”Alionușka”, cea mai nouă carte a Liliei Calancea vine cu un fel de istorie unică: a fost comentată și mai ales criticată și înjurată copios încă … înainte de a fi citită pe motivul (inventat!) că ar calomnia (aleg acest verb din multiplele înjurături și acuze pe care criticii ei necititori le-au vărsat cu duiumul) mișcarea de renaștere națională din RSSM din anii 90.
Eticheta asta pusă pe necitite înseamnă că, viitorii cititori/cititoare, se vor apropia de carte avînd deja niște așteptări care fie laudă fie îngroapă cartea.
Situația pune cartea Liliei Calancea în poziția ingrată ca, în momentul în care va fi disponibilă și la Chișinău, să fie lecturată doar pentru a confirma pentru acei cititori/cititoare pietrele aruncate cu ciudă în ograda autoarei ori laudele (numeric mult mai puține) pe care le-au adus autoarei.
Și e păcat, pentru că ”Alionușka” Liliei Calancea merită citită și pentru alte merite decît descrierile pe care le face anilor 90…
”Alionușka” e o povestire mai întinsă scrisă sub forma unei serii lungi de adresări către un copil (o fetiță) care nu s-a mai născut (a fost avortată). Mama fetiței nenăscute, Katia, e o prietenă bună cu eroina principală a cărții, Zoia Vangheli, cu care sînt colege de clasă la o școală la Ciocana.
Katia rămîne gravidă, dar nu are curajul să zică asta părinților (tatăl e șomer, dar participant frecvent și entuziast al protestelor publice iar mama, cea care ține acasă, bișnițară în țări străine) și se vede nevoită să avorteze copila…
Istoria prieteniei celor două fete e fundalul pe care se desfășoară acțiunea cărții Liliei Calancea.
Pe parcursul povestirii Katia și Zoia vor descoperi și vor trăi deopotrivă două schimbări ce le vor transforma radical viața și după care lucrurile nu vor mai fi niciodată ce au mai fost.
Pe de o parte, tinerele eleve descoperă că corpurile lor s-au schimbat: pentru ambele timpul acțiunilor din povestire coincide cu primele menstruații, adică cu noua calitate de femeie, cu o mulțime de întrebări legate de corp și sexualitate.
Pe de altă parte, lumea socială din jurul lor se schimbă și ea într-un fel în care lucrurile se întorc exact cu picioarele în sus așa lucruri care erau înălțătoare sau sfinte sau interzise ieri devin azi regulă și se instituie norme ale vieții noi. Limba se schimbă, relația cu istoria personală și colectivă, eroii care țineau grămadă lumea veche – Lenin – se prăbușesc, iar locul lor e luat de alți eroi…
”Nimic nu mai era ca altădată” (p.16), zice eroina cărții la un moment, pentru a completa ulterior cu o altă observație despre lumea adulților din jurul ei în permanentă schimbare: ”Adulţii schimbau macazul în fiecare zi” (p.31).
Cartea e scrisă scurt, grăbit, sacadat.
Pe alocuri scriitura e tezistă și abruptă – adresarea personală către destinatară (ar fi trebuit să îți fiu nană, trebuie să îți spun) se transformă, în următoarea propoziție, în generalizare despre epocă: noi toți, multe mii, mulți etc.
Proza povestirii e țesută de aceste pînze – politică și a descoperirii sexualității proprii – care se amestecă, se întretaie, uneori se desfășoară în paralel, alteori sînt puse în contrast.
Astfel, excesul de retorică patriotardă despre istorie, limbă, alfabet, istorie și alte teme ”mari”, exces care invadează spațiile de clasă, discuțiile din curte ale adolescenților și ajunge să coloreze pînă și sărbătorile de familie (există mai multe scene în carte în care eroina povestește despre rude care se văd la sărbători de familie și ajung să se certe crîncen, pînă la ură, pe teme politice) este contrabalansat de observația că, în această societate căreia îi place să vorbească, se tace intens pe tema sexului, corpului, orgasmului, menstruației, vieții sexuale, schimbărilor care se produc la nivelul hormonilor la adolescente și adolescenți.
Eroinele Liliei Calancea trăiesc într-o societate în care pînă și literele limbii sînt subiect de discuție și ceartă, în care oamenii își zic direct și cu voce tare că se urăsc din motivul limbii pe care o vorbesc.
