiindcă statele-naţiuni încă nu existau în epoca sa. Chiar şi pentru timpul său Sturdza era greu de clasat. Un memorialist rus, Filip Viegel, afirma că Sturdza era „un mare intelectual, un poliglot, un bun creştin, într-un cuvânt toate acestea, dar nu însă şi un rus”. El vorbea şi scria în germană şi franceză, în italiană, greacă, rusă.
Sturdza era în acelaşi timp un conservator şi un progresist, un creştin şi un admirator al Iluminismului, un reprezentant al Sud-Estului european, al Rusiei şi al Occidentului. Era de pretutindeni, dar şi un străin oriunde s-ar fi dus. Singurul lucru pe care-l putem spune în mod cert este că Sturdza reprezenta cât se poate de bine diversitatea Europei.
V.E.: Spui că Alexandru Sturdza a intrat în istorie ca „inspiratorul decretelor de la Carlsbad”. La ce te referi? De fapt, întrebarea centrală ar fi: care este contribuţia lui cea mai importantă în toată această aventură politică pe care o duce între Orient şi Occident?
S.Gh.: Pe la 1817, exista un context de tulburări politice în Germania, mă refer în mod special la revoltele studenţeşti. Decretele de la Carlsbad (1819) sunt măsuri luate de suveranii puterilor aliate, în încercarea lor de a pune capăt acestei agitaţii.
În paralel, ţarul l-a însărcinat pe Sturdza să redacteze un text despre Germania, pentru a justifica aceste măsuri. Aşadar Sturdza a criticat aceste mişcări de protest într-un Memoriu despre starea actuală a Germaniei. Doar că el a subestimat faptul că această agitaţie era simptomul unei profunde maladii politice şi sociale. Drept rezultat, memoriul său nu a liniştit spiritele. Din contra, a creat un enorm scandal în opinia publică germană. În cele din urmă, Sturdza a trebuit să părăsească Germania.
Evident, opoziţia liberală a profitat de scandal spre a-l demoniza pe Sturdza, prezentându-l drept un „reacţionar”, ceea ce nu era adevărat (Sturdza era mai degrabă un reformist moderat). Ceea ce e sigur, e faptul că această carte constituie un pas greşit din partea lui în ce priveşte „relaţiile publice”, ceea ce l-a costat foarte scump. Până şi ţarul s-a distanţat de el.
În linii generale, Sturdza a dorit două lucruri: în primul rând, o nouă ordine internaţională în Europa, care s-ar întemeia pe cooperarea dintre state (ceea ce el numea „fraternitate”). În al doilea rând, a vrut să facă mai cunoscută ortodoxia în Rusia, în Sud-Estul european şi, în mod special, în Occident.
V.E.: Spui că „Sturdza a avut deci cel puţin trei relaţii cu europenitatea, cea faţă de un Occident triumfător, dar materialist; cea faţă de tradiţia greco-bizantină, profundă, dar neadaptată lumii seculare în care trăia; şi în sfârşit cea faţă de o Rusie pe care o spera protectoare a populaţiilor creştine şi care în acelaşi timp l-a decepţionat de multe ori. Tot atâtea paradoxuri pe care nu le-am rezolvat nici astăzi!” Mi se pare un element important acest paradox. Explică-mi, te rog, mai pe larg cum vezi tu acest „paradox Sturdza” şi oare de ce nu s-a rezolvat nici astăzi?
S.Gh.: Acest paradox ţine de problema identităţii Sud-Estului european, după cucerirea otomană. Când Imperiul Otoman a început să dea înapoi, problema s-a pus aşa: în ce direcţia trebuie să se dezvolte această regiune, politică sau culturală?
Această epocă a Sfintei Alianţe (prima jumătate a secolului al XIX-lea) se situează înaintea statelor-naţiuni. „Geografia mentală” a Europei era foarte diferită de cea de astăzi, contururile sale erau mai puţin definite. Componenţa sa era mai amestecată. Încă nu avusesera loc transferurile de populaţie şi nici purificările etnice din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi din secolul XX.
Să luăm cazul lui Capodistrias: s-a născut în Corfu, a studiat în Italia, devine ministru al Afacerilor Externe al ţarului Alexandru I, şi în cele din urmă preşedinte al Greciei. Vă puteţi imagina un personaj mai european ca acesta? Alexandru Sturdza a fost secretarul său personal şi vorbea şase limbi. Iată de ce a avut şansa să obţină eboşa tratatului Sfintei Alianţe redactat de ţar, şi tot el l-a aşternut în forma pe care o cunoaştem astăzi.
