În 2024 în Franța a apărut cartea Dariei Saburova ”Travailleuses de la résistance. Les classes populaires ukrainiennes face à la guerre1” (Femeile muncitoare ale rezistenței. Clasa muncitoare ucraineană în fața războiului).
Cartea are la bază un studiu etnografic al inițiativelor de voluntariat ale femeilor din Krivoi Rog (Krîvîi Rih), și discută, de asemenea, aspecte politice și culturale mai generale ale transformării clasei muncitoare ucrainene pe durata războiului. În textul prezentat mai jos, care reprezintă un capitol din carte, autoarea abordează subiectul limbii și tensiunile sociale existente în jurul chestiunii lingvistice.
Introducere
Pentru a justifica anexarea Crimeei și intervenția militară a Rusiei în Donbas, încă din 2014 Putin s-a referit în mod activ la „etnicii ruși” și la folosirea pe scară largă a limbii ruse în rândul populației ucrainene. Astfel, în cadrul unei conferințe de presă care a urmat unei întâlniri cu președintele austriac, la 24 iunie 2014, Putin a subliniat că Rusia „va proteja întotdeauna etnicii ruși din Ucraina și acea parte a poporului ucrainean care se simte legată de Rusia, nu numai etnic, ci și cultural și lingvistic, se simte parte a lumii ruse în sens larg2„.
Care sunt mai exact categoriile de ucraineni pe care le are în vedere Putin?
Conform ultimului recensământ din 2001, 17,3 % dintre ucraineni s-au identificat ca fiind „ruși” din punct de vedere etnic (rus. русской национальности), iar 29,6 % au declarat că sunt „vorbitori de limbă rusă3„. Evident, categoriile de „ruși” și „vorbitori de limbă rusă” nu coincid pe deplin între ele, nu reflectă practicile lingvistice reale și reprezintă un lucru diferit de faptul de a deține cetățenia rusă (rus. российское гражданство).
Totuși asocierea constantă a chestiunii lingvistice și a problemei etnice în declarațiile elitei conducătoare ruse nu este deloc întâmplătoare.
Pașaportizarea generalizată a cetățenilor sovietici în anii 1930 a fost însoțită de introducerea, în documente, a așa-numitei „a cincea rubrică a cincea” (rus. Пятая графа) a naționalității, care se referea la apartenența etnică a posesorului documentului.
Astfel, etnia a fost în același timp înregistrată ca fiind ceva natural dar a devenit și un obiect al puterii, o categorie administrativă de clasificare și guvernare a populației4. Dar acest instrument juridic, care permite obiectivarea categoriei etnicilor ruși în fiecare republică sovietică, a fost eliminat după prăbușirea URSS. Fără această bază juridică, de obiectivare socială, identitatea etnică rusă a devenit, în Ucraina, o categorie mai personală și mai fluidă, dependentă de percepția subiectivă a fiecărui individ asupra propriei identități. Prin urmare, folosirea limbii ruse de către o parte a populației ucrainene este considerată în prezent de autoritățile de la Kremlin ca fiind indicatorul cel mai obiectiv al etnicității ruse.
Aspectele etnice și lingvistice ocupă, de asemenea, un loc important în societatea ucraineană, în discuțiile despre război din partea autorităților și mass-media. Aici accentul este pus deja pe faptul că obiectivul Rusiei nu este cel de a proteja drepturile ucrainenilor vorbitori de limbă rusă, ci de a distruge identitatea etnică, lingvistică și culturală ucraineană.
Nerecunoașterea de către Rusia a statalității construite de poporul ucrainean este considerată a fi unul dintre principalele motive ale războiului.
În calitate de răspuns la politicile de rusificare forțată în teritoriile ocupate, intelectualii și personalitățile publice ucrainene propun să fie „derusificate” teritoriile aflate sub control ucrainean, negând în același timp însăși existența etnicilor ruși ca minoritate națională5.
Constatăm deci că fiecare dintre aceste abordări se bazează pe aceeași paradigmă monolingvistică și etnolingvistică a națiunii, adică identificarea națiunii cu limba dominantă și a limbii cu oamenii care o vorbesc. În cadrul acestei paradigme se presupune că ar există o corespondență perfectă între limbă, experiență istorică și viziunile politice din cadrul fiecărei națiuni luate în parte.
O parte zice: vorbitorii de limbă rusă sunt, de fapt, etnici ruși care ar trebui să se alăture „lumii ruse”.
Cealaltă parte zice: dacă acești oameni sunt etnici ucraineni, în acest caz limba lor maternă este de fapt limba ucraineană și ei ar trebui să se derusifice.
Persoanele înscrise în categoria „ucraineni vorbitori de limbă rusă” sunt astfel prinse între două cerințe contradictorii și sunt lipsite de propria voce.
Cum reacționează așa-numita populație ucraineană „rusofonă” la această dublă presiune în contextul războiului?
Cercetările mele privind situația lingvistică din Krivoi Rog au arătat că locuitorii acestui oraș, care are reputația de a fi „rusofon”, au respins în mod activ perspectiva de a se alătura „lumii ruse”.
Încă din primele zile ale invaziei la scară largă, respondenții și respondentele mele s-au alăturat mișcărilor de voluntariat, în timp ce membrii familiilor și colectivelor lor de muncă s-au alăturat Forțelor Armate Ucrainene (FAU).
Cum răspund aceste grupuri la apelurile de a trece la limba ucraineană? Cum practicile lor lingvistice sînt afectate de implicarea lor în rezistența la ocupația rusă?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, în cercetarea mea pun accentul pe factorul social și studiez activitatea femeilor din clasa muncitoare6 care fac activități de voluntariat.
Oare aceste femei din clasa muncitoare susțin paradigma monolingvistică dominantă care presupune ca vorbitorii de rusă să treacă la limba ucraineană?
Sau, dimpotrivă, ele își apără identitatea lingvistică locală?
Oare aceste categorii ”tradiționale” ale „vorbitorilor de ucraineană” și „vorbitorilor de rusă” corespund în principiu realității de pe teren?
Înainte de invazia rusă la scară largă, respingerea categorică a limbii și culturii ruse era un fenomen marginal chiar și în rândul activiștilor de la Maidan și a voluntarilor în Donbas. Trecerea la limba ucraineană era privită ca o manifestare excepțională a poziției civice. Cu toate acestea, după februarie 2022, putem constata emergența unui val masiv de ucrainizare aparentă venind de la firul ierbii. Diverși politicieni, oameni de afaceri, celebrități și intelectuali abandonează limba rusă în favoarea limbii ucrainene în activitățile lor profesionale, în comunicarea pe rețelele sociale și chiar în viața lor personală. Aceste tranziții sunt reflectate pe larg în mass-media ca fiind exemple de „ucrainizare soft”, presupusă a fi conștientă și voluntară. La urma urmei, din punct de vedere formal, Constituția ucraineană încă garantează libertatea de a folosi orice altă limbă decât ucraineana, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
Totuși, după februarie 2022, nimic din ceea ce se vorbește sau se scrie în limba rusă nu mai poate pretinde să aibă statutul de discurs legitim și semnificativ, dotat cu autoritate în spațiul public.
Trecerea la ucraineană nu mai este considerată un gest activist voluntar, ci devine o chestiune de securitate națională7.
Vom vedea însă că această nouă ordine simbolică se confruntă încă cu o rezistență care reflectă nu numai contradicțiile geografice, ci și pe cele sociale din cadrul societății ucrainene.
I/ Împotriva categoriilor lingvistice rigide: bilingvismul, alternanța și amestecul limbilor
Contraste pe timp de război
Statutul unei limbi dominante nu este neapărat determinat de numărul de persoane care vorbesc limba respectivă. O limbă dominantă este limba legitimă, adică o limbă căreia i se acordă o valoare socială mai mare și care reprezintă standardul pentru evaluarea și ordonarea practicilor lingvistice concrete8.
În acest sens, ucraineana este limba dominantă la Kiev din 24 februarie 2022. Limba rusă încă mai poate fi auzită pe străzi, dar acum aceasta a fost relegată în sfera privată, rezervată comunicării cu oamenii apropiați. În lipsa informațiilor cu privire la preferințele lingvistice ale interlocutorului, se obișnuiește acum ca necunoscuții să fie abordați în ucraineană.
