DE PRIN ALTE PĂRŢI RECENTE

Ovidiu Țichindeleanu: “În Uniunea Europeană există tot mai puţine spaţii eficiente de contracarare sau contrabalansare a ideologiilor dominante”

1. Cum evaluați starea Uniunii Europene după crizele recente – pandemia SarsCov2, războiul din Ucraina, criza inflației și, mai recent, recesiunea economică a Germaniei? Aceste crize au dezvăluit probleme structurale ale UE sau au fost pur și simplu conjuncturale?

Optimismul moderat exprimat şi la recentul forum Davos – ideea că Europa ar trece prin mici dificultăţi conjuncturale, că 2024 va fi totuşi un an al revenirii la “normalitate” – toate acestea par a veni dintr-o altă lume. Astfel de pilule placebo indică mai degrabă un vid al conducerii politice şi înlocuirea managementului cu PR-ul: par a fi încercări de a “menţine imaginea” cu orice preţ, care au abandonat demult realismul. Nu ştiu pe ce date se bazează astfel de opinii, dar cred că e dincolo de îndoială faptul că Uniunea Europeană a ieşit serios zdruncinată şi diminuată în urma acestor crize. Spoiala de PR nu poate ascunde realitatea austerităţii care a ajuns să muşte şi din occident. Fermierii blochează Parisul şi Bruxelles-ul, iar muncitorii concediaţi după închiderea BASF, Michelin, Opel, Caterpillar, ZF Friedrichshafen, şi după tăierile de la BMW, Daimler şi Thyssenkrupp vor avea un altfel de cuvînt de zis în curînd. De ce e aşa de greu pentru elitele europene, atît cele politice cît şi cele din media şi jurnalism, să recunoască acest lucru? Dincolo de corupţie şi de calculele cinice ale unora, se vede că Eul occidental nu a ajuns încă la momentul istoric în care să poată reflecta dincolo de poziţia supremaţiei. S-au făcut ici şi colo cîteva picături de concesiuni, dar fondul colonialităţii rămîne. Fantasmele superiorităţii civilizaţionale şi a expansiunii continue a “Europei” preocupă încă zgomotos liderii şi spaţiul public, în timp ce realitatea e una a recesiunii şi diminuării. Europa se umflă încă cu aere coloniale deşi “restul lumii” se mişcă cu o viteză şi amploare istorică, iar în noul peisaj internaţional Europa contează tot mai puţin.

În Uniunea Europeană există tot mai puţine spaţii eficiente de contracarare sau contrabalansare a ideologiilor dominante: diminuarea Europei a fost acompaniată de degradarea democraţiei liberale în Europa. Acest proces a fost accelerat de seria recentă de eşecuri a unor direcţii majore ale politicilor europene: de la impunerea grăbită a tranziţiei verzi ca nouă piaţă neoliberală şi apoi impunerea grăbită a tratării pandemiei printr-un regim disciplinar, la impunerea grăbită a valurilor de sancţiuni fără niciun efect. În toate aceste cazuri, eşecurile şi greşelile nu au fost tratate printr-o evaluare onestă şi o schimbare realistă a politicilor ce nu funcţionează, ci prin investiţii în mai multă forţă folosită pe aceeaşi cale. Credibilitatea democraţiei liberale, care a recurs fără ezitare la mecanisme autoritare, a fost afectată şi de revelarea unor adevăruri incomfortabile în ultimii ani: dinspre Est cred că s-a văzut foarte clar, în decursul celor două mari crize ale pandemiei şi războiului, că avantajul economic al Germaniei, ca “motor” al UE, a fost bazat pe cel puţin două elemente ce ţin de structuri ale dependenţei şi nu de democraţie, meritocraţie ori vreo superioritate inerentă: gazul ieftin rusesc şi “muncitorii esenţiali”, adică mîna de lucru proletarizată, devalorizată din Europa de Est. Una dintre aceste pîrghii a fost distrusă, şi nu ştiu cît de conştienţi sînt politicienii din Est, în special elitele eurocentrice care au făcut carieră din obedienţă şi autocolonizare, că în structura cu paliere ierarhice a UE va fi inevitabilă creşterea presiunilor puse pe periferiile şi “cetăţenii de gradul doi” ai Europei. Pe scurt, realitatea e că Europa e cuprinsă de crize interne, iar tendinţa antidemocratică e în creştere în Uniunea Europeană. Structural, se poate susţine că această tendinţă a fost de fapt pusă pe roate prin Tratatul de la Lisabona (2007), cel care a schimbat sensul Uniunii Europene, de la o comunitate de state care îşi negociază cooperarea reciprocă, la un fel de stat supranaţional cu centrul la Bruxelles. Opoziţia previzibilă, inevitabilă faţă de acest din urmă concept al Europei riscă să pună în pericol uniunea însăşi.