Capodistrias şi Sturdza se cunoşteau bine. Împreună au căutat soluţii politice pentru Grecia şi pentru Principatele dunărene. Ei voiau o autonomie, fiind totodată realişti: aceste regiuni nu se puteau elibera singure de dominaţia otomană. Era nevoie de ajutorul unor mari puteri. Iată de ce ambii si-au întors privirile spre Rusia.
Raportul dintre Iluminism şi tradiţia ortodoxă
V.E.: Totuşi mie Alexandru Sturdza, fără ai pune la îndoială meritele, mi se pare destul de contradictoriu. Parcă e progresist, susţinând eliberarea ţărilor de sub jugul otoman sau redactând Regulamentul Organic, şi parcă nu e atunci când vine vorba ca ţările eliberate să se unească intr-un „spaţiu ortodox” sau când critică dur un anumit tip de modernizare. Sunt multe exemple de acest fel. Cum se împacă acest tip de contradicţii? Era el un progresist sau un conservator?
S.Gh.: Noi trăim într-o epocă a mass-mediei vizuale în care suntem tentaţi să simplificăm şi să reducem totul în doar câteva minute la nişte antagonisme elementare. Realitatea e mereu mult mai complicată. Iată de ce istoria ne poate ajuta să ne îmbogăţim concepţiile noastre.
În cazul lui Sturdza, ceea ce noi percepem drept contradicţii, sunt de fapt faţetele complementare ale personalităţii sale. El căuta un echilibru între extreme, ceea ce eu numesc o „modernizare defensivă”. De fapt, ideea sa despre un „spaţiu ortodox” era foarte avansată în anumite privinţe şi foarte conservatoare în altele. Sturdza a vrut ca teritoriile creştine de sub dominaţia otomană să existe în mod autonom. Această lume ortodoxă ar fi trebuit să fie condusă de Rusia, fără să devină Rusia.
Pe de-altă parte, ideea că acest spaţiu trebuia să se bazeze pe monarhia de drept divin şi pe Biserica Ortodoxă era problematică. Adevărul e că în epocă a început deja să se vorbească despre legitimitatea populară şi despre laicizarea societăţii.
Pe plan social şi cultural, problema pe care voia s-o rezolve ţinea de raportul tradiţiei ortodoxe cu Iluminismul care venea din Occident. Nu era ceva chiar nou. Figuri importante ale sfârşitului de secol XVIII, cum ar fi Eugene Voulgaris, Nicephore Theotokis sau Iossipos Moisiodax, lansaseră deja o mişcare de înnoire şi de critică, îndreptată împotriva rămânerii în urmă culturale impuse populaţiilor din Imperiul Otoman.
Şi mai trebuie insistat asupra faptului că Alexandru Stourdza se considera el însuşi drept un moştenitor al Iluminismului. Îi citise pe Montesquieu şi Rousseau. Era şi cazul altor boieri români, şi ei „contaminaţi” de spiritul occidental – totuşi aceştia nu erau iacobini! Erau mari latifundiari ataşaţi privilegiilor lor. Incontestabil însă că asistăm, puţin câte puţin, la o reînnoire intelectuală a întregii societăţi.
V.E.: Din ce am citit în volumul tău putem spune că Sturdza este un contrarevoluţionar şi este cumva parte a unei linii anti-iluministe. Dar dincolo de aceasta: care este concepţia sa despre ordinea politică? Este el un Joseph de Maistre al Orientului european?
S.Gh.: Este interesant să comparăm aceste două personaje. Joseph de Maistre era un gânditor catolic conservator, care scria în franceză şi care a avut o mare influenţă în Occident. Sigur, Sturdza apărea drept un echivalent al lui Maistre din Orientul european, deoarece scrierile sale au avut o influenţă asupra gândirii conservatoare în Rusia şi în Sud-Estul Europei. Ambii erau monarhişti şi susţineau legitimitatea suveranilor.