Potrivit lui Dmytro9, jurnalist și activist de stânga din Kiev, această situație reflectă instituirea unei „noi norme sociale” care s-a impus în capitală după invazia de amploare:
„Pe de o parte, observ o dorință sinceră din partea unor oameni de a trece la ucraineană, iar eu le spun, bine, mă rog, este alegerea voastră. Dar, pe de altă parte, văd oameni care trec, adică vorbesc limba ucraineană din motivul că aceasta devine o normă socială și o obligație socială. Pentru că nu știi care va fi reacția. Îți dai seama că ar putea exista o reacție negativă la limbă rusă, așa că alegeți din start să începeți să vorbiți ucraineană cu un străin. Apoi se dovedește că, de fapt, amândoi vorbiți limba rusă și, la un moment dat, realizând acest lucru, treceți la rusă. Dar conversația începe în ucraineană pentru că există această așteptare socială, această teamă de a încălca convenția. Poate că, într-adevăr, atunci când războiul se va termina, această tendință va dispărea. Nu știu. Dar acum situația este așa cum este, și cred că este o situație nesănătoasă, mie ea nu-mi place„.
Chiar dacă inițiativele legislative joacă un rol important în legitimarea limbii ucrainene, aplicarea lor neuniformă în diferite locuri și în diferite momente arată că acest lucru depinde și de alți factori, cum ar fi echilibrul de putere în cadrul diferitelor facțiuni ale claselor dominante, disponibilitatea autorităților locale de a le pune în aplicare și a sprijini aceste măsuri în rândul populației. La începutul anilor 2000, legea privind cotele de produs mediatic ucrainean în difuzarea programelor de televiziune a fost ignorată de majoritatea mass-mediei de la Kiev, iar predarea în școli și universități, care în mod oficial ar fi trebuit să se petreacă în ucraineană, s-a desfășurat adesea în rusă. Astăzi, situația lingvistică din capitală s-a schimbat radical. De exemplu, legea privind utilizarea obligatorie a limbii ucrainene în sectorul serviciilor, care a intrat în vigoare în ianuarie 2021, este respectată peste tot în Kiev.
În Kryvyi Rih, am fost imediat frapată de contrastul cu noua situație lingvistică din Kiev. Limba ucraineană standardă este rar vorbită în stradă; oamenii vorbesc mai ales rusă sau diverse forme lingvistice mixte care includ elemente de rusă și ucraineană în diferite grade. Legea privind utilizarea obligatorie a limbii ucrainene în sectorul serviciilor nu este aplicată în mod regulat. Majoritatea lucrătorilor din toate sferele trec imediat la limba rusă sau vi se adresează în limba rusă atunci când comunică cu clienții vorbitori de limbă rusă. Pe de altă parte, mediul vizual și audio este umplut cu conținut în limba ucraineană. De-a lungul drumurilor puteți vedea afișe și billboarduri patriotice în memoria localnicilor care au murit pe front, iar în locurile publice răsună melodii ucrainene. În Kryvyi Rih, însă, există și excepții de la regulă în. Odată, când mă urcam într-un microbuz pentru a merge la un interviu, șoferul a pornit la volum maxim melodia „Război” a trupei Kino:
Arată‐mi oameni care au încredere în ziua de mîine,
Desenează‐mi portretele celor care au murit pe calea aceasta.
Arată‐mi unul care a supravieţuit, iar ceilalţi au murit,
Dar cineva trebuie să fie uşa,
Cineva – lacătul, iar cineva – cheia care descuie acest lacăt. (Traducere: Mihail Vakulovski)
Acest cântec anti-militarist a fost compus în 1988 de Viktor Țoi. Figură celebră a contraculturii sovietice târzii, Țoi a fost el însuși un rebel: în 1983, el a simulat o boală mintală pentru a evita recrutarea în armata sovietică, care lupta atunci în Afganistan.
O situație ca asta mi s-ar părea scandaloasă în mod inevitabil în Kiev: ar fi aproape de neconceput să auzi muzică rusească în spațiul public.
Mă uit în jur, cu așteptarea ca vreunul dintre pasageri să se ridice și să-i ceară șoferului să pună alt cântec. Dar nu se întâmplă nimic de genul ăsta. Pasagerii nu-și închid telefoanele ori continuă să privească în gol pe geam. Microbuzul oprește în fața unor case vechi muncitorești, deasupra cărora se profilează un excavator minier gigantic. Un bărbat în uniformă militară urcă, îi dă șoferului 15 grivne și se așează lângă mine. Ne continuăm drumul pe un refren care sună special în liniște:
Pămînt. Cer.
Între Pămînt şi Cer e Război!
Şi oriunde te‐ai duce,
Orice ai face,
Între Pămînt şi Cer e Război!
(Traducere: Mihail Vakulovski)
Contrastul dintre situațiile lingvistice din Kiev și Kryvyi Rih ne permite să înțelegem câteva lucruri importante.
În primul rând, respingerea categorică a limbii și culturii ruse nu este un fenomen răspândit pretutindeni în Ucraina10. Apelul intelectualității ucrainene la boicotarea internațională a tuturor produselor culturale rusești nu găsește un sprijin unanim nici măcar în Ucraina. Sentimentele antimilitariste împărtășite de întreaga „generație Perestroika”, precum și memoria luptei colective împotriva fascismului sunt reînviate în contextul războiului actual și servesc drept resursă puternică pentru rezistența la invazia rusă.
În al doilea rând, schimbările rapide ale situației lingvistice din Kiev în mai puțin de o generație demonstrează inadecvarea categoriilor esențialiste precum „vorbitor de limbă rusă” și „vorbitor de limbă ucraineană”.
Cînd sînt activate în lupta dintre diferitele blocuri oligarhice din Ucraina și instrumentalizate de Rusia pentru a justifica anexarea teritoriilor ucrainene, aceste categorii urmăresc despre scop polarizarea și fixarea simbolică a unei situații lingvistice imaginare care este în realitate mult mai complexă și dinamică.
Pe de o parte, marea majoritate a ucrainenilor din toate regiunile sunt bilingvi sau multilingvi și stăpânesc cel puțin pasiv limba ucraineană (sau rusă) datorită sistemului educațional, contactelor regulate cu instituțiile statului, culturii populare, mass-media și comunicării interpersonale. În acest fel, deși ucraineana nu este o limbă maternă pentru unii, este greu să o numim limbă străină pentru așa-numiții ucraineni vorbitori de limbă rusă (și viceversa).
Pe de altă parte, o persoană își poate schimba practicile lingvistice în cursul unei vieți, al unei zile și, uneori, chiar în cursul unei singure conversații.
În prezent, acest multilingvism ”din oficiu” al ucrainenilor este cel care favorizează tranziția la limba ucraineană și e un fenomen ce poate fi observat mai ales în clasele de mijloc și superioare.
Prin urmare, în contextul ucrainean, folosirea noțiunii de „comportament lingvistic” este mai utilă, întrucît reflectă mai bine natura dinamică a proceselor pe care le putem observa în realitate.
Construcția unor identități lingvistice de limbă rusă și ucraineană care s-ar exclude reciproc și care ar include promovarea monolingvismului sunt mai degrabă elemente ale ideologiei lingvistice dominante, atât în Ucraina, cât și în Rusia în raport cu teritoriile ucrainene ocupate11.
Surjik: o limbă vernaculară care sfidează dihotomiile
Sondajele de opinie realizate de institutele ucrainene de cercetare ilustrează în mod clar prevalența acestei ideologii în mediile academice. În calitate de exemplu putem cita un studiu statistic privind situația lingvistică din Ucraina realizat de ”Democratic Initiatives” în decembrie 202212.
Atragem atenția asupra a două întrebări: „În ce limbă comunicați predominant acasă?” și „Ce limbă considerați că este limba dumneavoastră maternă?” Conform rezultatelor sondajului, ucraineana este principala limbă de comunicare informală: 70% dintre ucraineni susțin că vorbesc ucraineană acasă și doar 23% că folosesc în principal rusa. Aceste cifre variază în funcție de regiune, însă chiar și în estul și sudul Ucrainei procentul persoanelor care vorbesc în principal ucraineană acasă este destul de ridicat: 34,6% în sud și 40,3% în est (54,8% și, respectiv, 47,4% dintre respondenți vorbesc rusă). Limba ucraineană se află într-o poziție și mai bună dacă luăm în considerare răspunsurile la a doua întrebare: majoritatea covârșitoare a respondenților din toate regiunile (inclusiv peste 70 % în est și sud) numesc ucraineana ca fiind limba lor maternă.
Care sunt limitele unui astfel de sondaj sociologic?
În primul rând, acest sondaj construiește identitatea lingvistică a respondenților în baza noțiunii de „limbă maternă”, însă cercetătorii nu oferă o definiție clară a acestei noțiuni.
