Cultură și stat în Chișinăul sovietic: cinematografele orașului.

”Revoluția culturală reprezintă…o turnură extrem de importantă, o direcție de dezvoltare culturală a maselor populare.” (V.I. Lenin) (1)

”Prin faptul că are capacități excepționale de a influența spiritual masele, cinematografia ajută clasa muncitoare și partidul său să educe muncitorii în spiritul socialismului, să organizeze masele în lupta pentru socialism, să ridice nivelul cultural și cel de vigilență politică la maselor (2) .”

 Încerc să prezint, în acest text, o istorie subiectivă și foarte superficială (din motivul că o istorie complexă ar lua sute și sute de pagini) a unor instituții de cultură din Chișinău construite în perioada sovietică (1944-1994). Mă interesează deopotrivă istoria concretă a acestor clădiri și organizații (ca și clădiri, ca locuri de socializare politică și culturală), dar și istoria lor instituțională (misiunea și scopurile lor).

Cinematografele apar deopotrivă ca obiecte de arhitectură (și voi povesti o istorie arhitecturală a lor și a contextului în care acestea apar), dar și ca instrumente de politici culturale și sociale (instituții concepute pentru a contribui la educația culturală și politică a maselor, la mobilizarea lor pentru construcția socialismului).

Aceste două ipostaze ale cinematografelor ne permit să povestim o istorie despre statul sovietic ca autor al unui proiect masiv și ambițios de educare și mobilizare a maselor, de creare a cetățeanului sovietic prin intermediul planificării urbane și politicilor culturale.

Lupa cercetării, utilizată în acest text, este orientată spre o zonă intermediară situată între un nivel micro (cinematografele concrete din Chișinău) și un nivel macro (politicile culturale ale RSSM și URSS, schimbările radicale de politici în domeniul arhitecturii etc).

Arhitectură și cultură în RSSM (1944-1991)

1. Cultură și politici culturale în URSS.

Cultura reprezintă un aspect crucial al construcției regimului sovietic. Realitatea descoperită de partidul bolșevic imediat după preluarea puterii în 1917 este că ”noul om” și ”noul sistem politic” refuză să se instituie și să apară de la sine. Partidul, care avea o viziune materialistă asupra istoriei – din care reiese că schimbările culturale, politice și sociale ar trebui să se producă automat și imediat după schimbarea puterii politice – descoperă că noile relații sociale și noul om trebuie construiți activ, prin efortul deliberat, susținut și masiv al statului.

Ideile modernității și iluminismului european, care afirmă superioritatea organizării raționale a societății în raport cu comunitățile stihiinice, și din care bolșevicii se inspiră, au ca fundament modelul antropologic conform căruia natura umană (indivizii, societatea) dar și condițiile naturale sînt de o plasticitate extraordinară și pot fi modelate și remodelate la infinit (3).

Cultura devine un instrument important în acest proces. Bolșevicii înțeleg că schimbarea culturală radicală (ceea ce Lenin numește ”revoluție culturală”) trebuie să se producă la toate etajele culturii: de la cel al culturii populare, cotidiene (ritualuri, sărbători cotidiene, cultură de masă) la cultura înaltă (literatura, teatrul, filmul, artele plastice).

Întrucît contradicțiile și relațiile de clasă ale lumii vechi au ”îmbibat” fiecare gen cultural – filmul, literatura, ritualurile – creînd diverse gusturi, distincții de clasă (care amplifică și consolidează inegalitatea între clase) fiecare din ele este văzut ca un potențial ”front” de luptă și fiecare devine important în războiul de lichidare a rămășițelor vechii ordini (4). Procesul nu este liniar și nici coerent. Noua putere va crea noi și noi fronturi culturale, le va închide sau le va redeschide ulterior pe unele, va improviza, va propune ceva, apoi va anula și va propune altceva, va crea instituții specializate care să gestioneze domeniul cultural (în URSS apare, pentru prima oară, Ministerul Culturii).

