DE PRIN ALTE PĂRŢI RECENTE

Să-i spunem genocidului pe nume

De circa o lună și jumătate suntem martorii unui genocid comis de statul Israel împotriva populației palestiniene din Fâșia Gaza. A fost declanșat de atacul barbar comis de Hamas pe 7 octombrie, în care circa 1200 de oameni au fost uciși, majoritatea civili, iar alte câteva sute au fost răpiți. Acel atac nu poate fi înțeles decât în contextul a decenii de deposedare teritorială, epurare etnică, privare de drepturi și blocadă ilegală împotriva poporului palestinian. E un context care include și rolul jucat de Israel în ascensiunea Hamas, văzut ca o alternativă preferabilă Organizației de Eliberare a Palestinei, (care, spre deosebire de Hamas, era seculară, vag socialistă și deschisă acordurilor de pace). De asemenea, e un context în care, în repetate rânduri, popularitatea Hamas a crescut subit tocmai în urma agresiunilor militare ale Israelului și pe fondul blocadei începute la mijlocul anilor 2000. Nu Hamas a creat acest conflict; conflictul a creat Hamas.

Tot acest context (care nu poate fi decât schițat în grabă aici), explică ce a făcut Hamas pe 7 octombrie, nu justifică – o distincție crucială care trebuie apărată în aceste zile de gaslighting-ul oficialilor israelieni de care n-a scăpat nici Secretarul General al ONU. Atacul a fost condamnat pe bună dreptate de comunitatea internațională. Dar, cu puține excepții, comunitatea internațională acum evită să condamne genocidul cu care Israel ripostează din 7 octombrie încoace. În România, de asemenea, opinia publică tace mâlc.

Conform definiției adoptate de ONU,

„genocidul se referă la oricare dintre actele de mai jos, comise cu intenția de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, cum ar fi: omorârea membrilor unui grup; atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a membrilor unui grup; supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică totală sau parțială; măsuri care vizează scăderea natalității în sensul grupului; transferarea forțată a copiilor dintr-un grup într-altul.”

Din 7 octombrie încoace, Israelul a comis, în mod repetat, mai multe dintre aceste fapte. Avalanșa zilnică de bombe într-una dintre cele mai dens populate zone din lume a numărat 6,000 de bombe doar în prima săptămână – aproape la fel de multe câte a aruncat armata americană peste Afganistan în primul an de război. Cele 25,000 de tone de explozibil folosite doar în octombrie au reprezentat echivalentul a două bombe atomice. Nu e inclusă, aici, utilizarea de fosfor alb în zone dens populate de civili, interzisă în dreptul umanitar internațional.

Astfel, conform bilanțului emis de Euro-Med Monitor pe 19 noiembrie, armata israeliană a ucis 16.413 oameni, dintre care 15.009 erau civili. Printre ei, 6.911 copii. După cum a declarat deunăzi directoarea UNICEF, Gaza este, în acest moment, cel mai periculos loc de pe Pământ pentru copii. Când nu mor, își văd părinții murind sub ochii lor. Familii întregi, de câte 15 persoane, au dispărut de pe fața pământului. Cifra totală de morți reprezintă aproape 0.8% din populația totală Gazei. Ca o comparație, în războiul din Ucraina au murit aproximativ 10,000 de civili din februarie 2022 și până azi.

Morților li se adaugă peste 33.000 de răniți și 1.675.000 de persoane dislocate. La o populație de puțin peste 2 milioane, asta înseamnă că imensa majoritate a locuitorilor Gazei a fost forțată să se refugieze. Numai că nu are unde. Au fost distruse complet sau parțial peste 700.000 de locuințe, 124 de unități medicale, 249 de școli, tabere de refugiați. Au fost bombardate până și drumurile către și clădiri din sudul Gazei, acolo unde autoritățile israeliene le spuseseră civililor să se refugieze.

