Obligativitatea religiei în școli sau tentația gândirii totalitare

[label shape=”” type=””] Victoria Stoiciu [/label]

 

În mod cu totul excepțional, o să încep prin relatarea unei experiențe personale. Acum câțiva ani, când mi-am înscris copilul la școală, am întocmit o cerere de scutire a acestuia de la ora de religie. În cererea respectivă, m-am limitat să invoc articolul de lege conform căruia studiul religiei în școală este opțional. Pusă în fața cererii, învățătoarea mi-a solicitat motivații și „probe” suplimentare,  printre care un certificat care să se ateste apartenența mea la alt cult religios.  Mi-a luat ceva timp să o fac să înțeleagă că nu aparțin nici unui alt cult și că e vorba de exercitarea unui drept constituțional și legal. Ulterior, mi s-a cerut să stau de vorbă cu profesorul de religie,  ca să îmi explice  beneficiile studierii religiei. Într-un final, fiul meu a fost scutit de prezența la orele de religie – singurul în această situație dintr-o clasă de 25 de copii. În fapt, însă, acest lucru nu a însemnat nimic, pentru că lecția de religie era invariabil plasată a doua sau a treia  în orar, în loc să fie prima sau ultima, cum ar impune logica materiilor opționale. În aceste condiții, singura alternativă viabilă era ca fiul meu să asiste pasiv la orele de religie, fără să fie interogat, implicat sau notat.

Am împărtășit această experiență având convingerea că ea nu e singulară și este reprezentativă pentru felul în care ani la rând statul român, la presiunea cultelor religioase și în special a  BOR,  a încălcat, prin diverse tertipuri și matrapazlâcuri, un drept constituțional fundamental. De jure, religia a fost o materie opțională, dar de facto ea a reprezentat o materie obligatorie, de la studiul căreia nu te puteai  sustrage fără a evita presiuni și explicații menite să te facă să renunți. Decizia recentă a Curții Constituționale, care va deveni executorie începând cu 9 martie și care inversează regula înscrierii la orele de religie, solicitând o cerere expresă a părinților în acest sens, este o intrare în normalitate după o lungă perioadă de abuz. Religia nu va dispărea din programa școlară, dar va fi opțională, așa cum e firesc să fie.

Studiul opțional al religiei în școli  sau laicitatea soft  

Nu sunt printre cei care consideră că studiul religiei este imoral și trebuie eliminat complet din școli sau că prin studierea religiei –  opțională, desigur – este prejudiciat caracterul laic și secular al statului, așa cum afirmă unii apărători vehemenți ai laicității. Religia și statul sunt separate în sensul în care statul trebuie sa fie neutru în privința opțiunilor religioase ale cetățenilor, dar trebuie să asigure condițiile pentru ca fiecare cetățean sa își exercite libertatea de religie. Iar aici există două abordări posibile : una este cea minimală, în care statul se limitează să nu obstrucționeze exercitarea dreptului la religie. În această accepțiune a laicității, libertatea este înțeleasă ca un drept negativ, în sensul absenței obstacolelor în exercitarea unui drept. Cealaltă abordare este cea maximalistă – statul susține în mod activ exercitarea libertății de religie prin crearea condițiilor necesare exercitării acestui drept. Finanțarea cultelor și oferta educațională religioasă constituie asemenea măsuri. Cele două  abordări corespund, pe de o parte unui tip de laicitate radicală și, pe de altă parte, unei laicități moderate sau soft, care se aplică, iată,  în România.

Oricât de contraintuitiv ar părea pentru cineva cu o viziune de stânga, preferința mea merge către laicitatea moderată, din aceleași motive pentru care în materie economică și socială optez pentru un stat care este mai mult decât garantul exercitării drepturilor (dreptul la sănătate, trai decent, etc)  și care contribuie la crearea condițiilor necesare exercitării acestor drepturi. Sesizez o inconsistență profundă  în poziția cuiva care, deși are viziuni liberale în materie economică și pledează pentru un stat minimal, cu rol de câine de pază, militează furibund pentru finanțarea publică a bisericilor și a învățământului religios. Undeva, în gândirea acestor liberali conservatori (termen care îmi sună precum cel de „canibal vegetarian”), survine o fractură logică – de ce ar fi legitimă intervenția statului și efectuarea de cheltuieli  din bani publici pentru ceea ce ei consideră a fi bunăstare spirituală, dar este ilegitimă intervenția statului atunci când vine vorba de bunăstarea economică sau socială? Cum combină cineva, de exemplu Mihai Neamțu sau Adrian Papahagi, viziunea maximalistă asupra statului în materie de drepturi religioase cu viziunea minimalistă asupra statului când vine vorba de economie? Tot așa, găsesc inconsistentă viziunea adepților laicității radicale, pentru care finanțarea culturii este acceptabilă, dar a bisericilor, nu. Faptul că un stat contribuie, prin finanțare, la crearea condițiilor propice pentru ca cetățenii săi să beneficieze de un serviciu religios, așa cum le-o dictează conștiința, fără a crea constrângeri şi presiuni, nu este de natură sa perturbe caracterul său secular.