2. Cum apreciați conduita și viziunea actualei conduceri de la vârful instituțiilor UE (Comisie, Parlament etc.)? După ce standarde credeți că putem evalua prestația elitei conducătoare a UE în fața acestor provocări?

În primul rînd, pe baza ridicolului în care se scufundă propriile lor promisiuni. Acum cinci ani, conducerea Comisiei Europene anunţa că e în avangarda lumii prin European Green Deal, un plan neoliberal care avea să facă din Europa “primul continent neutru climatic pînă în 2050”. Unul dintre primele rezultate directe a fost scumpirea necontrolată a gazului, încă înainte de pandemie şi de război. Între timp, s-au căscat contradicţiile dintre tranziţia necesară a bazei energetice, asigurarea securităţii economice şi menţinerea disciplinei fiscale. Nu se întrevăd nici miracole tehnologice care ar astupa aceste hăuri. Tendinţa de creştere a autorităţii instituţiilor UE care impun implementarea tranziţiei a făcut ca ecologizarea însăşi să fie arătată cu degetul ca sursă a autoritarismului politic. Apoi, în ultimii doi ani, Europa Occidentală s-a umplut de politicieni care se băteau cu pumnul în piept şi vorbeau despre “victorie”, “ofensivă” şi “valorile europene”, şi că sancţiunile vor duce rapid în colaps economia “staţiei de benzină”. În Parlamentul European a avut chiar loc o conferinţă în care s-a discutat timp de două zile partiţia unui stat din afara Uniunii Europene! Actualele conduceri ale instituţiilor UE au prezidat peste nişte fantasmagorii, dezastre şi eşecuri de dimensiuni istorice. Iar consecinţa, în modul actual în care funcţionează lucrurile, e că aceleaşi direcţii şi aceeaşi oameni vor rămîne pe poziţii de putere. Unicul lor credit e dat de faptul că menţin barca pe linia de plutire.

Această stare a lucrurilor instigă la cinism. Popoarele Europei au trecut prin două cicluri politice în care au fost profund dezamăgite de prestaţia liderilor şi a marilor instituţii, inclusiv cele media, care au luat o turnură antidemocratică – a cărei realitate nu poate fi negată. Ca urmare, principalul sentiment politic ce a cuprins Europa e neîncrederea. Ce tip de mobilizare politică credeţi că facilitează resentimentul şi neîncrederea? Dar în UE, căderea în non-realism şi mărirea contradicţiilor nu duc la o dezbatere politică, ci la mai mult PR folosit pentru a drege imaginea şi la impunerea anumitor direcţii prin forţă. Monocultura şi tendinţa represivă, cenzura şi autocenzura sînt mai prezente azi în spaţiul european decît înainte de 1989. De fapt, nu e nicio surpriză: secretul murdar al lui Polichinelle e că o mare parte din actualele elite politice europene au urcat scările puterii fie sprijinind direct, fie păstrînd o tăcere strategică despre crima împotriva umanităţii a generaţiei lor, războaiele de invazie din Irak şi Afganistan, şi continuările lor în Siria şi Libia. Cîtă vreme conducerea UE susţine militarismul şi complicităţile imperiale, nu e credibilă ca bastion al democraţiei. De la complicitate s-a trecut la minciuni, de la decepţii la gafe şi greşeli. Iar peste toate, în spaţiul internaţional, Uniunea Europeană e deocamdată marele loser în actuala schimbare a ordinii globale. În actualul mandat, aproape că nu mai există diplomaţie europeană, doar ecouri ale declaraţiilor de peste mări, şi un fel de PR care e greu de luat în serios.