În paralel cu toate acestea, blocada parțială datând încă din 2005 a fost extinsă total asupra Gazei. Astfel, în primele săptămâni de război în Gaza nu au intrat alimente, medicamente, combustibil și energie electrică, generând o criză umanitară pe deasupra bombardamentelor în masă. Granița din sudul Gazei, dinspre Egipt, a fost parțial deschisă la abia o lună de la începerea ostilităților, în urma presiunilor dinspre Casa Albă. Ceva mai multe camioane umanitare vor fi permise în cele patru zile de armistițiu programate să înceapă vineri, 24 noiembrie. Dar nu vor fi nici pe departe de ajuns.

Responsabilul-șef al ONU pentru situații umanitare și de urgență, Martin Griffiths, cu zeci de ani de experiență în spate, a rezumat bine proporțiile tragediei în plină derulare în Gaza:

„Cea mai gravă văzută vreodată. Și nu o spun cu ușurință. Adică am început când aveam douăzeci-și-ceva de ani, având de-a face cu Khmerii Roșii și vă aduceți aminte cât de grav a fost atunci. Dar 68% dintre oamenii uciși în Gaza sunt femei și copii. Deja s-au oprit să numere copiii uciși. Nimeni nu mai merge la școală. Nimeni nu știe ce viitor poate avea. Spitalele au devenit zone de război. Nu, nu cred că am mai văzut așa ceva până acum. E pur și simplu carnagiu.”

Dar putem numi acest carnagiu genocid? Elementul cheie în definiția de mai sus e „intenție”. Sigur, demonstrarea intenției reprezintă un standard ridicat de probare a genocidului. Câți autori de genocide în istorie și-au declarat explicit intenția în acest sens? Adesea, prezența sau absența intenției se stabilește în mod circumstanțial, prin corelarea dintre faptele în cauză și discursul înfăptuitorilor. Discursul oficialilor israelieni din 7 octombrie încoace e complet contradictoriu.

Pe de-o parte, autoritățile israeliene susțin răspicat intenția exclusivă de-a „elimina Hamas”, pe care îi acuză că-i folosesc drept „scuturi umane” pe civilii omorâți în bombardamente. Astfel, civilii sunt prezentați ca „victime colaterale”, nu ca ținte deliberate. Spitalele sunt atacate pentru că ar adăposti unități Hamas (deși de câteva zile încoace armata israeliană să chinuie ofere dovezi concludente în acest sens). Dar când sute de civili mor zilnic timp de o lună și jumătate în urma unor bombe aruncate peste locuințe, spitale, școli și tabere de refugiați, nu mai vorbim de un accident ori o întâmplare nefericită. Avem de-a face cu o metodă. Chiar dacă ar fi o metodă al cărei scop în sine nu ar fi uciderea de civilii, e o metodă prin care autoritățile israeliene știu dinainte că vor muri civili și pe care totuși continuă s-o aplice, în numele „eliminării Hamas” (care, după cum au remarcat mai mulți comentatori, oricum nu poate fi eliminat prin distrugerea Gazei). Care e atunci numărul „acceptabil” de victime colaterale pentru realizarea acestui obiectiv? Să fie 20,000? Poate 100,000? Sau 1 milion de palestinieni uciși? Unde tragem linia? Iar dacă obiectivul chiar este eliminarea Hamas, atunci de ce din 7 octombrie încoace aproape 200 de civili au fost uciși – fie de armata ori de coloniștii israelieni – în Cisiordania, unde Hamas nu activează? Dar dacă Hamas s-ar fi ascuns în zone dens populate de civili israelieni, care ar fi fost atunci numărul acceptabil de victime colaterale? Ar mai fi căzut bombele peste Tel Aviv sau Haifa așa cum cad peste Gaza de o lună și jumătate încoace?

Pe de altă parte, chiar există dovezi circumstanțiale puternice că civili uciși în Gaza nu sunt simple victime colaterale. În ultima lună și jumătate de conflict, mai mulți oficiali israelieni de top au făcut declarații cu caracter genocidal. Premierul Netanyahu – aflat, de altfel în fruntea celui mai reacționar guvern din istoria Israelului – a declarat pe 29 octombrie că „trebuie să vă aduceți aminte ce v-a făcut Amalec, ne zice Sfânta Scriptură.” Citatul din Vechiul Testament la care a făcut referire sună așa:

„Și acum, du-te și lovește-l pe Amalec și pe Ierim și toate ale lui, și nimic dintr-ale lui să nu cruți; ci să-l nimicești și să-l dai pierzării, pe el și toate ale lui; să nu-ți fie milă de el; să ucizi, de la bărbat pân’ la femeie, de la copil pân’ la sugar.”