În ideologia lingvistică dominantă, acest termen desemnează „limba națiunii (titulare)”, un concept moștenit din era sovietică, și nu prima limbă învățată de un copil sau cea în care o persoană se simte cel mai confortabil să gândească și să-și exprime gândurile. Întrucât limba ucraineană devine simbolul unei Ucraine independente, eliberată de jugul politic al Rusiei, iar limba rusă este identificată cu „limba ocupantului”, includerea în sondaje a întrebării privind „limba maternă” țintește să confirme faptul că populația ucraineană sprijină ideologia lingvistică dominantă13.
În al doilea rând, conținutul opțiunilor de răspunsuri propuse este problematic. Ucraineana și rusa sunt prezentate ca două sisteme lingvistice diferite, impenetrabile și care se exclud reciproc, care concurează pentru titlul de limbă dominantă. Cu toate acestea, cerința de a alege rusa sau ucraineana ca limbă maternă și principală limbă de comunicare nu ia în considerare practicile lingvistice mult mai complexe și ambigue ale ucrainenilor. Astfel, studiul nu oferă opțiunea bilingvismului, adică situația în care o persoană poate foarte bine să considere ambele limbi ca fiind native și să le folosească în funcție de circumstanțe și interlocutori. Nu sînt menționate deloc formele lingvistice non-standard, cum ar fi amestecul de limbi, care sînt de fapt foarte răspândite în Ucraina.
În lingvistica ucraineană, acest fenomen a primit denumirea generică de „surjik„, un concept care poartă din start o conotație negativă și care disimulează varietatea formelor lingvistice mixte14.
În ideologia lingvistică dominantă, surjik este văzut, în cel mai bun caz, ca fiind o limbă de tranziție (pentru vorbitorii de limbă rusă care învață ucraineană) iar în cel mai rău caz, ca o limbă pocită, deformată, neautentică și care reprezintă o amenințare la adresa presupusei purități a limbii de stat.
În loc să recunoască surjikul ca un produs al creativității celor oprimați, să aprecieze potențialul său subversiv împotriva oricărei norme lingvistice fixe, lingviștii și sociologii ucraineni implicați în proiectul de construcție a statului văd această limbă mixtă ca fiind doar o formă de capitulare și adaptare pasivă a unei părți a populației ucrainene la proiectul colonial și care a fost păstrată exclusiv din cauza inerției și a lipsei de conștiință națională15.
De asemenea, surjikul este adesea asociat cu lipsa de educație și chiar cu o lipsă de capacități intelectuale. La modul general, judecățile despre surjik au o tentă pronunțată de dispreț de clasă, deoarece surjikul este cel mai răspândit anume în rândurile clasei muncitoare.
Unul dintre paradoxurile ideologiei lingvistice dominante este că, pe de o parte, aceasta se bazează pe romantismul satului ca sursă a adevăratei culturi și limbi ucrainene, iar pe de altă parte, pe stigmatizarea limbii vorbite adesea de oamenii din zonele rurale și din așezările de tip urban.
De fapt, această stigmatizare nu este un fenomen întâmplător și ea reprezintă un instrument important în lupta pentru legitimarea limbii ucrainene standard ca limbă cu valoare socială ridicată, în opoziție cu limba claselor dominate.
După cum subliniază cercetătoarea Laada Bilaniuk în excelenta sa lucrare privind situația lingvistică din Ucraina:
„Purismul (lingivstic) a apărut ca o modalitate de a elibera limba ucraineană de conotațiile negative pe care le dobândise în contextul limbii ruse. Se știe că, pe durata celei mai mari părți a perioadei sovietice, limba ucraineană a fost tratată ca fiind inferioară și înapoiată, iar (după prăbușirea URSS) multora le-a fost greu să accepte noul ei statut oficial de limbă de stat.
Prin concentrarea pe forma ideală, pură a limbii ucrainene ca limbă demnă de autoritate, conotațiile negative au fost transferate formelor „impure” și „imperfecte” ale limbii. Dacă pe vremea Imperiului Rus și a URSS diglosia se baza pe supremația limbii ruse și inferioritatea limbii ucrainene, după independența Ucrainei, limba ucraineană pură și limba rusă pură au început să concureze pentru poziția de limbă superioară, iar surjikul (în diferitele sale manifestări) a preluat rolul de limbă inferioară și incompletă16”.
Unii cercetători au încercat totuși să estimeze numărul de vorbitori de surjik. De exemplu, un sondaj realizat în 2016 de Olena Polovinko a arătat că surjikul este una dintre principalele limbi de comunicare în familie pentru 30% dintre ucrainenii care trăiesc în Ucraina Centrală, de Est și de Sud, precum și una dintre principalele limbi de comunicare în spațiul public pentru aproape 20% dintre respondenți.
Este interesant să remarcăm faptul că includerea bilingvismului și a opțiunii surjik în sondaj nu a avut practic niciun efect asupra ponderii persoanelor care s-au descris ca vorbitoare de limbă rusă: 50,5% au declarat că folosesc limba rusă acasă și 44,6% – în comunicarea în afara casei.
Aceste cifre sunt în acord cu rezultatele altor sondaje în care, ca opțiuni de răspuns, au fost oferite doar limbile ucraineană și rusă.În același timp, ponderea persoanelor care se consideră vorbitoare de ucraineană scade semnificativ atunci când apar alte opțiuni de răspuns. Conform aceluiași sondaj, 10,3% dintre respondenți vorbesc ucraineană exclusiv acasă, iar 9,3% dintre respondenți o vorbesc în afara casei17.
9,3% dintre respondenți vorbesc acasă în două limbi, și 26.5 % – în afara casei. Surjikul este vorbit exclusiv acasă de 19,3% dintre respondenți, iar în afara casei de 5,9%. În fine, unii respondenți au declarat că folosesc atât o limbă mixtă, cât și ambele limbi standard acasă (10,6%) și în afara casei (13,7%).
Autoarea studiului observă totuși că autoidentificarea lingvistică poate să nu corespundă comportamentului lingvistic real al respondenților. În propria mea cercetare de teren, am întâlnit adesea discrepanțe între ideologia lingvistică, autoidentificarea lingvistică și practica lingvistică.
II/ Situația lingvistică în Kryvyi Rih
Ce practici lingvistice sunt cele mai comune într-un oraș precum Kryvyi Rih, acolo unde limba rusă încă păstrează un statut simbolic ridicat la nivel local? Cum evaluează locuitorii din Kryvyi Rih politica statului și retorica dominantă în cadrul societății civile cu privire la problema limbii?
Conform unui alt sondaj realizat în decembrie 2021, cu puțin timp înainte de invazia rusă din februarie 2022, 70 % dintre locuitorii din Kryvyi Rih au identificat ucraineana ca fiind „limba lor maternă”. Am văzut deja că aceste date ne comunică prea puține lucruri despre practicile lingvistice reale și reflectă mai degrabă gradul de aderență al respondenților la ideologia lingvistică dominantă. Mai revelatoare sunt datele privind limba în care respondenții comunică cu rudele și prietenii lor: doar 15% susțin că vorbesc ucraineană în acest context, în timp ce 24% vorbesc rusă și 61% vorbesc surjik18.
Diferența semnificativă dintre cele două seturi de date, cu alte cuvinte dintre ideologie și practică, reflectă fluiditatea reală situației lingvistice.
În general, cercetarea mea confirmă rezultatele acestui sondaj. Doar jumătate dintre respondenți reprezentanți ai clasei muncitoare au recurs spontan la una dintre cele două limbi standard în comunicarea informală.
Dintre cei 30 de intervievați, șase au trecut la ucraineană în timpul interviului: doi lucrători din ONG-uri, un lider sindical, un profesor ucrainean pensionat și o vânzătoare care a crescut în regiunea Khmelnytskyi. Ea este singurul respondent pentru care ucraineana este prima limbă pe care a învățat-o în copilărie. Alți trei respondenți au recunoscut că vorbesc rusa în viața de zi cu zi, dar, cu începere din 24 februarie 2022, încearcă să vorbească mai mult ucraineana, în special în contexte formale, cum ar fi interviurile. Alte 9 persoane au ales limba rusă standard pentru interviu, da acestea au folosit multe cuvinte împrumutate din limba ucraineană. Limba celorlalte 15 persoane intervievate poate fi caracterizată ca fiind surjik. Majoritatea acestora consideră surjikul ca fiind limba lor maternă. Cu toate acestea, două persoane au declarat că în viața de zi cu zi vorbesc limba rusă și că surjikul lor reprezintă o etapă intermediară în învățarea limbii ucrainene.