Existau totuşi diferenţe între aceste două personaje, în felul cum concepeau ordinea politică. În ciuda a toate, Sturdza părea inspirat de Iluminism: el respingea Revoluţia franceză şi excesele sale, el susţinea legitimitatea regilor, dar în acelaşi timp căuta un compromis între tradiţie şi modernitate. El ar fi vrut să adapteze ideile lui Montesquieu, pentru a propune o viziune corespunzătoare creştinismului; el a redactat în special câteva proiecte de constituţie pentru Principatele dunărene. Rezumând, se poate spune că Sturdza era un modernizator prudent (am vorbit mai sus de „modernizare defensivă”). Joseph de Maistre, la rându-i, respingea compromisurile – întocmai ca alţi gânditori catolici – şi era mai degrabă favorabil unei întoarceri la trecut.
În plus, Sturdza s-a arătat favorabil toleranţei religioase în sânul creştinismului (chiar dacă el considera firesc că propria-i credinţă, ortodoxia, era şi cea mai autentică). Sturdza a susţinut Sfânta Alianţă, care era o alianţă creştină a suveranilor catolici, protestanţi şi ortodocşi. Însă pentru Maistre însăşi ideea de a pune în competiţie credinţele creştine era insuportabilă, din raţiuni teologice: în ochii săi nu exista decât o singură Biserică (cea catolică), iar Papa de la Roma trebuia să fie arbitrul politic al Europei. De altfel, Sturdza şi Maistre au avut o polemică serioasă pe marginea acestui subiect.
Aşadar, Maistre era într-un fel mai conservator decât Sturdza. Ideile acestuia din urmă i se păreau drept o subversiune a ordinii vechi în Europa, care s-a întemeiat pe alianţa dintre Papă şi monarhi. Sturdza privea însă spre viitor. Dar în ochii mişcărilor republicane – în special ai nostalgicilor după Revoluţia franceză – Sturdza apărea în mod cert drept un conservator.
În concluzie, se poate spune că eşti mereu conservatorul sau progresistul cuiva. Dat fiind că istoria a fost scrisă de republicani, în tot cazul în Franţa, anume punctul lor de vedere s-a impus în istorie.
Proiectele lui Sturdza, nucleul viitoarei Românii
V.E.: Începând cu 1814-1815, Sturdza va deveni un agent al Sfintei Alianţe. Ce rol şi ce funcţie va avea el pe scena europeană a acelei perioade?
S.Gh.: Sturdza lucrează în sânul delegaţiei ruse la Congresul de la Viena. Este secretarul personal al lui Ioan Capodistrias. Dat fiind că scria foarte bine, i s-a cerut să revadă instrucţiunile sau textele pregătite de ţar. Se poate spune că Sturdza era „redactorul” delegaţiei ruse. Astfel a dat forma definitivă a tratatului Sfintei Alianţe. Dar acest tratat nu s-a născut peste noapte. În cartea mea am demonstrat că în spatele acestuia exista o întreagă doctrină politică. Altminteri, Sturdza a descris-o ulterior foarte bine în memoriile sale.
V.E.: După aventura occidentală se întoarce în Orient, unde participă la „Proiectul de Regulament fundamental pentru Moldova şi Ţara Românească” (1829) şi la elaborarea „Regulamentelor organice” (1831-1832). Ce rol va juca în realizarea acestor proiecte atât de importante pentru zona noastră?
S.Gh.: Sturdza a contribuit în 1829 la redactarea unor proiecte de constituţie, comanditate de guvernul ţarului Nicolaie I. Aceste proiecte au influenţat în mod cert Regulamentele organice ale Principatelor dunărene adoptate în 1831 şi 1832, care vor conduce la rândul lor la nucleul viitoarei Românii, apoi la independenţa sa.
Sturdza era însă adeptul unei „modernizări defensive”. Proiectul său de constituţie era sigur un pas înainte în raport cu trecutul; dar în tot cazul, acesta nu era democratic, în sensul în care înţelegem acest termen astăzi. Acţiunea lui Sturdza a antrenat, fără să vrea, în siajul ei şi idei corosive care au condus la o societate din ce în ce mai puţin ierarhizată – lent, dar sigur.
Rusia de azi şi rolul Bisericii Ortodoxe
V.E.: Toată nebunia din Est care se întâmplă în ultima perioadă ne scoate Rusia în prim-plan ca un spaţiu antioccidental. Aş vrea să te întreb de Rusia, dar privind dinspre sec. al XIX-lea. Scrii: „Or, niciodată statul rus nu fusese atât de «european», atât de prezent în Occident, şi nici în Orient, ca în 1815, şi aceasta este o epocă în care Rusia a fost văzută – adevărat, timp de o perioadă scurtă – ca eliberatoare”. Ce s-a întâmplat atunci şi cum se vede Rusia de azi privită dinspre sec. al XIX-lea?