În același timp, aceeași societate ezită să vorbească deschis despre sex și trece cu rușine peste capitolul despre sistemul reproducător din manualele de biologie a omului(La spital a întâlnit‑o pe soţia profesorului de anatomie, cel care ne predase „sistemul de reproducere“. Cum? „O să citiţi voi şi singuri în manual, dar cred că deja aţi făcut‑o de la începutul anului.“ p.162).
Aceeași societate, care face act de curaj din a inventa etichete ce i-ar permite să își înjure semenii mai finuț – mancurt, ocupant, se blochează și se bîlbîie de parcă a uitat limba cînd e vorba să pronunțe, cu jumătatea feminină a țării, cuvîntul ”ciclu menstrual”. (Ciclu? Nu, stai să‑mi amintesc mai bine. Am spus altfel. Fiecare clan de femei foloseşte un cod al său ca să ascundă mai bine zilele în care sunt vulnerabile. „Mi‑a venit armata roşie“, „mi‑au venit sărbătorile“, „la cămeşă“, „menstrele“, „sunt pe stop“, „am ciclu“. Cuvântul „menstruaţie“ era folosit doar la ginecolog sau la ora de dirigenţie în şcoală. p.15).
Altfel spus vorbim mult, prea mult despre limbă și istorie, dar tăcem despre corp, sex, naștere…
Pe o notă personală aș putea spune că în privința vorbirii despre sexualitate, lucrurile nu arătau diferit la mijlocul anilor 90, cînd eu eram elev în clasele 9-11, și cînd, în același mod, profesorul de biologie sărea peste capitolul despre sistemul reproducător de parcă nu ar fi existat (e adevărat, noi îl citeam încă în momentul cînd luam manualele de la școală) iar educația sexuală ni se preda mai degrabă, într-un mod distorsionat, de prietenii din stradă. Nici părinții, nici învățătorii, nici liderii noștri naționali pe care-i vedeam la televizor nu se încumetau să vorbească cuvîntul ”sex”, deși discutau de sute de ori pe zi alte chestii ”mari” – limbă, istorie, trecut, Uniunea Sovietică, România…
Mie mi-a plăcut mai mult în cartea Liliei Calancea această linie de subiect oarecum secundară a unei sexualități adolescentine care e reprimată, e tăcută și ignorată. Faptul că această linie e în contrast cu linia mai mare și mai largă a schimbărilor politice care, cel puțin la nivel de pretenție, se construiesc ca fiind epoca unei mari libertăți a vorbirii, face lectura mai savuroasă… De asemenea, aceasta este și linia ce îi permite autoarei să vorbească nu doar despre rupturi cu epoca veche, ci și despre continuități, care-s la fel de interesante și importante.
Evident, linia principală a cărții rămîne totuși cea schimbărilor politice văzute prin ochii unei adolescente și prietenelor și prietenilor ei, majoritatea colegi de clasă.
Alegerea unei clase școlare ca un microcosmos ce ar ilustra diversele schimbări în societatea mai largă e un procedeu destul de frecvent în literatura moldovenească de limbă română. Și alți scriitori – Nicolae Esinencu (Doc), Victor Dumbrăveanu (Vornicel la nunta Badei, Puștanii), Dinu Guțu (Perestroyka Boys) – au pus copiii să vorbească despre lumea adulților și contradicțiile ei. Dacă însă la alți scriitori elevii sînt apolitici iar viața școlară este despre descoperirea de sine sau maturizarea eroilor (la Dinu Guțu liceenii sînt oarecum politizați dar politica constituie un subiect periferic), în povestirea Liliei Calancea politica și efectele ei (lingivstice, de memorie colectivă, de scriere și rescriere a istoriei, de politică față de instituții culturale precum bibliotecile și cărțile din ele) este centrală, este aerul pe care îl respiră școlarii, contextul în care aceștia cresc, trăiesc, se construiesc, își fac planuri, își re-evaluează trecutul și prezentul.
Perspectiva copilului – adică omul încă neformat, care e încă în proces de a învăța ce e bine și ce e rău, care încă nu a învățat și internalizat miile de contradicții și inadvertențe care alcătuiesc viața adulților – îi permite autoarei să facă observații incomode și să adreseze întrebări supărătoare.
În ochii copilului adulții sînt cel mai des niște ipocriți care s-au schimbat peste noapte și care zic sau fac exact inversul a ceea ce au zis și au făcut ieri.