Chiar dacă am fost Impresionată de bogăția practicilor lingvistice care păreau să submineze idealul monolingvismului ca bază a identității naționale, totuși am observat și contradicții în discursul interlocutorilor mei cu privire la aceste practici. Majoritatea interlocutorilor mei sunt indiferenți sau chiar ostili față de cerința de a trece la ucraineană, adică de a-și schimba comportamentul lingvistic.
Cu toate acestea, ei aderă la ideologia lingvistică dominantă, și anume ideea că anume limba ucraineană este cea care care unește națiunea într-un singur corp politic.
Acest lucru contrastează cu practicile și discursul lingvistic al claselor de mijloc și claselor înstărite, care, dimpotrivă, se străduie să evidențieze importanța problemei lingvistice și să dezvolte în mod activ strategii individuale și colective pentru a atinge idealul limbii unice.
I Practici lingvistice ale clasei de mijloc.
Conversia lingvistică și ”anxietatea” etnică
Dintre toți locuitorii din Kryvyi Rih pe care i-am intervievat, reprezentanții ONG-urilor liberale au poziția cea mai fermă și mai consecventă cu privire la chestiunea limbii.
Anume în cadrul acestor grupuri găsim cel mai mare număr de „convertiți”, adică vorbitori de limbă rusă care au decis în mod conștient să treacă complet la limba ucraineană, atât în sfera privată, cât și în cea publică. Deși în unele cazuri există încă un decalaj între ideologia și practica lingvistică, respondenții din cadrul acestui grup social sunt mai predispuși să recunoască și să articuleze acest decalaj și să facă eforturi sistematice pentru a-l reduce.
Unii dintre respondenții mei au făcut cel puțin o tranziție la ucraineană cu mult înainte de invazia rusă din 2022, într-o perioadă în care acest gest era încă văzut exclusiv ca o manifestare a spiritului civic, în special într-un oraș precum Kryvyi Rih.
Acesta este cazul lui Sergiy, șeful unui ONG specializat în prezent în asistență și ajutor pentru refugiați. Sergiy a crescut într-o familie rusofonă, care s-a manifestat totuși destul de devreme în sfera culturală de limbă ucraineană. În 2012, Sergiy a decis să treacă complet la limba ucraineană.
Acum o consideră ca fiind „limba sa maternă”:
„Pentru mine există doi indicatori: atunci când am putut să mă rog în ucraineană în mod spontan, adică nu în procesul unei slujbe bisericești, ci pur și simplu lui Dumnezeu. Și când am putut să vorbesc tandru cu soția mea în anumite momente. Anume în aceste momente, cele mai intime, am simțit că aceasta (limba ucraineană) este limba mea maternă. La fel ca și copiii adoptivi, noi folosim termenul de „mamă biologică” – cea care a dat naștere, și „mamă maternă” (ukr. “рідна мама”) – mama pe care o avem acum. Așa că limba noastră nativă este ucraineana, iar asta, ca să exprim într-un cuvînt biologic, fiziologic, fiziologic, este prima noastră limbă.
Dar ea nu este limba noastră maternă. Noi am fost rusificați. Aceasta a fost un proces artificial. Există zeci, sute de dovezi ale rusificării instituțiilor și editării de carte atât în perioada Imperiului Rus cât și în perioada Uniunii Sovietice. Deși au existat – este un fapt – procese de ucrainizare sau de atenuare a restricțiilor. Dar la nivel general, am fost rusificați. Așa că astăzi pentru noi, pentru mine, acesta (actul de a vorbi limba ucraineană) este un factor extrem de valoros. […] Și noi promovăm asta acum, chiar dacă eu, personal, m-am născut într-o familie rusofonă.”
La o primă vedere, Serghei pare să împărtășească o contradicție între o viziune constructivistă și una esențialistă a limbii și a etnicității. Pe de o parte, limba care este denumită în mod obișnuit „nativă”, el o numește „biologică, fiziologică, primară”.
Când Serghei se grăbește ori este furios, el trece uneori involuntar la limba rusă, ca și cum ar fi vorba de un automatism corporal, ca și cum el nu s-ar putea controla. O astfel de definiție ascunde natura socială a limbii (și a obiceiurilor internalizate inclusiv la nivel corporal).
Dimpotrivă, o „limbă maternă” este o limbă în care o persoană se poate exprima pe deplin și liber. În cazul lui Sergiy, aceasta este o limbă pe care a început să o stăpânească abia la o vârstă adultă.
Spre deosebire de limba rusă pe care a moștenit-o mecanic de la părinții săi, învățarea limbii ucrainene este rezultatul unei alegeri conștiente făcute de Sergiy.
Biologizând prima limbă pe care a învățat-o în copilărie, el formulează simultan o definiție constructivistă a identității sale lingvistice actuale. Dar reflecțiile lui Sergiy nu se opresc aici.
Limba rusă este „prima sa limbă” deoarece ucrainenii ca popor au fost „rusificați” în mod artificial. Limba ucraineană este, dimpotrivă, o proprietate naturală și neschimbătoare a poporului, percepută ca o esență ideală. Anume spre această limbă esențială și nativă ar trebui să se orienteze ucrainenii vorbitori de limbă rusă, care au fost înstrăinați de atâtea secole de dominație rusă.
Prezumția implicită este că toți ucrainenii ar fi, într-o măsură sau alta, „purtători” ai limbii ucrainene. Ei cultivă această limbă la un nivel aproape genetic, chiar și atunci când abia o vorbesc, deoarece aparțin corpului națiunii în care predomină caracteristicile etnice.
Această abordare esențialistă a identității naționale, foarte răspândită în Ucraina, a fost de fapt moștenit de la conceptul sovietic al naționalităților.
Conform acestui concept, fiecare republică sovietică avea propria sa comunitate etnică originară, căreia i se atribuia în mod natural o „limbă titulară”.
Fixarea politică a naționalității în pașapoarte, precum și transmiterea acesteia urmașilor, au consolidat ideea identității etnice ca trăsătură ereditară19.
Această politică a naționalităților, care a fost combinată și cu o politică de rusificare, în mod paradoxal a favorizat un clivaj între etnia unei persoane și practicile sale lingvistice reale. Astfel, s-a format o categorie separată de „etnici ucraineni vorbitori de limbă rusă”.
Pentru un moment, Sergiy a ezitat dacă să se numească „etnic rus”, dar apoi a precizat că pur și simplu s-a „născut într-o familie rusofonă”.
În ce sens o persoană se poate considera ca fiind ucraineană/ucrainean?
Pentru Oleg, această întrebare nu are un răspuns facil. Oleg vine dintr-o familie mixtă, iar acest detaliu contestă însăși ideea unei identități naționale bazate pe criterii etnice. Oleg este angajat al organizației „Viitorul democratic” și administrează în prezent două proiecte de voluntariat.
El crede că implicarea civică este cel mai bun mod de a construi un sentiment de apartenență la națiunea ucraineană:
„M-am născut într-o familie rusofonă. Am rude în Moscova, în suburbia capitalei ruse. Nu prea contactez cu ei… În cazul familiei mele, ca să fiu sincer, e așa o ciorbă, un vinegret (n.tr. salată tradițională sovietică făcută dintr-un amestec de legume: cartofi, ceapă, sfeclă roșie castraveți murați). Bunica mea pe linie maternă e pe jumătate romă, pe jumătate ucraineană. [Trece la limba rusă]. Bunicul matern a fost polonez. Dinspre tatăl meu bunicul e evreu și bunica e rusoaică. [Trece ucraineană]. Cine sunt eu? Sunt ucrainean (râde). Sunt ucrainean și basta (continuă să râdă). Dar adevărul este că am foarte puțină ”ucrainitate” în mine. Dacă e să luăm arborele meu genealogic, anume ”ucrainitate” eu am cel mai puțin în genealogia mea! Iubesc foarte mult această țară și mă consider un ucrainean adevărat. Nu vreau să plec de aici, nu am vrut niciodată. Am o mulțime de prieteni care au plecat în străinătate iar unii mi-au propus să merg Polonia. Mi-au zis: „Tu faci lucruri formidabile! În Polonia sau în Germania ai putea câștiga bani buni!” Iar eu vreau să fac ceva aici ca să… să contribui cu ceva, să rămână ceva după mine. Pentru țara asta. M-am născut aici, vreau să mor aici, vreau ca această țară să fie într-o stare mai bună după ce voi fi murit decât este acum. Măcar într-o stare puțin mai bună…„
Oleg oferă o viziune alternativă a identității ucrainene. Pentru el, apartenența la națiune se bazează nu atât pe dreptul de sânge, cât pe dreptul de sol („m-am născut aici, vreau să mor aici”), dar și pe criterii destul de civice, cum ar fi dragostea pentru propria țară, exprimată prin acțiuni menite să o facă mai bună.