În același timp, e cât se poate de firesc  ca statul să se limiteze la crearea ofertei, fără ca această ofertă sa fie urmată de crearea obligației de folosință pentru cetățean. Plătim salariile preoților, dar nu obligăm poporul sa meargă la biserică. Similar, oferim posibilitatea studiului religiei, dar nu obligăm pe nimeni să studieze religia. Finanțăm cultura, dar nu obligam oamenii să meargă la teatru, nu-i așa?

Obligativitatea religiei – un impuls totalitar

Adepții orelor obligatorii de religie susțin că nu există un argument temeinic pentru ca religia să fie materie opțională. De ce matematica este obligatorie și religia nu? În baza căror criterii decide statul că materii precum matematica sau biologia sunt obligatorii, iar religia trebuie să fie opțională? Fie facem toate materiile opționale, fie pe toate obligatorii, dar nu există un argument solid pentru care literatura să fie obligatorie, iar religia opțională! Să vedem, în cele ce urmează, unde ne duce acest tip de gândire care pune la grămadă studiul matematicii cu al religiei și care sunt rădăcinile și implicațiile  lui.

Statul, se știe, deține monopolul violenței legitime. Ceea ce nouă ni se înfățișează ca un drept – dreptul la educație, este de fapt o consecință a actului coercitiv prin care statul înțelege să își disciplineze propriii cetățenii. Obligativitatea respectării unui curriculum educațional conține un element coercitiv, dar atâta timp cât acceptăm necesitatea existenței statului și a unui tip de ordine asociat acestuia, acceptăm și obligativitatea unui program școlar,  alături de aceea de a ne supune ordinelor poliției sau sentințelor judecătorești.

Cu toate astea, provocarea democrațiilor moderne este trasarea sferei de exercitare legitimă a puterii statului. Spre deosebire de regimurile totalitare, unde această limită e, practic, inexistentă, într-o democrație statul ne poate impune un mod de comportament și un set de reguli, dar nu ne poate impune un mod anume, un mod unic, prestabilit, de a gândi. Democrațiile moderne sunt prin definiție pluraliste, iar pluralismul se bazează pe coexistența unor moduri diferite de a gândi și de a interpreta realitatea. Educația, la rândul ei,  trebuie să ne formeze deprinderea de a gândi, inclusiv în termeni de bine și rău, dar nu ne poate impune un tipar de gândire. Cu siguranță, este nevoie ca elevii să conceapă lumea în categorii morale, dar tot ceea ce depășește cadrul unor precepte generale, de comun acord acceptate asupra binelui și care fac posibilă coexistența noastră în societate,  reprezintă un proces de învățare și cunoaștere în care statul nu trebuie să intervină, întrucât  acest proces ține de libertatea de conștiință a persoanei. Iar dacă intervine, este,  din perspectiva imperativelor democrației, un abuz. De aceea matematica este obligatorie,  iar religia nu – studiul matematicii sau al biologiei au o utilitate practică și științifică, nu reprezintă un set de cunoștințe morale și o viziune asupra lumii care este inoculat, dintr-o poziție de forță, elevilor. Este opțiunea individuală a părintelui dacă vrea să transmită copilului, pe lângă cunoștințele științifice și practice  și noțiuni precise de etică și spiritualitate. Rolul școlii este de a crea buni cetățeni, nu buni creștini. Opțiunea pentru obligativitatea religiei ține, în esență, de o viziune asupra statului, mai exact o viziune în care aria de exercitare a puterii statale se extinde până în sfera privată, până în zona spiritualității și a intimității noastre cele mai profunde. Este o viziune de esență totalitară, în care statul își arogă atribuția de a decide cum este bine să gândim.

 Unele voci, adepte ale obligativității religiei, ne reamintesc că religia este un ingredient al identității naționale, că are o dimensiune puternic culturală, la fel ca literatura sau filosofia, de aceea studiul ei trebuie să fie obligatoriu. Este pur și simplu un  sofism, având în vedere diferența de metodă de predare dintre religie și filozofie sau literatură. Orele de religie sunt, la noi, ore de catehism. Este ca și cum, în virtutea faptului că Marx a avut o contribuție decisivă în istoria umanității din ultimele veacuri am solicita ore obligatorii de marxism, în loc să îl studiem pe Marx la grămadă cu alți filosofi. Sau, având în vedere că modernitatea occidentală este produsul gândirii iluministe, am introduce studiul obligatoriu al filosofilor iluminiști începând cu clasa întâia și până în clasa a doisprezece! Nu este cel puțin bizar? Este! Exact la fel de bizar pe cât este invocarea importanței religiei ca argument pentru obligativitatea studierii ei.

În concluzie, decizia Curții Constituționale pune capăt unei practici abuzive și contrare logicii democratice. Adepții studiului obligatoriu al religiei nu au nici un argument solid de partea lor, în afara acelui set de justificări care fac apanajul unei gândiri cu înclinații totalitare. Ei împărtășesc aceeași reprezentare asupra statului ca și susținătorii de odinioară ai predării marxism-leninismului: și pentru unii, și pentru ceilalți, statul deține monopolul viziunii asupra binelui și răului, pe care o transmite cetățenilor săi prin sistemul de educație. Această coincidență nu ar trebui să ne mire foarte tare, căci a devenit un truism faptul că, indiferent de coloratură, extremismele ideologice se regăsesc într-un punct și anume în caracterul lor  profund anti-democratic.

 

Preluat de pe socialeast.ro cu acordul autoarei.

 

Imagine de fundal: sursă.