De exemplu, părinții încep să înjure cu entuziasm exact lucrurile pe care le lăudau ieri: ”Totul urma să se schimbe? De ce? Cum? Cu ce drept? De ce tocmai oamenii care n‑au vorbit niciodată până acum, care se ascundeau prin colţuri azi fac bancuri despre cel în faţa căruia ne impuneau să dăm salutul pionieresc sau împroaşcă cu salivă, cerând alfabet latin şi dispariţia cărţilor? Unde era saliva lor cu două luni în urmă? Cu un an, zece, cincizeci? (p.16)
Ori sînt gata să șteargă orice urmă – inclusiv cărțile și amintirile – a lumii vechi:
”Nimic nu mai era ca altădată…
— Eu vreau să ştiu mai întâi un lucru. Ce se va întâmpla cu cărţile dacă trecem la grafia latină?
— Da, chiar, s‑a auzit în clasă. Trecerea la o grafie nouă înseamnă…
— Pe rug! a strigat Vanea‑I on. Nu există limbă moldovenească! Nu trebuie să existe nici cărţi în limba asta!
— Dar ele există, a spus cineva. Noi am crescut cu ele.
— Da! Poate ardem şi Albinuţa?
— Şi Peppi Ciorap‑lung ? Şi Mica vrăjitoare ?
Şi…
Mi‑am închipuit cum dispar una după alta cărţile din bibliotecă. Absurd. Dar… (p.16)
Ori se prefac că așa au fost dintotdeauna:
”Azi, noi, toţi cei care am fost atunci în vagon,la lecţia de istorie, învăţam legenda mancurtului.
Predată de aceiaşi oameni. Unde era atunci memoria lor? Se prefăceau că sunt mancurţi?”( p.50)
Ori continuă să se adune docil la evenimente publice în care ascultă docil pe aceeași oameni de la microfoane care însă de data asta citesc lucruri exact opuse:
”Oameni în negru care citesc la microfon discursuri de pe fiţuici, tremurând de emoţie ca mine la Olimpiada de limba moldovenească, în faţa oamenilor naivi care strigă „Uraaaa! Libertate! Limbă maternă (de ce nu română?)! Popor moldovean! Patrie! Neam!“.Şi dacă patriotismul zgomotos e ca simularea unui orgasm? (pp.125-126).
Observația că politicienii și intelectualii locali (liderii naționali, cum ar veni) citesc de pe foaie chiar și cînd vor să transmită chestii simple – slogane, apeluri, mesaje propri – o fac pe eroina cărții să se întrebe dacă nu e vorba de o simulare… Pentru că, dacă simți ceva sincer, o zici pe șleau, nu o citești de pe o foiță scrisă nu e clar de cine…
Eroina cărții nu este nostalgică după lumea care tocmai se prăbușește.
Ea știe că e o lume inegală, în care unii au mai mult și alții au mai puțin, în pofida promisiunii regimului de a construi o societate mai egală.
O fascinantă discuție între Katia, Zoia și un coleg de clasă care a comis ”actul eroic” de a o înjura pe profa de limbă rusă (așa înțelegea copilul lupta cu ”ocupanții), permite autoarei să descrie inegalitatea între diverse grupuri la accesul la bunuri precum locuința:
”Încep să explic:
— Din păcate, tatăl meu nu face parte din antologie (V.S, e vorba de antologia ”Lenin – stea îndrumătoare” care adună poezii și poeme ale poeților locali despre Lenin), de‑aia trăim într‑un cămin cu baie comună. Din fericire, al tău e prezent. De‑aia locuiţi într‑un apartament cu trei camere şi baie separată. Câteva poeme despre liderul de la Kremlin şi, opa!, problema spaţiului locativ e rezolvată. Miracol sovietic? Nu. Tatăl meu v‑a construit apartamente cu toate condiţiile, pe un salariu mizerabil. Vouă, celor care aţi scris poeme pupându‑l în fund pe Lenin şi care azi o faceţi pe eroii naţionali!”( p.66)