Poziția civică este confirmată de accentul pus pe sacrificiul pe care îl include această alegere. Oleg a renunțat la o viață de emigrant, probabil mai satisfăcătoare din punct de vedere material, punând loialitatea față de țara sa mai presus decât îmbogățirea sa personală. Cu toate acestea, faptul că el găsește ceva comic în autoidentificarea sa ca ucrainean, date fiind originile sale mixte, sugerează că o astfel de concepție civică și multietnică a națiunii ucrainene nu este evidentă. Legitimitatea este contestată la modul cel mai serios de idealul dominant al purității etno-lingvistice.
Promovarea limbii ucrainene
Printre „convertiți”, alegerea limbii ucrainene este adesea una normativă și este însoțită de dorința de a-i convinge și pe alții să treacă la ucraineană.
Oleg consideră susținerea limbii ucrainene drept una dintre misiunile sale și are o viziune clară a strategiilor pe care statul și organizațiile societății civile ar trebui să le pună în aplicare pentru a promova limba ucraineană în toate sferele vieții.
„Sunt în favoarea predării în ucraineană, dar și a vorbirii limbii ucrainene în public… deși cred că amendarea celor care vorbesc rusa în public ar fi prea mult. Dar trebuie să promovăm limba ucraineană, să facem tot ce putem pentru a-i face pe oameni să vrea să treacă la ucraineană. Adică, să îi încurajăm să facă acest lucru. Cum? Avem nevoie de popularizare, promovare… Există o mulțime de moduri diferite de a face acest lucru. Cetățenii trebuie motivați. Principalul obiectiv al statului în această situație, cred eu, este să încurajeze oamenii să treacă la limba ucraineană.”
Oleg menționează că politica sovietică față de limba ucraineană a fost de două tipuri: o politică de constrângere, care a funcționat prin interdicții și represiune, și o politică de încurajare, care a făcut accesul la cele mai înalte poziții sociale mai dificil pentru vorbitorii de ucraineană, iar asta a creat iluzia că rusificarea ar fi fost un proces voluntar.
În opinia sa aceste politici erau nedrepte și foloseau doar mijloace mai insidioase pentru a reproduce ierarhiile simbolice și sociale:
„Ei (n.tr. sovieticii) au făcut exact opusul: nu au interzis-o, dar au făcut tot posibilul să ca să fie cât mai incomod să vorbești limba ucraineană. Dacă vorbești ucraineană înseamnă că vorbești o limbă rurală, toată lumea râde de tine și nu poți conta pe o ascensiune în cariera profesională. Nu a fost ca și cum „am interzis totul”. Poți vorbi dacă vrei. Dar nu vei avea nicio evoluție în carieră, vei fi o persoană de clasa a treia. Cui i-ar plăcea asta?”
Dar este interesant de observat că exact acesta este modul în care Oleg propune să aibă loc promovarea limbii ucraineane. Fiind un oponent clar al „ucrainizării forțate”, Oleg propune o politică de „popularizare” care ar oferi „stimulente” pentru trecerea la ucraineană, și care ar lega accesul la valorile sociale, politice și economice de cunoașterea limbii ucrainene. Oleg se declară mulțumit de faptul că statutul social al limbii ucrainene este mai ridicat ca niciodată și că aceasta devine, în sfârșit, limba elitei.
Ambii interlocutori subliniază faptul că, în timp ce protecția drepturilor vorbitorilor de limbă rusă a fost doar un pretext pentru invazia rusă, aceasta din urmă a dat un impuls puternic procesului de tranziție la limba ucraineană.
În opinia lui Sergyi, această situație ar trebui să folosită în mod intenționat pentru a promova politica de stat a „ucrainizării forțate”:
„Sunt totuși în favoarea unei ucrainizări blânde, dar pentru mine, un bun indicator este procesul prin care cinematografia și distribuția de filme a trecut la limba ucraineană. Asta s-a întâmplat mai înainte, prin 2010 sau ceva de genul ăsta. Iar statisticile arată că distribuția de filme nu a scăzut nici măcar cu 1% în vreo regiune. Donetsk, Luhansk, Kharkiv – toată lumea se uită la filme în ucraineană. Aceasta se putea întâmpla doar forțat. Când ei spun că se va întâmpla treptat și în mod benevol noi auzim bla, bla, bla și știm că nu se va întâmpla cum nu s-a întâmplat nici până acum. Însă cum au obligat cinematografele și distribuția de filme să treacă la ucraineană și gata – astăzi întreaga distribuție de filme este în limba ucraineană. Și niciodată în perioada ucrainizării nu au scăzut numărul de vizitatori în cinematografe. Prin urmare este clar că e nevoie să instituim cote obligatorii pentru limba ucraineană, statul trebuie să intervină în editarea cărților, în difuzarea emisiunilor radio și așa mai departe. Toate spațiile în care statul poate…. Ei bine, eu sunt pentru reducerea rolului statului, dar în acest caz trebuie să gândim și altfel… Suntem în contextul unui război, iar acestea – cotele – sunt armele noastre. Personal cred că am fost destul de blând înainte de război. Acum nu mai există loc pentru blândețe. E vorba de același război. De aceea trebuie să ucrainizăm cât mai mult posibil tot ceea ce poate fi ucrainizat. (…) Totul ar trebui să fie ucrainean. Nu putem interveni prea mult în lucrurile de zi cu zi precum comunicare oamenilor: patrulele lingvistice sunt absurde. Dar trebuie să avem panouri publicitare, radio, televiziune, totul în ucraineană și peste tot.”
În sfera lingvistică și culturală, Sergyi este gata să acorde statului puteri considerabile, contrar angajamentului său liberal față de principiul unui stat minimal.
Într-adevăr, în majoritatea celorlalte domenii, cum ar fi munca, securitatea socială, sănătatea și educația, Sergyi susține descentralizarea maximă și extinderea relațiilor de piață.
Contradicția este eliminată atunci când chestiunea lingvistică este echivalată cu securitatea națională: „acestea sunt unicele noastre arme„, „e vorba de același război„.
Poziția lui Sergyi privind politica lingvistică este tipică taberei național-liberale, gata să combine un program economic ultra-liberal cu un intervenționism cultural.
În cele din urmă, este important de remarcat faptul că persoanele din clasele de mijloc și superioare vorbesc de obicei fluent ambele limbi standard.
Împrumuturile din limba rusă în discursul lui Sergyi și Oleg sunt rare. Ele sunt folosite în mod intenționat pentru a reproduce direct discursul vorbitorilor de limbă rusă sau pentru a se referi la evenimente legate de Rusia sau Uniunea Sovietică.
De asemenea, Oleg vorbește în rusă și despre originile sale mixte. În toate cazurile, aceste împrumuturi poartă o conotație negativă sau ironică, care contrastează cu împrumuturile de cuvinte englezești care denotă elemente neutre ale jargonului profesional („promotion”, „co-working”, „fundraising”, „full-time” etc.).
Respingerea limbii ruse nu îi privează pe reprezentanții acestei pături sociale de accesul la spațiul informațional și de comunicare de dincolo de frontierele naționale. Spre deosebire de clasa muncitoare, pentru care limba rusă a jucat istoric rolul unei limbi universale de comunicare cu restul spațiului post-sovietic, pentru clasele de mijloc și superioare, stăpânirea limbii engleze devine o condiție necesară pentru integrarea în spațiul economic, politic și cultural al lumii occidentale.
În ce fel se raportează aceste practici lingvistice și viziuni cu privire la politica lingvistică la noua configurație de clasă rezultată în urma transformărilor politice radicale din ultimul deceniu?
Deși diferențele regionale determină în mare măsură comportamentul lingvistic al ucrainenilor, acestea nu explică totul. În Kryvyi Rih, fenomenul tranziției la limba ucraineană există, dar este limitat în cea mai mare parte la clasele de mijloc și superioare, membri activi ai societății civile care pretind că fac parte din moștenirea evenimentelor de la Maidan.
Condițiile pentru o astfel de tranziție sunt adesea deja formate: aceste persoane sunt specialiști cu studii superioare care au suficiente resurse pentru a trece cu ușurință la limba ucraineană. Pentru ei, trecerea la ucraineană este și o necesitate profesională, deoarece munca lor necesită o bună stăpânire a limbii ucrainene, atât vorbită, cât și scrisă, spre deosebire de persoanele angajate în munci manuale și/sau necalificate. În fine, deoarece ucraineana devine limba puterii, trecerea la ucraineană corespunde pretenției lor de a ocupa poziții privilegiate în societate.