O schimbare e necesară la vîrf. Azi nu mai există dezbatere politică reală în Uniunea Europeană. Nu există nicio dezbatere ideologică serioasă. Elitele eurocentrice aşteaptă direcţiile stabilite la centru, iar centrii, în ciuda deficitului de competenţă care e vizibil pentru tot restul lumii, încearcă să îşi consolideze puterea, în loc să apeleze la mecanisme democratice. Puterea se consolidează de sus în jos. Stînga a fost pulverizată, conservatorii s-au întors la fantasme imperiale, iar singurele forţe care încearcă să facă politică sînt cele de extremă dreaptă, în timp ce liberalii şi verzii au devenit de facto promotori ai tendinţei autoritare şi a militarismului. Politicile de păstrare a statuquoului sau de “revenire la normalitate” sînt o iluzie periculoasă în acest context.

3. Cum vă gândiți la viitorul euro având în vedere tulburările din trecut și contextul actual al creșterii ratelor dobânzilor?

Urmăresc dar nu înţeleg.

4. În ce direcție credeți că se va înclina în viitor balanța dintre suveranitatea națională, pe de o parte, și o uniune mai strânsă pe de alta, având în vedere situația actuală marcată de ascensiunea forțelor extremiste și eurosceptice în mai toată Uniunea Europeană?

Cred că trebuie să distingem tendinţa în creştere a suveraniştilor, care sînt deja parte a aparatului de stat, de extrema dreaptă care abia cîştigă teren popular.

Dialectica dintre suveranişti şi globalişti s-a conturat de o bună bucată de vreme în istoria recentă. De fapt, diferenţele nu sînt aşa de mari: să nu uităm că propinenţii cei mai vizibili ai “euroscepticismului” din ultimii ani sînt eurocentricii radicali de mai ieri (Orban). Iată cum vedeam lucrurile în 2014: “între rezistenţele conservatoare care se pot exprima inclusiv contra capitalului şi occidentalizării… o opţiune deja configurată e cea a ideologiei de sistem a suveranităţii statale. În această direcţie se orientează în prezent rezistenţele conservatoare… Aici, naţionalismul, care s-a întors sub multiple forme în regiune, e doar primul pas. Şi nu e ceva cu totul nou: vorbim de ideologia de bază a oamenilor de şi din “sistem”. Generalizată, aceasta ia forma apărării “independenţei” sub numele suveranităţii statale. Problema e că suveranismul filtrează tot ce înseamnă independenţă, libertate, ori politică prin orizontul statului, ceea ce înseamnă într-o măsură semnificativă: prin orizontul funcţionarilor care deţin puterea la momentul dat în interiorul aparatelor de stat… Consecinţa practică principală a ideologiei de sistem suveraniste nu e nici pe departe suveranitatea populară, ci radicalizarea bifurcaţiei dintre societatea largă şi instituţiile puterii, dar şi interiorizarea periculoasă pe aceleaşi canale a unor conflicte altfel moderate de societate. Suveraniştii vor fi mereu susţinătorii închiderii sistemului, nu a deschiderii sale către societate”.

Ca urmare, ascensiunea extremiştilor nu e doar o problemă în sine, ci e un catalist periculos. E logic ca suveraniştii, adică rezistenţele conservatoare la globalizarea neoliberală, să intre pe teritoriul extremiştilor, agitînd simbolurile abstracte ale etno-naţionalismului şi teama de migranţi. Suveraniştii sînt însă doar un alt sector din aceeaşi clasă dominantă din care fac parte cohortele de experţi liberali în tehnocraţia europeană. Relaţia între aceşti poli e mai degrabă tranzacţională. Conflictele dintre aceste tabere pot fi “rezolvate” cu “bani de la UE” şi prin deplasarea inegalităţilor în interiorul UE şi în relaţiile cu periferiile pe care le fagocitează. În acest sens, se poate observa deja că Brexitul şi politica Germaniei sub Scholz au redeschis calea unor forme de protecţionism, însă ca de obicei acestea sînt permise doar în centrii de acumulare şi nu la periferiile Europei.

De aceea, ascensiunea forţelor extremiste şi eurosceptice are mari şanse să se soldeze cu normalizarea extremismului la centru.

5. Ce provocări specifice ar aduce pentru Uniunea Europene acceptarea ca membru a Ucrainei și a Republicii Moldova? Uniunea politică ce fel de bază a securităţii?