Lucrul cel mai important care trebuie reținut este că statul sovietic este un agent cultural activ, el este comanditar și creator unic al politicilor culturale pe teritoriul ce-l gestionează fiind, pînă la sfîrșitul anilor 80 monopolist al producției culturale. Statul sovietic mobilizează, educă și organizează energic viața culturală a cetățenilor săi.

Costul politic al culturii (reeducarea maselor și cîștigarea acestora în efortul de construcție a socialismului) domină calculul economic și cel despre rentabilitatea financiară.

2. Orașul socialist. Urbanism socialist în URSS și RSSM.

Arhitectura sovietică, ca un gen de artă, dar și ca instrument de creare a omului nou, nu este mai puțin dependentă de factorul politic decît alte sfere ale activității în URSS. Politicile urbaniste și de amenajare a teritoriilor orașelor și satelor depind întotdeauna mai mult de deciziile adoptate la nivel central decît din discuțiile din mediul de arhitecți. Ultimele, de cele mai multe ori, urmează după primele.

În acest fel, de exemplu, evoluția concepției orașului socialist a avut o traiectorie separată de polemicile fertile din mediul arhitectural (discuția cu privire la urbanizare și dezurbanizare, discuția cu privire la principiile teritoriale ale industrializării etc). Istoria sinuoasă a orașului socialist este istoria unui proces în care soluțiile arhitecturale și urbaniste reprezintă mai degrabă răspunsul arhitectural la cerințele politice ale epocii (5).

Orașul sovietic este, cel puțin în teorie, un proiect politic ce avea ambiția să edifice un spațiu urban nou, un spațiu urban socialist ce ar educa (sau crea) cetățeni care participă activ la edificarea socialismului.

În practică, evident, lucrurile au stat puțin altfel. Urbaniștii sovietici au putut căuta să construiască un oraș ce urmează linia de partid doar pe teritoriile noi, acolo unde orașele erau construite de la zero (6). În orașele cu o istorie dinaintea Revoluției (sau dinaintea alipirii la URSS) cum este Chișinăul, așa cum vom arăta mai tîrziu, intervențiile urbaniste au trebuit să țină cont, măcar parțial, de particularitățile istoriei locale, de soluții de amenajare urbanistică pre-existente construite în alte epoci (centrul istoric și administrativ, relația de subordonare și de clasă dintre centru și periferie etc).

În mare parte, datorită victoriei adepților industrializării în fața celor care vedeau o altă cale de dezvoltare a URSS (agriculturalizarea, de exemplu), orașul socialist este un oraș exclusiv industrial, el reprezintă o organizare artificială, rațională și tehnică a unor procese care trebuie să producă două feluri de rezultate  – economice și politice (7).

Funcțiile orașului socialist sînt în strînsă legătură cu scopurile politice ale sistemului. Astfel, orașele erau gîndite să ”conțină o anume componentă socio-profesională, un anumit număr al populației calculat în funcție de indicatorii de de distribuție a fondului material și a asigurării cu produse. Orașul includea tipuri de domicilii decise de sus, o listă concretă de obiective de deservire etc” (8).

”Munca”, ”viața cotidiană” și ”odihna” sînt organizate deliberat conform unor calcule științifice (și politice) al căror scop este excluderea unor procese sociale incontrolabile sau indezirabile, dar și, pe partea constructivă, de a stimula apariția unor noi relații sociale (9).

Orașul socialist are drept principiu dezvoltarea unei infrastructuri de deservire socială și culturală ce ar cuprinde 100 % din populația și teritoriul orașului.

Această infrastructură este organizată după principiul ierarhic și teritorial în mai multe niveluri: infrastructura orășenească (la nivelul întregului oraș), infrastructura de raion (sector), infrastructura de cartier, infrastructura de bloc.

Ierarhia teritorială nu se transformă, precum în orașele capitaliste în diferențe și inegalități teritoriale, cu atît mai mult în excluziuni.

Orașul socialist, construit în opoziție cu orașul capitalist, utilizează aceste ierarhii teritoriale, cel puțin în teorie și la nivel declarativ, într-o logică a eficienței și egalității acoperirii teritoriale.