S.Gh.: Chestiunea Rusiei e totodată şi chestiunea europenităţii lui Sturdza. În cazul părinţilor săi, faptul de a părăsi Iaşii pentru a se refugia la Sankt Petersburg a fost în acelaşi timp o necesitate şi o scăpare, căci rămânând riscau să cadă în dizgraţie sau poate chiar să-şi piardă viaţa: tatăl său Scarlat s-a manifestat deschis împotriva Sultanului.
Dar popoarele din Sud-Estul european nu puteau să se elibereze singure de sub dominaţia otomană. Astfel că reprezentanţii elitelor lor erau obligaţi să caute salvarea într-o mare putere. Din motive culturale, dar şi practice, ei şi-au întors privirea spre Rusia.
Or, această „alianţă” s-a întâmplat într-un moment excepţional din istoria Rusiei. Este legat de personalitatea ţarului Alexandru I. Şi el a fost educat, de către un preceptor elveţian, în spiritul principiilor Iluminismului. În tinereţea sa, a fost purtătorul speranţei de liberalizare şi de modernizare a Rusiei. În plus, statul rus nu mai fusese niciodată atât de „european”, prezent atât în Vest, cât şi în bazinul Mediteranei, ca în acel 1815.
Pe drept sau pe nedrept, Rusia apărea ca o poartă deschisă către schimbare şi progres a Occidentului. Altminteri, Sturdza nu era singurul care gândea astfel. Era şi părerea patrioţilor greci, cum ar fi Capodistrias, sau chiar Ipsilanti. Nu-i deloc întâmplător că insurecţia greacă a plecat din Odesa, de pe teritoriul Imperiului Rus.
Problema e că această poartă a speranţelor s-a închis foarte repede, mai ales după moartea ţarului Alexandru I în 1825 şi accederea la tron a fratelui său, Nicolae I. Alexandru Sturdza a protestat împotriva rusificării Basarabiei. Rusia nu a îndreptăţit speranţele sale de autonomie.
V.E.: Astăzi în ţările estice (RU, RO, RM) rolul Bisericii Ortodoxe majoritare începe să fie tot mai puternic. El este rediscutat, chestionat şi se vede cu ochiul liber că Biserica Ortodoxă devine un actor politic tot mai important. În cele trei ţări este readuse în discuţie rolul şi relaţia Bisericii Ortodoxe cu procesul de modernizare, dar şi cu spaţiul Occidental. Acestea au fost teme care l-au frământat şi pe Alexandru Sturdza. Care au fost soluţiile lui, cum vedea el această problemă şi în ce măsură ele sunt actuale?
S.Gh.: Alexandru Sturdza îşi dădea bine seama că modelul occidental nu era lipsit de defecte. Critica căutării exclusive a confortului material nu este doar apanajul epocii noastre. Deja în 1847, Sturdza scria: „Industria, cu o inimă de gheaţă şi un cap solid, întinde mâna şi le arată calea copiilor frivoli ai secolului al XIX-lea; ea tace, căci cifrele ţin locul cuvintelor omeneşti, căci omul este pentru ea un consumator sau un vraf de mărfuri”.
Dacă înlocuim cuvântul „industrie” prin „societate de consum”, oare aceste cuvinte nu s-ar putea aplica acestui început de secol XXI? Dar această critică a lui Sturdza nu se îndreaptă împotriva bunăstării, ci a materialismului. Căci moştenirea lui Sturdza nu este doar cea a Europei occidentale, dar şi a unei alte Europe, care a precedat-o şi care i-a servit drept model: Imperiul greco-bizantin. Centrul său Constantinopol a fost lumina călăuzitoare şi un model de inspiraţie pentru întreg continentul european pe parcursul mai multor secole. Era o faţetă a Europei de care Sturdza se simţea foarte mândru, şi pe care şi-o revendica. Altminteri, i s-a transmis şi prin legăturile de sânge, căci mama sa a fost grecoaică fanariotă. Sturdza nu şi-a uitat originile, atunci când l-a susţinut pe Ioan Capodistrias în lupta sa pentru independenţa Greciei.