Nu înţeleg cum se poate vorbi serios despre extinderea Uniunii Europene pe timp de război. Cîtă bază se poate pune pe aceste promisiuni, care vin după alte promisiuni ce nu au fost ţinute? Chiar şi declaraţia preşedintei Comisiei Europene despre acceptarea viitoare – mereu viitoare – a Ucrainei şi a Moldovei a venit mai degrabă ca un fel de anunţ al intrării ei în campanie electorală pentru următorul mandat la conducerea Comisiei, precum şi pentru a menţine un mesaj cît de cît pozitiv, în contextul în care ştirile acelor zile erau dominate de reflecţii amare despre eşecul contra-ofensivei sprijinite de Coaliţia Ramstein.

Adevărul e că puterea ideologică a “visului european” a început să se ofilească pînă şi în Europa de Est. Britanicii au ieşit, iar relaţiile dintre Franţa şi Germania s-au răcit, mai ales după ce Scholz nu l-a informat pe Macron în 2022 despre pachetul de 200 de miliarde Euro (!) alocat ca sprjin de stat pentru industriile private afectate de creşterea preţurilor la gaz. Azi Polonia, Cehia, Estonia şi Lituania; Ucraina, Moldova sau Georgia sînt centrele eurocentrismului radicalizat, cele care menţin în viaţă “visul european”, uneori în ciuda realităţii. De pildă, a fost bizar modul în care politicienii şi mass media din Chişinău au vorbit despre summit-ul “comunităţii politice europene” din vara lui 2023, ca şi cum ar fi fost un pas înainte în integrarea Moldovei în UE. De fapt, “comunitatea politică europeană” este deja un corp politic în afara celui al Uniunii Europene, care a purtat discuţii în Moldova şi în Granada despre “problema” migranţilor şi a refugiaţilor. Era vorba despre cum să îi ţină afară, nu cum să îi bage la căldură.

“Comunitatea politică europeană” a deschis însă de facto discuţia despre o altă bază a securităţii europene, o cu totul altă structură decît cea din prezent bazată pe NATO. Chiar dacă e tabu să se vorbească deschis despre aşa ceva, se pare că, într-adevăr, conducerile unor state occidentale înţeleg că Europa nu poate avea o politică externă independentă de SUA fără a crea o altă bază a securităţii. Pînă nu se lămureşte însă într-un fel sau altul soarta acestei baze a securităţii, nu văd nicio şansă reală de integrare, decît printr-un labirint prelungit al diminuării legale ale drepturilor de accesiune. Relaţiile de integrare nu trebuie bazate pe promisiunile şi condiţiile celor mai mari, ci pe evaluarea urmelor lăsate în urma proceselor de integrare precedente.

6. Este posibilă reforma actualei UE sau e necesară o nouă construcție de la temelii?

Uniunea Europeană pare a fi ţinută laolaltă în prezent de bani. Discursul despre “valorile comune” europene e în acest moment golit de conţinut, cîtă vreme Europa e ruptă în inegalităţi, inegalităţile sînt menţinute prin dependenţe structurale, iar conducerea UE rămîne autocratică, cu lideri numiţi, ce funcţionează în separare de cetăţenii şi muncitorii Europei. “Valorile comune” sînt doar valorile elitelor actuale, în plin proces de osificare a eurocentrismului, de închidere a Europei ca scop în sine, care se disociază de pluralitatea sa internă, şi de schimburile şi legăturile cu alte regiuni ale lumii. E necesară o regîndire a sensului Europei, nu din perspectiva occidentală a extinderii şi expansiunii la infinit, nu prin confiscarea universalismului, ci printr-un proces de redemocratizare. În acest sens, Iniţiativa cetăţeanească europeană (citizens-initiative.europa.eu/_en) e un mecanism care a fost creat tocmai pentru a redeschide cetăţenilor accesul la conducerea UE. Alte iniţiative, precum Odiseea democratică şi Adunarea populară a Europei (democraticodyssey.eui.eu) încearcă să pună pe roate un proces de redemocratizare a UE. Revigorarea Forumului Social European va încerca în 2024 să mobilizeze şi rezistenţele de stînga la globalizarea neoliberală, atîtea cîte mai sînt. Ceea ce e clar e că e nevoie de schimbare structurală şi de o revigorare a politicii paneuropene. Temelii? – Ar fi şi timpul revizuirii tratatelor cu Uniunea Europeană.

7. Ce trasee alternative erau disponibile în trecut pentru dezvoltarea UE dar nu au fost urmate? Cum ar fi arătat o structură alternativă a UE luând în considerare posibilitățile din trecut care au fost fie ignorate, fie ratate, fie blocate?