Principiul de bază al urbanisticii orașului socialist este că citadinul sovietic trebuie să aibă în imediata proximitate instituții și centre care i-ar satisface necesitățile culturale, economice și de odihnă de bază. Altfel spus, periferia urbană sovietică este dotată, cel puțin la un nivel minim, cu toată infrastructura economică, culturală și de odihnă necesară…

Către momentul includerii Moldovei în Uniunea Sovietică (1944), arhitectura și urbanismul sovietic parcurseseră deja o istorie complexă. Cei aproape 30 de ani de urbanism sovietic au agonisit, de asemenea, și o importantă experiență – așa cum am văzut mai sus, către 1944, polemicile dintre urbaniști și dezurbaniști erau demult uitate, Partidul Comunist era în plin proces de standardizare a procesului de urbanizare și construcție de infrastructură, inclusiv culturală.

Realitatea pe teren, în Chișinău, nu era însă deloc simplă. De exemplu, fondul construit în centrul istoric a fost distrus în proporție de 70-80 % în timpul celui al Doilea Război Mondial (10). Adițional orașul pierduse o mare parte din infrastructura industrială și de transport.

Prioritățile de dezvoltare ale orașului țin, în primii ani, de reconstrucția infrastructurii distruse. La aceasta se adaugă problema locativă – insuficiența capacităților locative în oraș, în parte datorită distrugerilor provocate de război, în parte provocată de necesitățile crescînde de forță de muncă a vechilor și noilor întreprinderi.

Înainte de a decide să construiască un oraș socialist în Chișinău, autoritățile, în primii ani postbelici trebuie să asigure funcționalitatea economică de bază a orașului. Construcțiile au caracter de urgență.

Primul obiect reconstruit este Gara Feroviară (1948, arhitectorul L. Ciuprin) (11). Tot atunci, cu asistența Comitetului pentru Arhitectură al URSS și cu participarea arhitectului A. Șciusev sînt elaborate scheme de planificare și reconstrucție a orașelor moldovenești afectate de război (12). Tot cu participarea lui Șciusev (și cu implicarea activă a biroului arhitectului Rober Kurț, care a adaptat planul la relieful concret al orașului) este elaborat primul plan general al orașului Chișinău, aprobat de Guvernul republicii în 1947, laolaltă cu schemele de planificare urbană ale celorlalte orașe ale republicii (13).

Planul general Chişinăului consolida diviziunea apărută în sec. XIX între orașul vechi (orașul de jos), mai aproape de vatra orașului și de rîul Bîc, și orașul nou, orașul modern, orașul de sus, adică orașul planificat de autoritățile imperiale în sec. XIX, după alipirea Basarabiei la Imperiul Rus. Logica planului general din 1947 era ca principiile ortogonale clasiciste care ordonau centrul modern al orașului să fie prelungite în țesutul fondului construit istoric, cu reconstrucția și demolarea ultimului (14).

Prin chiar inima părții medievale a orașului a fost construit actualul bulevard Grigore Vieru, a cărui axă era trasată perpendicular străzii principale a urbei, actualul bulevard Ștefan cel Mare (15). Bulevardul Grigore Vieru se oprea în Grădina Catedralei, care ajungea pînă la actuala stradă a Cosmonauților. Tot la Grădina Catedralei erau proiectate alte două raze laterale, una  de  nord  şi  alta  de  sud, care trebuiau să fie construite de-a lungul unor drumuri vechi ale orașului, dar care nu au mai ajuns să fie construite. La rîndul ei, Grădina Catedralei avea drept capăt, la cealaltă parte, bulevardul Ștefan cel Mare (pe atunci bulevardul Lenin), care urma să găzduiască cele mai importante instituții politice și culturale ale orașului și țării.

Către 1950 etapa de reconstrucție a orașului a luat sfîrșit: fuseseră reconstruite, parțial sau total, toate clădirile care puteau fi reconstruite. Orașul intra în faza construcției de obiecte noi (16).