… Deja adultă, Zoia va privi acea vreme de la distanță și își va confirma intuiția adolescentină că discuțiile despre lucrurile mari precum Limba și Istoria nu au fost niciodată despre acele lucruri mari ci au servit mai degrabă drept pretexte: ”Mult mai târziu am înţeles că totul era un paravan. Fum colorat. Păcăleală. Mii şi mii de familii din Chişinăul anilor ’90 foloseau simboluri şi cuvinte goale pentru a‑şi rezolva conflictele adunate de ani buni în interiorul lor. Nu le trebuiau lor limbă şi alfabet, nici istorie, nici dreptate… Niciodată nu am auzit de la părinţii mei, de la oaspeţi sau de la vecinii care umblau pe la mitinguri argumente legate de deportări, sovietizare forţată, foamete, rusificare. Pe scurt, nu i‑am auzit să pună în capul mesei motivele pentru care trebuia să urâm regimul sovietic şi să ne bucurăm de căderea URSS‑ului. Altceva era mai important. Libertatea de a fi sadic cu cei apropiaţi. Ascunsă foarte bine după paravanul ideologic.” (pp.45-46)
Concluzia pare un pic forțată și, desigur, o generalizare ca asta trebuie argumentată mai mult. Dar, povestirea Liliei Calancea e totuși lucrare de ficțiune, nu manual de istorie. În același timp, teza că, de multe ori discuțiile identitare sînt un paravan pentru alte discuții ce nu se întîmplă, este validată zilnic în troleibuzele, piețele și pe facebook-ul moldovenesc, unde în mod regulat discuțiile despre cine și cui cedează locul deraiază cu necesitate în discuții despre limbă și alfabet…
E cartea Liliei Calancea o lucrare scandaloasă, așa cum au afirmat unii patrioți și patrioate de serviciu?
Dacă a fi scandalos înseamnă, pentru o carte, să povestești altfel despre lucrurile pe care toată lumea pretinde că le cunoaște (de exemplu mișcarea de renaștere națională de la sfîrșitul anilor 80 și excesele ei), atunci probabil că e scandaloasă cartea, dar doar pentru lumea care se mulțumește să citească versiunea oficială a istoriei.
Lilia Calancea nu scoate la iveală chestii neștiute, nu inventează fapte ori situații pentru a-și justifica unele concluzii, nu forjează documente, nu născocește evenimente pentru a pune în lumină proastă un aspect sau altul al epocii. Cărțile la care face referință pentru a descrie complicitatea unei părți a intelectualilor cu regimul sînt reale. Sînt zeci de volume în care poeți, scriitori, muzicieni și artiști locali închină ode lui Lenin, Brejnev, Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, Pionieriei, Comsomoliei, Eliberării Basarabiei de sub români în 1940, Partidul Comunist. De multe ori, în volumele apărute după 1990 în care Lenin, Brejnev, Partidul și toți ceilalți sînt înjurați, iar România este lăudată, figurează aceleași nume.
Deci, cartea Liliei Calancea nu calmoniază epoca mai mult decît o fac cărțile, articolele, poeziile și cîntecele scrise de acești oameni.
Pentru mine personal cartea vorbește despre lucruri pe care le știam, situații ce mi s-au întîmplat sau la care am fost martor (lungile mese de sărbătoare cu ocazia Crăciunului în care rudele se certau pe tema limbii de ajungeau să nu-și mai vorbească nu sînt istorii cu extratereștri – eu am fost acolo). Deci cartea e credibilă.
Evident, ea nu reprezintă (și nu am văzut nicăieri în paginile povestirii vreo pretenție!) un manual de istorie oficială sau un manual de istorie secretă sau subversivă. O autoare revine asupra experienței ei de viață din adolescență și le povestește altfel decît și le povestesc alții și altele.
Unde-i scandalul aici?
Cine și Cum are dreptul să vorbească despre istoria națională?
Ar trebui să pomenesc despre heirupismul și gargara patriotardă care au curs generos după apariția cărții.
Ar fi fost cazul, poate, ca aceste manifestări ale vigilenței literare, în care critica ia forma denunțului, să fie ignorate, așa cum ar merita, din motivul extrem de simplu că… legiunile de protagoniști și protagoniste care au emis acuzațiile la adresa cărții Liliei Calancea pur și simplu nu au citit cartea.