Ceea ce mai e de reţinut în cazul lui Sturdza, şi pe bună dreptate, este că el a fost unul dintre artizanii procesului de reînnoire a ortodoxiei. El devenise promotorul unei concepţii în acelaşi timp mai profunde, mai raţionale şi mai cultivate a religiei. Era o concepţie inspirată de Iluminismul occidental, dar care îşi propunea în acelaşi timp să păstreze această spiritualitate proprie tuturor aspectelor vieţii cotidiene.
Astăzi, tezele lui Sturdza ar putea apărea drept demodate la prima vedere – totuşi rămân câteva puncte de mare actualitate. Căci preocupările de care dau dovadă, această grijă de a tempera civilizaţia materială menţinând în viaţă moştenirea spirituală a tradiţiei, ei bine, încă îşi croiesc drum în Europa. Tratatul de la Lisabona din 2007 a consacrat moştenirile religioase ca o valoare oficială a Uniunii Europene. Lucrul acesta nu ar fi fost cu putinţă înainte de 2004, atunci când doar ţările din Occident făceau parte din UE.
Hulita „Sfântă Alianţă”
V.E.: Ai un întreg capitol dedicat „atracţiei misticismului” în ce-l priveşte pe Sturza şi „rădăcinilor mistice ale Sfintei Alianţe”. Este Sturdza un gânditor mistic şi care sunt legăturile Sfintei alianţe cu misticismul?
S.Gh.: Misticismul era o mişcare spirituală care-şi propunea să acceadă la cunoaşterea superioară, recurgând la intuiţie, sau la inimă. Filosofia lui Sturdza nu era însă mistică. El a avut relaţii apropiate cu gânditorii mistici germani, cum ar fi Jung-Stilling sau Baader. În epoca Sfintei Alianţe misticismul făcea parte din Zeitgeist. Totodată, în aer plutea ideea că se cuvine să depăşim diferenţele dintre confesiunile creştine. Vedem că Sturdza nu se opunea acestei idei de toleranţă. El se arăta favorabil unui dialog numit astăzi ecumenic, chiar dacă Sturdza rămânea ortodox.
V.E.: De ce totuşi o personalitate atât de importantă a rămas oarecum necunoscută atât în spaţiul estic, cât şi în cel vestic? Nici măcar acasă nu este prea bine cunoscut şi valorificat. Din ce cauză? Sau poate greşesc eu din necunoaştere de cauză?
S.Gh.: Curios lucru apropo de Sfânta Alianţă – aproape toate istoriografiile naţionale au căzut mai mult sau mai puţin de acord ca să uite acest tratat, sau pentru a-l îmbrăca într-o legendă neagră.
Radicalii francezi o detestau deoarece Sfânta Alianţă era religioasă. Catolicii francezi, fiindcă punea protestantismul şi ortodoxia pe picior de egalitate cu catolicismul. Pentru polonezi, ea reprezenta ocupaţia rusească. Până şi istoriografia naţională a Rusiei pare să vrea să oculte perioada ţarului Alexandru I, care apărea în ochii unora pro-european. Şi evident, istoriografia sovietică nu-l iubea pe Sturdza, care era un gânditor religios.
Aşadar, istoriografiile naţionale aveau fiecare un motiv sau altul pentru a da uitării Sfânta Alianţă, respectiv pe Alexandru Sturdza. Dar astăzi, odată cu dezvoltarea unei istorii europene transnaţionale, este momentul potrivit pentru a-i redescoperi. Sfânta Alianţă conţinea o idee interesantă, care era ideea unei uniuni paşnice a statelor europene.
V.E.: Bun, aş mai avea multe întrebări, dar trebuie să ne oprim. Spaţiul nu ne permite. Spune-mi la ce mai lucrezi acum? Ce să aşteptăm de la tine?
S.Gh.: În prezent lucrez la două proiecte.
Primul ţine de istoria păcii în Europa. Se va materializa într-o carte, A cuceri pacea: de la Iluminism la Uniunea Europeană, care urmează să fie publicată în Statele Unite, la Harvard University Press. El cercetează felul în care reflexia despre război şi pace a contribuit la făurirea conştiinţei Europei, în calitate de continent şi civilizaţie – şi cum ea a sfârşit, într-o perspectivă de durată, prin a se cristaliza în instituţii politice. El acoperă cinci momente ale istoriei europene, în care statele europene au încercat să stabilească împreună o nouă ordine paşnică: pacea de la Utrecht din 1713, Congresul de la Viena din 1815 (după căderea lui Napoleon), naşterea Societăţii Naţiunilor în 1919, crearea comunităţilor europene în anii 1950, fondarea Uniunii Europene în 1991. Dat fiind că ordinea europeană traversează astăzi o perioadă de criză, este un motiv tocmai bun de a ne întoarce la istorie spre a găsi aici inspiraţia.