Chiar dacă principalele șantiere țin de construcția unor obiecte industriale, locative sau administrative (în 1952 este construit fostul sediu al Ministerului Industriei Alimentare, actualul sediu al Procuratorii Generale, după proiectul arhitecților V. Voițehovschi și P. Borisov, tot atunci este construită fabrica ”Steaua Roșie”. Iar în 1953 un bloc locativ cu 120 apartamente pe bulevardul Ștefan cel Mare, între străzile Pîrcălab și Eminescu, după proiectul arhitectului I. Șmurun), se construiesc (și reconstruiesc) și unele obiecte de deservire culturală – Stadionul Republican, Teatrul Pușkin (actualul Teatru Național ”Mihai Eminescu”), cinematografele Biruința și Patria (17).

3. Cinematografele socialiste. Arhitectură și politici culturale.

Arhitectura cinematografelor sovietice evoluează în timp.

Lenin, și după el Stalin, Hrușciov și ceilalți secretari generali realizează importanța cinematografelor și a cinematografiei ca mijloc de propagandă a modului de trai sovietic, ca instrument de mobilizare a maselor la construcția socialismului. În primele decenii sovietice autoritățile utilizează atît infrastructura cinematografică care exista dinaintea Revoluției (obținută prin naționalizare) dar și inovează – prin proliferarea cinematografelor mobile (rus.  кинопередвижки) etc.

Cinematografele mobile devin necesare ca rezultat a doi factori: pe de o parte, creșterea dramatică a importanței cinematografului în proiectele politico-culturale ale noului stat sovietic (lichidarea analfabetismului, lupta cu religia, educarea și mobilizarea maselor), iar pe de altă parte, evidenta neconformitate a infrastructurii cinematografice moștenite de la vechiul regim (în care cinematografia e o artă accesibilă unui grup restrîns) cu necesitățile noului stat (în care cinematografia trebuie să aibă un caracter de masă și trebuie să ajungă peste tot, atît social – la toate grupurile – cît și spațial – în toate colțurile Uniunii) (18).

Din motive obiective – războiul civil, capacități tehnologice, controversele și bătăliile între diversele proiecte ale ”primul stat al muncitorilor și țăranilor” care au urmat moartea lui Lenin în 1924, construcția unor cinematografe noi devine posibilă abia după anii 1930.

Diversele discuții din sînul comunității arhitecturale și la nivel de partid cu privire la modurile prin care cinematografia poate ajunge în mase converg, către anul 1930, la ideea construcției unor cinematografe de dimensiuni mari, în clădiri ce nu au alte funcții decît aceea de a prezenta publicului filme.

Astfel, după 1930 apar primele cinematografe sovietice noi, construite pentru un număr mare de spectatori. Cîteva exemple: cinematograful Udarnik, construit în Moscova în 1933, proiectat pentru 1587 spectatori sau cinematograful Gigant, construit în 1935 în Leningrad, pentru 1400 spectatori.

Clădirile sînt mărețe și spațioase, adeseori cu 2 și mai multe etaje și adăpostesc, de asemenea, și alte încăperi suplimentare ce îndeplinesc diverse funcții: săli de biliard, săli de lectură, bufete, săli de dans, culoare și foaiere generoase de multe ori amenajate cu coloane și balcoane etc. Majoritatea acestor săli erau prevăzute pentru două schimburi de spectatori care ar fi trebuit să intre și să iasă fără să se intersecteze. Aceasta presupunea construcția unor scări și ieșiri suplimentare ce încărcau inutil clădirea cinematografului (19).

Mai tîrziu arhitecții sovietici consideră acest tip de construcții ca fiind neeconom pentru cinematografele centrale și aleg să proiecteze și să construiască clădiri de cinematografe cu mai multe săli (inițial 2, apoi și mai multe). Acestea sînt considerate a fi mai adaptate la necesitățile timpului – ele aduc minimalism în construcție și economie în materiale, eficiență a distribuției spațiului, creșterea producției cinematografice, apariția cinematografului sonor, creșterea numărului de spectatori.

Noile cinematografe permit de asemenea o restructurare a programului cinematografelor – întrucît cinematograful poate rula mai multe filme simultan, timpul de așteptare între sesiunile de film este redus (nu mai este nevoie de foaiere în care spectatorii să aștepte următorul film), dispar și diversele încăperi suplimentare – săli de biliard, săli de dans, săli de lectură – acestea fiind transferate la alte instituții culturale (cluburi, biblioteci).