Iar regula de minim bun simț a unei discuții despre o carte presupune că cei care o comentează au citit-o măcar…
Dar na, trăim niște vremuri atît de pocite încît comentatorii – scriitori, scriitoare, critici și critice literare, jurnaliste și jurnaliști, editori și editoare, politicieni și politiciene – nu se mai simt obligați să citească o carte pe care vor să o înjure. Le e suficientă motivația patriotardă și credința lor neabătută că veghează la hotarele literaturii patriotice și a adevărului istoric…
Evident, nici motivația patriotardă, nici orice altceva nu justifică nici campania de linșaj la care a fost supusă autoarea și nici acuzele aberante aduse autoarei că ar fi ”nostalgică după Uniunea Sovietică”, și că ar fi scris, nici mai mult nici mai puțin, ”o carte plină de mesaje de ură”, ”o carte jenantă”, ”o carte anti-românească”, ”o carte care denigrează mișcarea de emancipare națională din stânga Prutului”.
Dacă mă opresc asupra lor e pentru că mi se par exemplare pentru o situație inacceptabilă: cenzura de grup asupra scrierii și povestirii istoriei.
Altfel spus, comentez atacul în grup al necititorilor cărții tocmai pentru că el semnalizează existența unor linii invizibile de blocaj ce vor să cenzureze toată scrierea despre anii 90, despre versiunea oficială a istoriei numită ”adevăr istoric”, despre complicitățile făcute de diverși oameni și grupuri în timpul URSS, răsplătite generos de regim, despre memoriile reprimate ale unor grupuri sociale – muncitorii, de exemplu, care au dispărut ca clasă după 1990, sau ale unor grupuri etnice, despre oportunismul unor oameni care au beneficiat și au fost în frunte în ambele regimuri, despre încercările de a construi retrospectiv o falsă memorie eroizantă a epocii, despre experiențele personale în contextul marilor schimbări ale epocii etc.
Intenția de cenzură este explicită: au curs la adresa autoarei acuze că ar ignora adevărul istoric, că editura ar trebui să se gîndească de șapte ori (adică să interzică cartea!) pentru că povestirea ar fi una de propagandă.
Ce mi se pare ridicol e modul în care această abordare literar-politică reînvie realismul socialist și principiile criticii literare sovietice: cartea Liliei Calancea este criticată nu ca literatură (și-s multe lucruri ce pot fi îmbunătățite) ci din motivul că nu ar descrie în mod realist și corect adevărul istoric din punctul de vedere al statului și intereselor naționale…
Ca să dau un exemplu local: la apariția unei piese de teatru a lui Ion Druță în anii 60, critica l-a înfierat pentru că în piesa aia nu apărea ”lampa lui Ilici și secretarul organizației de partid” din sat. În același fel, lumea critică romanul Liliei Calancea pentru că nu ar ilustra ”fidel” mișcarea de renaștere națională din Moldova și liderii ei…
Problema legată de această cenzură deghizată în critică literară și politică e că vrea să controleze Cine și Cum vorbește despre anii 90, despre perioada sovietică, despre trecut… Linia care separă, în cadrul ei, literatura veridică și literatura falsă, nu e cea dintre literatura care face referință la fapte și lucruri a căror existență poate fi probată și literatura care inventează evenimente și fapte. De exemplu, romanul lui Nicolae Dabija ”Tema pentru acasă”, ce prezintă o istorie extrem de romanțată și eroică a anilor 30-40, nu este neapărat veridic din punct de vedere istoric, dar e corect ”ideologic”, pentru că prezintă o imagine a epocii așa cum ar fi ”trebuit” să fie din punctul de vedere al interesului național. Povestirea Liliei Calancea, poate mai veridică din punct de vedere factual, este ”minciună” și ”calomnie” pentru că imaginea unor anumite momente ale istoriei pe care o prezintă ea nu e deloc măgulitoare…
Deci, Cine și Cum are dreptul să vorbească despre istorie?
Răspunsul mi se pare evident: oricine are dreptul să vorbească și să scrie despre istorie, inclusiv despre cea recentă.
Nu există altă modalitate de a ne împăca cu istoria decît de a permite tuturor să vorbească despre ea.
Iar această vorbire trebuie să fie neapărat polifonică.
Pentru că istoria însăși a fost și este polifonică.
Încercările de a impune o narativă unică, bune pentru propaganda de stat, nu ar trebui să constituie referințe obligatorii sau reguli de urmat pentru istorici, scriitori, artiști.
Memoria perestroikăi și a mișcării de eliberare națională nu este unică și nu poate fi unică.
Ea este diferită, și uneori chiar traumatică și tragică pentru diverse grupuri sociale sau etnice.