Nu trebuie să fii un specialist ca să observi evoluţia UE din ultimele două decenii: tot mai departe de dezbaterile despre o Constituţie europeană din 2004-2005 şi de discuţiile despre o Europă a drepturilor şi protecţiilor sociale egale. Dincolo de paradigma generală, modul de funcţionare al structurilor existente s-a stabilizat din inerţie mai degrabă decît pentru a răspunde la necesităţi: parlamentul nu are dreptul de a veni cu iniţiative legislative europene (Comisia are), Comisia nu e un guvern, iar Consiliul e mînat de interese naţionale. Iar Tratatul de la Lisabona din 2007 şi summitul NATO de la Bucureşti din 2008 au pus capacul la alte proiecte de federalizare a Europei. Cînd Ulrike Guérot a venit prin 2018 cu propunerea unei reforme a UE pe principiul egalităţii politice (cu dimensiuni electorale, fiscale şi de drepturi sociale), asta suna deja radical. În reflecţiile sale amare după modul dezastruos în care a fost tratată pandemia (Au uitat de noi, IDEA, 2021), Peter Mertens propunea ideea unor consorţii publice europene în energie, transporturi, tranziţia digitală şi sănătate. “Avem” Uniunea Europeană, dar cît de departe sîntem de astfel de idei, în ciuda faptului că ar avea sens ecologic, social şi financiar?

8. Care sunt așteptările/predicțiile dumneavoastră cu privire la rezultatul alegerilor pentru Parlamentul UE din iunie 2024 într-un context dominat de crize economice, sociale și politice suprapuse și marcat de spectrul războiului generalizat?

Mai multe partide de extrema dreaptă au început campania electorală pentru alegerile din iunie 2024 încă din toamna anului trecut. În măsura în care pot cîştiga la aceste alegeri prima sau a doua poziţie pe eşichierul politic naţional, vor dobîndi tot mai multă legitimitate, precum şi resurse pentru a-şi consolida ulterior politica locală de recrutare. Distrugerea sferei politice a dus la această situaţie bizară în care partidele de extrema dreaptă sînt unicele care mai fac politică şi care adresează, în felul lor, nemulţumirile populare şi sentimentul general de neîncredere faţă de elitele politice şi direcţia generală a lucrurilor. Mai mult, modul în care recrutează membri din zona straturilor inferioare ale clasei mijlocii arată că au dobîndit maturitate politică, ca să nu zic analiză de clasă. Dar mai mult decît ascensiunea electorală a partidelor de extremă dreaptă, mă îngrijorează tendinţa de generalizare a extremismului de dreapta la “centrul” spectrului politic. Liberalismul e într-o criză profundă de legitimitate şi se apără adoptînd forme de extremism. Această tendinţă a devenit tot mai agresivă în ultimii ani, şi arată cît de nocivă a fost eliminarea anticomunistă a forţelor reale ale stîngii. De asemenea, avînd în vedere modul în care se pune azi bază în investiţiile din industria de armament pentru a asigura viitoarea “securitate economică”, mă întreb care vor fi modurile în care războiul se va întoarce curînd în Europa, inclusiv pe timp de pace? Cît de sănătoasă poate fi o economie a cărei creştere se bazează pe politica generalilor şi pe afacerile negustorilor de arme?


Ovidiu Ţichindeleanu e filosof şi teoretician al culturii. Studii de filosofie la Cluj, Strasbourg şi Binghamton, Doctor în Filosofie (Binghamton University) cu o teză despre mediile moderne şi arheologia cunoaşterii la 1900, în curs de publicare în limba engleză. Co-fondator al revistei independente Philosophy&Stuff (1997–2001), co-fondator al platformei Indymedia România (din 2004). Redactor al revistei IDEA artă + societate şi coordonator de colecţie al editurii IDEA Design & Print. Editor, cu V. Ernu, C. Rogozanu, C. Şiulea, al volumului Iluzia anticomunismului (Chişinău: Cartier, 2008). Editor, cu Konrad Petrovszky, al volumului Revoluţia Română televizată. Contribuţii la istoria culturală a mediilor (Cluj, Idea Design & Print, 2009).

Interviul a fost acordat lui Florin Poenaru și a apărut inițial pe platforma CriticAtac

Sursă foto: https://ecfr.eu/article/why-the-eu-should-stop-waiting-for-the-godot-of-russian-decline/

Despre autor

Platzforma Redacția

Lasa un comentariu