Primul cinematograf sovietic cu 2 săli a cîte 300 spectatori fiecare este construit în 1936 în orașul Celiabinsk, în baza unui proiect al Academiei de Arhitectură a URSS. Ulterior, în 1938, la Moscova este construit cinematograful Rodina, cu 2 săli a cîte 600 spectatori fiecare.

Războiul al Doilea Mondial marchează o schimbare de paradigmă în construcția cinematografelor. Era experimentelor este înlocuită de o eră a soluțiilor standard. Dificultățile materiale prin care trece statul sovietic, distrugerea unei mari părți a rețelei de cinematografe în perioada războiului (în orașe au fost distruse peste 500 cinematografe, iar satele au pierdut peste 7000 instalații de proiecție (20)- ceea ce constituia jumătate din numărul total) impun cinematografiei un regim auster de cheltuieli.

Către 1950, Institutul de Stat pentru proiectarea Cinematografelor (rus Гипрокино) a elaborat proiecte de cinematografe tip pentru sate și orașe, de la 150 la 800 locuri. Componența clădirilor și a încăperilor cinematografelor începe să fie reglementată de ГОСТ-2691-44 (21).

Standardizarea construcției cinematografelor impulsionează construcția de cinematografe în orașele și orășelele URSS. Cinematografele-tip, însă, nu oferă decît soluții arhitecturale parțiale de aceea în multe orașe ale URSS cinematografele sînt construite și după proiecte individuale realizate de arhitecți. Motivele acestei situații sînt multiple: necesitatea de a include în arhitectonica clădirilor elemente ale arhitecturii naționale și locale, necesitatea de a ține cont de diferențele geografice și climatice dintre orașele și satele URSS, critica proceselor de uniformizare și sărăcire estetică a clădirilor cinematografelor-tip și stimularea căutării unor soluții estetice, amplasarea cinematografelor în țesutul urban concret etc (22).

În Republica Sovietică Socialistă Moldovenească primele cinematografe în perioada postbelică încep să funcționeze în clădiri existente.

Cinematograful Biruința este deschis în 1945 pe ruinele unui alt cinematograf care purta în interbelic numele Odeon  (23) (numele pe care-l poartă și azi). O imagine a cinematografului, făcută în 1953 (24) arată clădirea somptuoasă a cinematografului, a cărui fațadă e decorată în stil eclectic: intrarea e marcată de două coloane, pereții conțin elemente decorative (cununi stilizate) iar casele de bilete ale cinematografului sînt amplasate în exterior.

O altă imagine a cinematografului Biruința, deja de la începutul anilor 60, prezintă o clădire în care eclectica arhitectonică este înlocuită de un minimalism funcțional: casele de bilete au fost mutate în interior, coloanele au fost eliminate cu totul, la fel și elementele decorative de pe fațadă iar liniile construcției sînt mult mai drepte (25). Cinematograful a fost reconstruit de mai multe ori – în 1965 și 1982. În anii 70 este construită o sală specială pentru copii – Andrieș.

Cinematograful Patria este deschis și el într-o fostă clădire, de data asta în clădirea fostului club al Adunării Nobilimii basarabene, construit în secolul XIX și reconstruit ”cu  arhitectura  în  spiritul  stilizărilor istorice în baza barocului vienez (arh. H. von Lonschy) (26)”. În 1921 clădirea devine sediul Teatrului Național. În perioada postbelică, arhitecții V. Voițehovschi și M. Berber fac un nou proiect al clădirii, adaptat pentru nevoile unui cinematograf. La sfîrșitul anilor 60, ”Patria” intră în reparația. Proiectul prevederea construcția unui complex de ventilație, montarea unei mașini frigorifice și a unei instalații de aer condiționat. ”Patria” devine cel mai popular cinematograf al orașului – doar în 1982 este vizitat de peste 2.5 milioane de spectatori (27).