Prin tranziția la ucraineană, intelectualii secolului al XIX-lea s-au angajat adesea pe o cale a sacrificiului de sine, a decăderii sociale și a represiunii politice inseparabile de lupta pentru emanciparea socială a țăranilor exploatați. În Ucraina contemporană post-Maidan, în schimb, tranziția la limba ucraineană satisface aspirațiile intelectualității și ale noii burghezii tehnocrate de ascensiune socială. Războiul nu a făcut decât să accelereze acest proces, deoarece a consolidat legitimitatea noii ordini simbolice.
2/ Practici lingvistice ale clasei muncitoare
Surjik și alternanța lingvistică în viața cotidiană a clasei muncitoare
Dar cum arată practicile lingvistice ale clasei muncitoare? Aderă oare aceasta la ideologia monolingvistică dominantă care îi îndeamnă pe vorbitorii de limbă rusă să treacă la ucraineană? Ori, dimpotrivă, reprezentanții săi își apără identitatea lingvistică proprie și paradigma multilingvă a societății ucrainene? Cum afectează războiul comportamentul lor lingvistic?
În Kryvyi Rih, rusa și diferite variante de surjik sunt cele mai comune limbi de comunicare informală în rândul clasei muncitoare. În același timp, majoritatea interlocutorilor mei vorbesc două sau mai multe limbi și pot trece de la una la alta relativ lejer, în funcție de context, în funcție de așteptările percepute ale interlocutorului, de gradul de intimitate, de nivelul de atenție etc.
De exemplu, Katya, liderul unei organizații de voluntariat a femeilor miniere, alternează constant între cele trei limbi, inclusiv în comunicarea cu mine. Primul nostru contact a fost în ucraineană. Katya gestionează rețelele de socializare ale organizației în ucraineană, scrie în ucraineană pe pagina sa de Facebook și folosește ucraineana în mesajele noastre la telefon, deși vorbim rusă atunci când ne întâlnim. Cu echipa sa de voluntari, Katya vorbește un amestec de rusă și ucraineană, pe care îl numește în glumă „limba noastră Kryvorizh”. Ea trece spontan la aceeași limbă în timpul interviului colectiv pe care l-am realizat la ea acasă.
Olga, o altă participantă la o organizație de voluntari și lucrătoare în domeniul serviciilor sociale, vorbește în principal rusa, cu împrumuturi lexicale și sintactice minore din ucraineană. Cu toate acestea, în timpul interviului nostru, ea trece uneori brusc la un cod mixt bazat pe ucraineană, aparent limba copilăriei sale, deoarece s-a născut într-un sat de lângă Kryvyi Rih.
Limba maternă erupe atunci când Olga își amintește unele evenimente deosebit de traumatizante, cum ar fi începutul războiului. În același timp, Olga are o atitudine negativă față de presiunea socială de a renunța la rusă în favoarea limbii ucrainene în contextul războiului.
În mod curios, unul dintre argumentele ei este că limba care rezultă din astfel de eforturi este un „amestec ridicol” de rusă și ucraineană:
„Dacă ne spun: „Treceți cu toții la ucraineană și vă va fi mai ușor să trăiți”, – sunt de acord. Dar cred că pentru mulți nu va fi mai ușor. Eu ce să fac dacă nu știu! Eu încerc, mă strădui, dar nu-mi iese decât prost. Un cuvânt ca acesta, un cuvânt ca acela. Vreau să vorbesc cum îmi e comod. Asta e părerea mea.”
Aici pot fi făcute mai multe observații. Cei care vorbesc surjik adesea nu observă acest lucru și se consideră a fi fie „vorbitori de ucraineană”, fie „vorbitori de rusă”. Alții recunosc că există un surjik local în Krivoy Rog, dar se autodefinesc fie ca vorbitori de rusă, fie ca vorbitori de ucraineană.
Pe de o parte, acest lucru arată că percepția clasei muncitoare asupra limbilor ucrainene și ruse nu se bazează pe norma stabilită în manualele școlare, ci include tot felul de practici lingvistice locale care lasă un spațiu larg pentru variație.
Pe de altă parte, discursul dominant nu recunoaște surjikul ca o formă lingvistică legitimă în sine și nici ca parte a vorbirii ucrainene vii. Nu este o „limbă reală” pe care cineva să o poată numi cu mândrie ca fiind limba sa maternă.
Reprezentanții clasei muncitoare au internalizat discursul privind inferioritatea formelor lingvistice mixte. De exemplu, Olga se simte rușinată de abaterile reale sau percepute de la norma lingvistică, adică rușinată de identitatea sa lingvistică, pe lângă faptul că se simte rușinată de identitatea sa socială din cauza salariului mic și a lipsei de recunoaștere socială a muncii de îngrijire a persoanelor în etate.
Spațiul politic și mediatic ucrainean este dominat de idei liberale și de o ideologie lingvistică monolingvă care operează o devalorizare dublă: deopotrivă face invizibile activitățile de muncă și simbolice ale clasei muncitoare dar și împiedică transformarea potențială a instrumentelor de dominație în instrumente de luptă de clasă.
Puterea subversivă a surjikului.
Totuși se poate presupune că aversiunea sau indiferența multora dintre interlocutorii mei față de dezbaterile din jurul chestiunii lingvistice se datorează tocmai faptului că aceștia trăiesc în permanență într-un mediu multilingv în care surjikul joacă un rol important. Surjikul devine acel punct de vedere în baza căruia se poate dezvolta o viziune critică de jos asupra discursului lingvistic dominant.
Pentru o vorbitoare nativă de surjik, care recunoaște natura hibridă a identității sale lingvistice, opoziția binară dintre rusă și ucraineană și obligația de a alege între ele pare lipsită de sens.
Când o întreb dacă alegerea limbii de comunicare este o chestiune fundamentală pentru ea, Natasha, șefa unei organizații pentru protecția lucrătorilor accidentați la locul de muncă, îmi răspunde :
„Nu, nu contează în mod principial. Nu. Noi suntem rusofoni, asta e. Nu avem o limbă ucraineană pură în regiunea noastră. Eu m-am născut în centrul Ucrainei, iar prin anii ’60, ’70 și chiar în anii ’80 obișnuiam să colind Ucraina de la un capăt la altul. Când mergeam în vestul (Ucrainei) despre mine ziceau: „Uite, a venit rusoaica”. […] Nu. Ei bine, noi nu avem o limbă, nu avem o limbă ucraineană pură. Nici în vestul Ucrainei nu există – acolo sunt români… întreaga limbă este distorsionată. La fel este și în Kiev. Am avut o limbă pură? Nu. Nu avem și nici nu am avut”.
La fel ca Natasha, majoritatea interlocutorilor mei au declarat că limba nu este o chestiune principială pentru ei: în viața de zi cu zi fiecare ar trebui să poată vorbi limba în care se simte cel mai confortabil.
Această convingere pare să se bazeze atât pe identitatea lingvistică, cât și pe cea de clasă. Katya îmi zice în mod constant: „Știi, noi suntem muncitori simpli, lucrăm cu mâinile, nu cu limba”.
În cadrul diviziunii capitaliste a muncii, muncitorii sunt angajați în munca materială: chestiunile care țin de sfera ideologică sau simbolică nu intră în competența lor. Dar sensul pe care Katya îl dă acestei opoziții are și o dimensiune etică.
Punctul de vedere al muncii, adică punctul de vedere al practicii, ne permite să dezvoltăm o perspectivă critică asupra dezbaterilor publice, care sunt percepute adesea ca fiind inutile sau chiar de-a dreptul ipocrite. Retorica pro-ucraineană demonstrativă a claselor superioare trezește suspiciune și neîncredere.
Ceea ce contează este ceea ce face fiecare individ pentru a apropia victoria.
Așa mi-a spus un alt voluntar, un fost muncitor pensionar:
„Important e omul și sufletul său, dar dacă el vorbește în rusă pe mine nu mă interesează. Pentru că sînt și destui din cei care vorbesc ucraineană, îmbracă port național și apoi își trădează țara. Pe ăștia eu i-aș lua și i-aș împușca pe loc”.
În cele din urmă, unii respondenți cred că politizarea chestiunii lingvistice este, în principiu, profund dăunătoare, în special în timp de război, deoarece ea amplifică și adâncește diviziunile într-o societate care, dimpotrivă, ar trebui să rămână unită.