Pentru comunitatea evreiască memoria renașterii naționale a moldovenilor din RSSM a avut clare accente antisemite. Memoria colectivă a comunității evreiești a reținut că la protestele și acțiunile Frontului Popular se scandau lozinci de genul ”Русских — за Днестр, евреев — в Днестр” (rom. Rușii – după Nistru, adică în Transnistria, evreii – în Nistru).
Din punctul de vedere al găgăuzilor, renașterea națională a moldovenilor, devenită posibilă odată cu democratizarea regimului sub Gorbaciov, a coincis cu renașterea lor națională (educația în limba găgăuză a fost interzisă în anii 60 și a devenit posibilă abia în Perestroika) și au existat extrem de multe tensiuni între cele două mișcări. Mărturie a acestor tensiuni, ale căror urme se mai regăsesc încă în istoriile personale și colective ale găgăuzilor sînt și discuțiile despre faptul că ”găgăuzii ar fi oaspeți pe teritoriul Moldovei și nu ar avea motive să ceară drepturi”, că găgăuzii nu ar avea dreptul la autonomie culturală și teritorială (ea s-a făcut ulterior, prin mijlocirea Turciei)… Punctul culminant l-a reprezentat acel marș al ”voluntarilor” moldoveni spre Comrat în octombrie 1990, cînd mii de moldoveni din toate colțurile țării au pornit spre sud pentru a-i ”convinge” pe găgăuzi să renunțe la pretențiile lor de autonomie…Puțin a lipsit ca acel marș să devină o baie de sînge, și e bine că s-a terminat pașnic, dar mulți găgăuzi povestesc și acum cum au ieșit la marginea satelor cu tractoare, boroane, furci, topoare și hîrlețe pentru a-și apăra satele…
Și mai e și cazul comunității rusolingve, pentru care, mișcarea de renaștere națională în RSSM nu a însemnat doar pierderea statutului privilegiat de care se bucura, dar și începutul unui proces de discriminare ce continuă și astăzi. Rusii care trăiau în Moldova anilor 80 au fost și sînt făcuți, pe nedrept, vinovați de politicile de colectivizare executate de Stalin în anii 40. Din convorbirile pe care le am cu diverși rusolingvi din Moldova, aud istorii traumatizante pe care nu le aud în comunitatea majoritarilor: de la ”Чемодан. Вокзал. Россия” (rom. Valiza. Gara. Rusia) la acte de violență comise față de ei din motive etnice (cum e cazul unui tînăr, Dmitrii Matiușin, care ar fi fost ucis în mai 1990 în Chișinău de către cîțiva moldoveni pentru că ar fi vorbit limba rusă sau cum e cazul unor deputați din Interfront care au fost bătuți, inclusiv acasă iar incidentele astea nu au fost elucidate niciodată într-o formă în care să satisfacă toată lumea).
La asta s-ar adăuga și cazul comunității rome, discriminată atît în comunism cît și în post-comunism…
(Omit Transnistria, e un întreg și contradictoriu capitol aici.)
Și mai sînt și memoriile clasei muncitoare, care a fost distrusă după 1990 și care a fost marele pierdant al tranziției deși a asigurat masa de oameni la protestele din 1988-1990.
Istoria noastră, inclusiv cea mai recentă, e plină de drame, traume, acte de violență, iar memoriile colective păstrează urmele acestor acte.
Totuși, la moment, în Moldova anului 2023 nu există nici măcar o încercare de a pune în dialog aceste memorii colective diferite pentru a le împăca în vreun fel…Ori măcar pentru a le face să dialogheze.
În schimb există reacții violente la orice încercare nu de a revizui narativa oficială ci măcar de a o nuanța.
A reprima aceste memorii înseamnă a perpetua liniile de diviziune între comunitățile ce le poartă, a transmite mai departe traumele, dar și amintirile violente ale generațiilor precedente.
Rămîne posibilitatea de a le pune în dialog, pentru a facilita pe de o parte ascultarea fiecăruia și repararea traumelor voluntare și involuntare pe care ni le-am făcut ca comunități diverse. Pe de altă parte, asta ne-ar ajuta să pornim munca la construirea unei memorii comune, conciliante și împăciuitoare care, la rîndul ei ne-ar ajuta să începem să trăim în pace.
Imagine de fundal: tabloul Alionușka al pictorului rus Viktor Vasnețov, care apare pe coperta cărții.
Lilia Calancea.
Alionușka,
Polirom, Colecția Ego-Proză, 2023.
[…] Platzforma a publicat o cronică a romanului scrisă de Vitalie […]