Către mijlocul anilor 50 începe construcția cinematografelor noi, în clădiri construite deja după standardele ГОСТ-2691-44 și conform recomandărilor Гипрокино.

Primul cinematografe noi sînt ”Chișinău” și ”40 ani ai Comsomolului Leninist”, ambele inaugurate în 1957.

Cinematograful ”Chișinău” (actualmente fostul cinematograf al Uniunii Cineaștilor) este inaugurat în 1957, cu prilejul aniversării a 40 de ani de la Revoluția din Octombrie. Conform amintirilor primului director al cinematografului, Victor Andon, cinematograful a fost construit din contul unui împrumut de la banca de stat în sumă de 1.5 milioane ruble. Cinematograful era prevăzut pentru 527 spectatori.

Cinematograful ”40 ani ai Comsomolului Leninist” este construit tot în 1957, pe teritoriul unui teren care făcea partea din Cimitirul Central (unele surse indică faptul că pe teritoriul pe care s-a construit ulterior cinematograful se afla mormîntul fostului primar la orașului Karl Șmidt). Clădirea cu un etaj a cinematografului s-a făcut după un proiect tip (arhitect V. Voițehovschi) și includea o sală cu capacitatea de 668 locuri. În 1965 cinematograful capătă o anexă – un spațiu pentru vestibul și cîteva încăperi tehnice (28). În fața cinematografului a fost amenajat un scuar, în mijlocul căruia se înalță monumentul ”În memoria luptătorilor pentru Puterea Sovietică” (ridicat în 1966, după proiectul sculptorilor A. Maiko, I. Poniatovschi și L. Fitov) (29). 

În anul 1959 este deschis cinematograful ”Tkacenko” (str. Doina), în sectorul Poșta Veche, dotat, cu o singură sală prevăzută pentru 500 spectatori.

Celelalte cinematografe au fost construite în anii 60-70.

Cinematograful ”Moscova” a fost construit în 1965 în baza unui proiect al ”Mosgiproteatr” (arhitect. N. Kurennoi). Sala cinematografului era prevăzută pentru 940 spectatori, fiind unul dintre cinematografele cele mai mari din URSS la acea vreme. Conform relatărilor, era unicul cinematograf din Chișinău care proiecta filme panoramice (proiecția se făcea pe ecran din trei proiectoare simultan). Unele surse spun că numele cinematografului ar fi un gest de răspuns al autorităților moldovenești – la Moscova exista deja un cinematograf numit Chișinău și era ”logic” ca cinematograful din Chișinău să fie numit în cinstea capitalei unionale. Cinematograful  a înlocuit catedrala Sf. Arhangheli, ”demolată pentru a se elimina poziția sa dominantă în zonă şi a pune în loc un nucleu de cultură de tip nou (30)”.

Cinematograful ”Șipca” (str. Dimo) este deschis în 1967 și a fost construit după un proiect tip. Cinematograful avea o singură sală prevăzută pentru 552 spectatori.

Cinematograful ”Iskra” (rom. Scînteia, pe str. Trandafirilor) a fost construit în 1970, după un proiect tip (arhitect R. Bechesevici) în legătură cu aniversarea a 100 de ani de la nașterea lui V.I. Lenin (31). Unica sală a cinematografului era prevăzută pentru 586 spectatori.

Cinematograful ”Flacăra” (str. Ion Creangă) a fost inaugurat în 1976, fiind construit după un proiect tip (arhitect V. Zaharov). Sala, construită în formă de amfiteatru, era prevăzută pentru 500 locuri.

În sectorul Botanica, la intersecția străzilor Teilor și Dacia a fost demarată construcția unui alt cinematograf care însă așa și nu a ajuns să fie dat în exploatare.

În afara cinematografelor propriu-zise, autoritățile au demarat și alte forme de proiecție a filmelor. Două din ele merită menționate: cinematografele de vară și cinematografele mobile. Ambele erau gîndite ca soluții de moment, provizorii, ce ar fi acoperit imensa cerere de filme din partea publicului (și cerințele de educație politică prin film înaintate de partid) în condițiile unei insuficiențe evidente de săli de cinema.