Sașa, lider sindical și muncitor într-o fabrică, se opune ucrainizării forțate, care este justificată de cei care o realizează prin necesitatea de a corecta nedreptățile istorice ale colonizării. El oferă un argument istoric diferit și face apel la o viziune diferită a dreptății în domeniul politicilor lingvistice:
„„Există o limbă de stat și vă rog să o folosiți. În afara statului vorbește cum vrei. Limba de stat înseamnă documente de stat, în instituții de stat. Deci folosiți-o. În afara statului vorbește măcar franceză sau bulgară. Să nu facem jocuri politice din asta. Mai ales când din punct de vedere istoric s-a întâmplat deja așa… această Uniune Sovietică, ne-a amestecat pe toți. Prin urmare, să umbli la aceste coarde sensibile..asta… Anterior nu acordam prea multă importanță acestui fapt. Cum poți, după 40-50 ani, să impui unei persoane, să o forțezi? Nici asta nu este corect.”
Spre deosebire de argumentele lui Serghei și Oleg, aici nu este vorba despre dreptatea față de poporul ucrainean ca un corp colectiv, ci despre oameni concreți ale căror vieți sunt inextricabil legate de o istorie care nu poate fi pur și simplu inversată sau ștearsă.
Sasha remarcă faptul că chestiunea limbii și a redenumirii străzilor sunt departe de problemele urgente ale clasei muncitoare:
„Vedeți, ei bine, din nou, ne întoarcem… acestea sunt probleme mai mult politice. Cred că pentru o persoană ordinară, un om simplu care muncește la uzină aceste probleme nu sunt foarte importante.”
Aderare la ideologia lingvistică dominantă?
În general, oamenii din clasa muncitoare cu care am avut ocazia să interacționez rareori percep rusa ca pe o „limbă a dușmanului”. Spre deosebire de opiniile multor persoane din clasele de mijloc și superioare care au trecut la ucraineană, oamenii din clasa muncitoare, inclusiv cei pentru care ucraineana sau surjik este limba maternă, sunt în general toleranți față de practicile lingvistice diferite.
În cea mai mare parte, ei nu sunt de acord cu încercările de eradicare a limbii ruse. Așa crede Olga:
„Faptul că suntem în război cu Rusia nu înseamnă pentru mine că această limbă ar trebui eliminată. Pentru că limba nu are nimic de-a face cu războiul. Putin – el trebuie să plece împreună cu apropiații săi. Dar limba nu are nimic de-a face cu asta.”
Cu toate acestea, contrar așteptărilor mele, nimeni nu cere vreun statut oficial pentru limba rusă sau acordarea, pentru aceasta, a unor drepturi în educație, mass-media și cultură. Majoritatea aprobă recentele legi lingvistice.
Întrebați cum își imaginează Ucraina viitorului – o țară multilingvă sau monolingvă – interlocutorii mei s-au declarat în general în favoarea dispariției treptate a limbii ruse de pe teritoriul Ucrainei. Aceștia și-au exprimat sistematic speranța că următoarea generație va trece complet la limba ucraineană datorită sistemului de învățământ.
În practică, însă, oamenii din clasa muncitoare nu se grăbesc să își schimbe comportamentul lingvistic în comunicarea informală și la locul de muncă.
Unii spun că încearcă să vorbească un pic mai mult ucraineană acasă, dar granița dintre sfera privată și cea publică (unde ei se exprimă, într-adevăr, din ce în ce mai mult în ucraineană) rămâne foarte strictă.
Percepția lor asupra identității de vorbitori de rusă sau de surjik este exclusiv negativă. Uneori, în discursul lor despre limbă apare o resemnare melancolică: „Tu și cu mine”, îmi spune un lider sindical, „suntem dinozauri, anacronisme. Copiii și nepoții noștri vorbesc deja ucraineană”.
În parte tocmai pentru a asigura condiții lingvistice favorabile mobilității sociale pentru tânăra generație, interlocutorii mei încearcă să integreze limba ucraineană în comunicarea lor cotidiană.
Dar aceste eforturi au întotdeauna un caracter parțial. Chiar dacă au încredere în educațional, ei încă continuă să vorbească limba rusă acasă și să sprijine mediul rusofon mai larg, care este principalul mediu de socializare pentru copii.
Cum putem explica diferența semnificativă dintre sprijinul deschis al clasei muncitoare pentru politica lingvistică oficială și practicile lor lingvistice reale?
După cum am putut vedea, noua normă monolingvă face din utilizarea limbii ucrainene o condiție prealabilă pentru orice exprimare publică, pentru mobilitatea socială și pentru integrarea simbolică în comunitatea națională.
Clasele de mijloc și cele înstărite care aderă la această normă și se bazează pe ea pentru a-și consolida poziția dominantă, dețin, de asemenea, un monopol în mass-media, unde norma monolingvă este apărată explicit și afirmată implicit, prin excluderea altor forme lingvistice.
Războiul declanșat de Federația Rusă pe baza unor pretexte care instrumentalizează așa-numita populație „rusofonă” din Ucraina creează un context favorabil pentru marginalizarea practicilor lingvistice care includ într-un fel sau altul limba rusă.
Lipsiți de instrumentele sociale, economice și politice pentru a-și afirma în mod pozitiv și colectiv identitatea lingvistică non-normativă, fie că este rusofonă, bilingvă sau surjiko-lingvistică, oamenii din clasa muncitoare adoptă o poziție pur defensivă mulțumindu-se să-și protejeze spațiul personal de comunicare.
Alternarea limbilor în funcție de context și separarea strictă a sferelor de comunicare publică și privată, indiferența artificială față de chestiunea lingvistică, utilizarea argumentelor bazate pe determinismul socio-istoric („așa am fost educați”) – toate acestea pot fi considerate strategii individuale de adaptare și rezistență parțială la noua ordine simbolică.
La urma urmei aceste strategii nu interferează în niciun fel cu proiectul cultural al intelectualității național-liberale, care, după cum ne amintește Sergyi, nu constă în „invadarea vieții private” cu „patrule lingvistice”, ci în ucrainizarea întregului spațiu public, adică în menținerea controlului asupra condițiilor de exprimare legitimă. Dar limba oficială nu a obținut încă recunoașterea deplină. În plus, norma monolingvistică este în mod constant contestată de clasa muncitoare, atât în mod deschis, cât și în practică, printr-o anumită încăpățânare de a vorbi rusă sau surjik în sfera privată.
Concluzie: limbajul ca domeniu al luptei de clasă
Istoria situației lingvistice din Ucraina arată cât de important este rolul luptelor lingvistice în reproducerea sau contestarea ordinii sociale dominante. Pentru a înțelege aceste procese, este important evităm atât punctul de vedere idealist, care acordă problemei lingvistice autonomie deplină, cât și pe cel pur economic, care reduce chestiunea lingvistică la o problemă iluzorie de „identitate” care ar ascunde interesele materiale „reale” ale clasei conducătoare.
În ambele cazuri, semnificația reală a luptei ideologice este omisă: fie este analizată abstract, fără a se ține seama de baza sa materială, fie este considerată o luptă fictivă alimentată de capitaliști pentru a-i diviza și a-i distrage pe exploatați de la lupta de clasă. Dimpotrivă, eu pornesc de la ipoteza că limbajul poate fi el însuși un subiect și un câmp al luptei de clasă.
Pe de o parte, ideologia lingvistică este una dintre cele mai importante componente ale ordinii sociale. Laada Bilaniuk definește ideologia lingvistică drept un set de convingeri, logici și discursuri care mediază între practicile lingvistice și relațiile de dominație socială20.
Ierarhiile simbolice între limbi sau între diferitele variante ale aceleiași limbi reflectă, justifică și consolidează ierarhiile sociale.
În Ucraina, ideologia lingvistică dominantă este monolingvismul, care ridică limba ucraineană „pură” la rangul de ideal normativ, considerată a fi în opoziție cu rusa „pură”, cu care concurează pentru statutul de limbă dominantă. Acest lucru devalorizează formele lingvistice mixte și alte practici lingvistice ambigue, cum ar fi alternanța limbilor, bilingvismul etc.
Pe de altă parte, limba pare a fi un adevărat câmp al luptei de clasă, în care politicile și practicile lingvistice individuale pot acționa atât ca un instrument de dominație, cât și ca un mijloc de rezistență. Acest lucru este cu atât mai adevărat în cazul Ucrainei, unde destabilizarea ierarhiilor sociale și lingvistice cauzată de prăbușirea URSS nu a condus încă la formarea unei noi ordini simbolice hegemonice.
Ideologia lingvistică dominantă nu a fost încă pe deplin asimilată de către populație. Având în vedere utilizarea pe scară largă a limbii ruse și marea diversitate a practicilor lingvistice, construcția și legitimarea unei identități ucrainene monolingve devine un subiect de luptă deschisă.