Iată alte câteva exemple de declarații publice care indică intenția din spatele uciderii celor peste 15.000 de civili în Gaza.

Corelația dintre faptele și declarațiile cu caracter genocidal e greu de tăgăduit. Tocmai de aceea, tot mai multe voci somează comunitatea internațională să recunoască genocidul care are loc în Gaza în aceste zile – un pericol semnalat deja la o săptămână de la începerea bombardamentelor de peste 800 de specialiști în drept internațional și studii de război, un pericol care între timp a devenit realitate.

A-i spune genocidului pe nume contează la mai multe niveluri. Geopolitic, poate presiune la nivel internațional asupra Israelului, în principal prin influența (încă) exercitată de SUA, să reducă măcar nivelul de agresiune militară. Fie și teama guvernului Netanyahu de posibile mandate de arestare emise de la Haga, oricât de improbabile ar fi, poate funcționa ca o pârghie în acest sens. La un nivel mai etic, însă, le-o datorăm victimelor să calificăm uciderea lor drept ceea ce este. Avem datoria de-a depune mărturie așa cum putem mai bine. Totodată, refuzul puterilor occidentale de-a recunoaște și numi genocidul ca atare relevă, încă o dată, dublul standard cu care operează acestea atunci când la mijloc e vorba de oameni de altă culoare a pielii ori altă religie. Demascarea acestui dublu standard poate redeschide discuții importante despre trecutul colonial și prezentul neo-colonial în care Nordul și Sudul Global sunt angrenate.

Să încheiem, totuși, într-o notă generală ceva mai optimistă. Progresul moral în istorie există. Și nu constă atât în faptul că oamenii nu mai comit atrocități împotriva altor oameni (deși, statistic vorbind, sunt mai puține azi ca niciodată). Progresul constă mai ales în cum reacționăm la ele – nu reacția elitelor conducătoare, la fel de oportuniste moral ca întotdeauna, ci a oamenilor de rând din toate colțurile lumii, care în ultimele săptămâni și-au manifestat indignarea față de ce se întâmplă în Gaza. Numai la Londra au ieșit, pe 12 noiembrie, aproape 1 milion de oameni să protesteze împotriva războiului. Printre ei – ca și printre demonstranții din alte orașe ale lumii – se numără și evrei, demontând din nou falsa echivalare dintre anti-sionism și anti-semitism. Docheri din Belgia, Italia, Catalonia ori SUA s-au solidarizat cu poporul palestinian prin refuzul de-a încărca vase cu armament destinat armatei israeliene. Chiar și în țări ca Marea Britanie și SUA, cu guverne ferm de partea Israelului, publicul larg este covârșitor în favoarea unui armistițiu. Această solidaritate internațională la firul ierbii, populară, ne dă un sâmbure de speranță pentru viitor și trebuie să-l cultivăm cum putem în aceste zile. Numai din el se poate naște pacea.


Articolul a apărut inițial pe platforma CriticAtac.

Vladimir Borțun.  După o licență (2008) și un masterat (2010) în filosofie politică la Universitatea din București, am lucrat ca traducător și asistent de cercetare. În 2013 m-am mutat în Anglia, unde am absolvit un masterat (2014) în studii europene la Universitatea din Portsmouth, după care am lucrat timp de un într-un centru pentru oamenii străzii din estul Londrei. În 2015 am început un doctorat în științe politice la Universitatea din Portsmouth despre noile partide de stânga din sudul Europei. Mai scriu pentru Voxpublica și, în engleză, pentru publicațiile Partidului Socialist (Anglia & Țara Galilor), al cărui membru sunt din 2013.

Sprijină redacția Platzforma pe Patreon!
Become a patron at Patreon!

Despre autor

Platzforma Redacția

Lasa un comentariu