Cel de-al doilea proiect se referă la o istorie transnaţională a regiunii Mării Negre, începând cu expansiunea rusă din secolul al XVIII-lea şi până în zilele noastre, via circulaţia persoanelor, bunurilor şi ideilor. Scopul meu e să propun o alternativă istoriilor naţionale. În primul rând, aceste istorii sunt nu doar idealizate, ci şi dogme ideologice. O altă problemă constă în faptul că toate aceste istorii naţionale întorc spatele mării. Ar trebui să redescoperim Marea Neagră, căci ea poate fi o punte între popoare, un factor pacificator. Proiectul meu de cercetare este totodată o modalitate de a mă întreba asupra definiţiilor Europei, ale fruntariilor sale şi despre felul cum se contopesc în Asia.
Lucrările mele se înscriu într-o istorie a Europei contemporane având o perspectivă de două ori lărgită: în spaţiu (cu cei trei poli Vest, Est şi Sud-Est ai Europei) şi în timp (ceea ce mă face să merg mai departe de întemeierea Comunităţilor europene). Ele se află la intersecţia dintre istoria ideilor şi istoria relaţiilor internaţionale. În fundal, persistă mereu două întrebări ce revin: ce stă la baza ideii de Europa? Până unde merge Europa?
Mai recent, a apărut la ordinea zilei o a treia întrebare: care-i locul acestui continent în lumea noastră globalizată? Nu este vorba doar de relaţiile externe ale Uniunii Europene. Se pune şi problema atitudinii culturale a europenilor faţă de restul lumii. În lumea academică, unii istorici pun tot mai mult sub semnul întrebării europocentrismul, spre a fi înlocuit cu o viziune mai relativă, în cadrul unei istorii mondializate. Deşi Europa e un continent unic prin geografia sa, culturile sale şi politica sa, realizăm că ea nu-i decât o parte a întregului, cu care se află într-un permanent schimb.
* Stella GHERVAS, istoric elveţian de origine română din Basarabia. Licenţiată a Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Politice a Universităţii din Sankt Petersburg (1992), masterat al Institutului European al Universităţii din Geneva (1998), doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti (2001), doctor în litere (specialitatea „Studii europene”) al Universităţii din Geneva (2002). A fost profesor invitat la Universitatea din Chicago şi la Insitut d’etudes avancees din Paris, director de studii la Maison des Sciences de l’Homme din Paris, conferenţiar la Universitatea din Geneva, cercetător ştiinţific la Institut universitaire des hautes etudes internationales din Geneva, asistent de cercetare la Institutul de Studii sud-est europene din Bucureşti; de asemenea, bursier Mellon la Universitatea din Chicago şi bursier Hermes la Ecole de Hautes Etudes en Sciences Sociales de la Paris; a fondat şi condus Groupe d’études des imaginaires européens la Institut europeen al Universităţii din Geneva. Actualmente este profesor invitat (Visiting Scholar) la Center for European Studies al Universităţii din Harvard (Statele Unite); de asemenea, este cercetător principal la Maison des Sciences d’Homme d’Aquitaine, Bordeaux (Franţa), membru al Centrului de cercetare IRICE (Centre National de la Recherche Scientifique şi Universităţile Sorbona I şi IV, Franţa), membru cooptat al Centrului internaţional de formaţie europeană
CIFE (Franţa, Belgia şi Germania). Autor a peste cincizeci de studii ştiinţifice. Cartea Réinventer la tradition: Alexandre Stourdza et l’Europe de la Sainte-Alliance a obţinut numeroase premii internaţionale, printre care se numără: Premiul Guizot al Academiei Franceze (2009), Premiul Alexandru D. Xenopol al Academiei Romane (2010), selecţie pe lista scurtă pentru Marele
Premiu de Istorie Chateaubriand (2010, Franţa), Diploma de Onoare a Academiei de Ştiinţe din Moldova (2009).
Reinventarea tradiţiei. Alexandru Sturdza şi Europa Sfintei Alianţe, Editura Cartier 2014, Traducere: Gabriela şi Alexandru Şiclovan