În Chișinău au funcționat, la începutul anilor 50, cîteva cinematografe mobile. Cel mai vechi este probabil ”Cinematograful de vară 1 mai”, inaugurat la 1 mai 1952 în partea de jos a orașului (actualmente strada Hîjdeu). Clădirea cinematografului era de fapt un sarai de lemn lung ce putea adăposti aproximativ 500 persoane. Sezonul cinematografic era deschis la sfîrșit de aprilie și dura pînă în luna noiembrie (32).

Un alt cinematograf în aer liber era amplasat pe bulevardul Lenin (Ștefan cel Mare), vizavi de cinematograful ”Patria”, iar un al treilea la intrarea în Parcul Valea Morilor în Parcul Central de Odihnă, intrarea dinspre strada Serghei Lazo (33).

Nu cunoaștem numărul cinematografelor mobile (rus. кинопередвижка) dar știm, din mărturiile directe ale unor participanți și organizatori ai acestor proiecții, că cinematografele mobile au avut un rol important în propagarea cinematografiei în Chișinăul sovietic. Viktor Andon povestește, de exemplu, că cinematografele mobile aveau o anumită flexibilitate în alegerea repertoriului de filme (puteau arăta filme de trofeu, sau filme străine ce nu intrau în programul oficial al cinematografelor (34).

Spre sfîrșitul anilor 80, odată cu construcția cinematografelor cu săli multiple, importanța cinematografelor de vară și cinematografelor mobil scade.

În 1983 orașul număra 10 cinematografe, pe lîngă care funcționau 6 așa-zise universități cinematografice (35).

Eforturile energice ale Partidului de a promova arta cinematografică și de a utiliza cinematografia pentru mobilizarea maselor la construcția socialismului se materializează în numărul crescînd de spectatori.

Anual, în localitățile urbane ale RSSM fiecare locuitor merge la cinema de 22 ori în anul 1960, de 24 ori în 1970 (36).

În loc de concluzie: sfîrșitul cinematografelor publice: anii 80-90 ai secolului XX.

Istoria instalațiilor de cinema (cinematografe și cluburi sătești/orășenești) cu capacități de proiectare a filmelor în perioada 1980-2020 poate fi suprinsă într-o singură cifră: dacă în 1980, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească funcționau 1.9 mii de instalații cinematografice, iar în 2018 – doar 11 (37), adică avem o scădere de mai mult de 100 ori.

Cauzele specifice sînt multiple dar la modul general ele trebuie interpretate ca fiind efectele concrete ale unei transformări majore. Statul, monopolistul și agentul unic al utilizării active a culturii ca instrument politic, renunță cu încetul la această funcție  pe care o cedează pieței. Statul a lăsat, în mîinile pieței, atît producția cît și consumul de cinematografie (la fel și procesul cultural în general). Într-un sens, statul a renunțat la proiectul său antropologic lăsînd ca omul nou, omul adaptat la noile realități de piață, să fie construit de agenți privați externi și interni.

Constatăm, de asemenea și o schimbare radicală a modului în care politicul privește cinematograful în speță dar și arta în general: de la unul dintre instrumentele politice principale cu care se încearcă modelarea socială (putem vorbi chiar de un proiect antropologic) la o sferă de activitate fără însemnătate politică și cu conotații mai degrabă de prestigiu (arta, mai ales cea ”înaltă” – pictura, muzica, cinematografia devine semn de statut) și de divertisment.

Depolitizarea artei înseamnă, în contextul societății capitaliste moldovenești nu doar retragerea politicului din artă (ca și ”producător”, cenzor, consumator principale) ci și retragerea, pentru artă, a oricărei funcții politice.

În noua realitate politico-economică cultura nu mai este una din cheile principiale de construcție politică (ea nici măcar nu poate emite critici sau mesaje politice) ci doar un bun de consum.

Cinematografele, la fel ca și bibliotecile, teatrele, colectivele muzicale și alte instituții culturale nu sînt decît victime ale unui proces cu origini în altă parte.