Chiar dacă această situație solicită persoanelor să își aleagă în mod conștient limba, aceasta încurajează, în același timp, o mai mare reflexivitate, o distanțare de normele lingvistice dar și de ierarhiile sociale corespunzătoare, în special în rândul vorbitorilor de surijk, a căror limbă hibridă nu se încadrează în opoziția binară dintre rusă și ucraineană21.
Cazul Ucrainei nu este unic. Proiectele de construcție statală au fost adesea bazate pe o ideologie care favorizează o limba sau o identitate în detrimentul altora. Un caz exemplar în acest sens este Franța, cu politica sa deliberată de marginalizare a „dialectelor” locale și de marginalizare a oricărei alte limbi decât franceza. Diferența față de cazurile în care avem deja limbi dominante constă mai degrabă în caracterul evident al acestor procese și în instabilitatea ordinii simbolice, care devine o arenă de luptă socială.
Situația lingvistică din Ucraina de astăzi nu se reduce nici la „decolonizarea” revendicată de elitele ucrainene, nici la „discriminarea vorbitorilor de limba rusă” cu care clasa conducătoare rusă își justifică agresiunea militară. Asistăm acum la o luptă socială pe teme lingvistice, ca parte a unui proces mai general de transformare socio-economică. În acest fel, situația lingvistică ucraineană ne permite să înțelegem mai bine procesele politice, economice și sociale care acționează pentru a produce și reproduce o anumită ordine socială în culisele oricărei limbi de stat.
REFERINȚE:
- Saburova, Daria, și Étienne Balibar. 2024. Travailleuses de La RéSistance : Les Classes Populaires Ukrainiennes Face à La Guerre. Vulaines-sur-Seine: Ed. du Croquant. ↩︎
- Путин обещает ‘‘защищать русских’’ на Украине всегда», BBC News Русская служба, 24 июня 2014. Legătură : https://www.bbc.com/russian/russia/2014/06/140624_putin_deauthorisation_ukraine_reax. ↩︎
- Всеукраїнський перепис населення 2001 року. Legătură: http://2001.ukrcensus.gov.ua. ↩︎
- Alain Blum, Elena Filippova, «Territorialisation de l’ethnicité, ethnicisation du territoire. Le cas du système politique soviétique et russe», L’Espace géographique, 200, n°4 (Tome 35), p.317-327. ↩︎
- În cadrul discuțiilor cu UE din noiembrie 2023, viceprim-ministrul pentru integrare europeană și euroatlantică, Olha Stefanișna, a declarat că Ucraina „nu are o minoritate rusă” ale cărei drepturi în domeniul lingvistic ar trebui luate în considerare. Legătură: https://www.eurointegration.com.ua/rus/news/2023/11/9/7173188/ ↩︎
- Folosesc noțiunea de „clasă muncitoare” într-un sens larg, și includ aici nu doar proletariatul industrial (mineri, siderurgiști, feroviari), ci și lucrătorii din sectorul public și din servicii (profesori, asistenți sociali, mici funcționari, vânzători, bucătari etc.). După Olivier Schwartz, folosesc termenul de „clase populare” (fr. classes populaires) pentru a desemna grupurile sociale caracterizate prin vulnerabilitate economică și/sau o poziție subordonată în diviziunea muncii, un capital cultural relativ scăzut sau dificultăți în realizarea acestuia și distanța față de sferele de putere (a se vedea Olivier Schwartz, La notion de „classes populaires”, Habilitation à Diriger des Recherches en Sociologie, Université de Versailles-Saint-Quentin-en-Yvelines, 1998). Este demn de remarcat faptul că, în conformitate cu această definiție, clasa muncitoare nu include toate categoriile de angajați. Deși clasa de mijloc prezentă în studiul nostru este formată în mare parte din salariați (angajați ai ONG-urilor, muncitori și muncitoare din „sfera creativă”), ale căror venituri în Krivoy Rog cu greu le depășesc pe cele ale proletariatului industrial, ea se deosebește de clasa muncitoare prin identitatea sa socială unică, prin nivelul său mai ridicat de educație și prin accesul său la poziții de prestigiu și de conducere în sfera muncii. După cum vom vedea, opiniile clasei muncitoare și ale clasei de mijloc cu privire la problema lingvistică diferă considerabil. ↩︎
- Așa a descris situația ministrul adjunct al apărării al Ucrainei, Anna Malyar, situația lingvistică într-o postare pe Telegram din 9 noiembrie 2022. ↩︎
- Pierre Bourdieu, «La production et la reproduction de la langue légitime», Langage et pouvoir symbolique, Paris, Fayard, 2001, p.67-98. ↩︎
- Pentru a proteja sursele, numele eroilor și organizațiilor au fost schimbate. ↩︎
- Petiția „Cerem impunerea unor sancțiuni culturale Federației Ruse”, semnată de câteva mii de artiști și lucrători culturali ucraineni, solicită un boicot legitim al proiectelor culturale asociate cu statul rus și capitalul rus. Dar în mediul cultural ucrainean există, de asemenea, cereri pentru un boicot mai larg. De exemplu, Institutul ucrainean a publicat un „Apel pentru suspendarea cooperării culturale cu Rusia și a acoperirii internaționale a culturii ruse” (https://ui.org.ua/en/news-en/stop-cooperation-with-russia-2/), în care „cultura rusă” este înțeleasă ca un spectru istoric larg al producției culturale în limba rusă. Regizorul Serhiy Loznitsa, care s-a opus unui boicot complet al culturii ruse la Festivalul de Film de la Cannes, a fost exclus din Academia de Film Ucraineană după ce a participat la un festival anti-război al cinematografiei ruse și ucrainene în Nantes, Franța. ↩︎
- Patrick Sériot, «Diglossie, bilinguisme ou mélange de langues: le cas du surzyk [sourjyk] en Ukraine», La linguistique, 2005, vol.41, n°2, p.50. ↩︎
- Демократичні ініціативи, «Національна культура та мова в Україні: зміни в громадській думці після року війни», березень 2023. Онлайн: https://dif.org.ua/article/natsionalna-kultura-ta-mova-v-ukraini-zmini-v-gromadskiy-dumtsi-pislya-roku-viyni. ↩︎
- În același timp, directorul executiv al Ukrayinska Pravda, Andriy Boborykin, a declarat că în mai 2022, 49% dintre cititori, dintre care cel puțin 71% erau ucraineni, au ales versiunea în limba rusă a site-ului. Acest lucru arată că ideologia lingvistică manifestată în răspunsurile la sondajele sociologice și practicile lingvistice reale pot fi foarte diferite una de cealaltă. ↩︎
- Desigur, însăși noțiunea de formă lingvistică mixtă poate exista doar acolo unde a existat deja o codificare a „limbilor sursă” ridicate la statutul de standarde. În raport cu aceste standarde recunoscute social, consemnate în dicționare și gramatici, o anumită formă de vorbire poate fi percepută ca fiind „mixtă”. În practică, orice limbă se formează prin amestecuri și împrumuturi. ↩︎
- Un exemplu a acestui tip de abordare poate fi găsit în Лариса Масенко, Суржик: між мовою і язиком, Київ, Видавничий дім «Києво-Могилянська академія», 2011. ↩︎
- Laada Bilaniuk, Contested Tongues, op. cit., p. 118. ↩︎
- Olena Polovynko, «Polyphonie linguistique en Ukraine», La Revue russe, n°46, 2016, p. 83. ↩︎
- Наталія Малюга, «Україномовний простір міста Кривий Ріг і (не)дотримання мовних прав», Проблеми гуманітарних наук : збірник наукових праць Дрогобицького державного педагогічного університету ім. Івана Франка, Серія «Філологія», 49, 2022, ст. 139-140. https://doi.org/10.24919/2522-4565.2022.49.20 ↩︎
- Volodymyr Kulyk, «Language and Identity in post-Soviet Ukraine: Transformation of an Unbroken Bond», Australian and New Zealand Journal of European Studies, Vol.5 (2), 2013, p.18. ↩︎
- Laada Bilaniuk, Contested Tongues, op.cit., p. 24. ↩︎
- Juliette Farjat, Critique de la société et pratiques linguistiques. Pour une philosophie sociale du langage, Thèse de philosophie, Paris, Université Paris Nanterre, 2022, p.382-418. ↩︎
Autoarea dorește să le mulțumească lui Sergey Lunin, Stas Sergienko, Dmitry Zhelaga, Denis Gorbach și Vladimir Artyukh pentru comentarii și recomandări.
Articolul a apărut inițial pe platforma «Спільне»/Commons cu titlul Новый символический порядок: рабочий класс и языковой вопрос și a fost tradus din limba rusă de redacția PLATZFORMA.
Toate fotografiile utilizate în articol au fost făcute de autoare.