Istoria generală e cea a încercării lui Mihail Gorbaciov de a reforma sistemul sovietic și a-l reenergiza prin abandonarea adversității ideologice față de capitalism și prin încercarea de a prelua anumite trăsături ale sistemului capitalist în URSS.

Istoria particulară a cinematografelor din Chișinău în epoca post-URSS se conturează ca rezultat al unor procese care se întîmplă la sfîrșitul anilor 80.

Trăsăturile generale ale acestei istorii sînt următoarele: apariția videosaloanelor la sfîrșitul anilor 80 și liberalizarea inițiativei economice aruncă direct produsele cinematografice sovietice pe o piață în care acestea nu mai au o poziție privilegiată și concurează cu filme din toată lumea.

Filmele sovietice pierd competiția în fața filmelor străine, mai în fața producției din Vest, mult mai diversă, mult mai acomodată și adaptabilă la necesitățile maselor decît filmele sovietice (care sînt greoi, pedagogice etc). Și dacă prima oară, la sfîrșitul anilor 40, filmele străine (majoritatea ”de trofeu”) au salvat cinematografia sovietică (38) -prin faptul că acestea umpleau golul creat de o industrie la pămînt, ce nu producea decît cîteva filme pe an – al doilea val de filme străine, din anii 80, ce venea într-un cadru extrem de flexibil, în care filmul putea fi consumat nestingherit în orice context, inclusiv acasă, a subminat mult cinematografia sovietică (care funcționase în toată perioada ca monopolist unic).

Despre flexibilitatea teritorială și de format a videosaloanelor putem judeca și după cazul curios al unui videosalon ce a funcționat în anii 90 …în unul din vagoanele trenului de rută Chișinău-Odesa. La aceasta se adaugă și deschiderea unor săli de cinema private (așa-zisele multiplex) care oferă spectatorilor o alegere mai variată și intimitate în săli mai mici.

În 1989 este lichidat în RSFFR și în celelalte republici sistemul Goskino. Cinematografele trece în gestiunea completă a consiliilor locale. De facto, asta înseamnă că acestea depind de capriciile autorităților publice locale dar și de spiritul antreprenorial al conducerii. În unele cazuri, directorii de cinematografe încearcă să fie în fruntea valului – pe lîngă multe cinematografe se deschid videosaloane pentru a satisface explozia cererii de filme străine (39). În alte cazuri directorii de cinematografe dau în chirie anumite părți ale clădirii unor agenți privați (fabrici de mobilă și confecții, schimburi valutare etc).

În majoritatea cazurilor logica spațiului comercial a înghesuit treptat, pînă a înlocuit logica culturală.

Cum arată rezultatele acestor procese în Chișinăul anului 2020?

Dintre fostele cinematografe doar 2 mai proiectează filme – Patria și Odeon (și acestea sînt singurele cinematografe funcționale din toată republica!). Primul a fost privatizat la începutul anilor 90, al doilea e încă proprietate municipală. Cinematograful Șipca e acum templu de rugăciune pentru un grup religios protestant, cinematograful Flacăra adăpostește săli de sport și alte entități comerciale, Columna (fostul Iskra) e o ruină sub sechestru, gajată de mai multe ori, Tkacenco e o ruină ce aparține MAI, fostul cinematograf Chișinău nu mai lucrează de vreo 15 ani. Gaudeamus (fostul ”40 ani”) e poate cel mai vizibil dar nu din motive bune – o schemă dubioasă pusă la cale de conducerea cinematografului a jertfit clădirea unor interese imobiliare. Complicitatea și complezența autorităților locale a facilitat schema astfel că Gaudeamus nu mai e decît o ruină, după două încercări de demolare, în 2018 și 2020.

REFERINȚE:

[1] «Культурная революция — это… целый переворот, целая полоса культурного развития всей народной массы» în Ленин В.И. О кооперации // Поли. собр. соч. (5-е изд.). Т. 45, М.: Изд-во полит, лит-ры, 1965-1975. С. 372.

[2] Директивы XIX сьезда партии по пятому пятилетнему плану развития СССР на 1951-55 гг. Госполитиздат. 1952, p.29

[3] Куренной В.А, СОВЕТСКИЙ ЭКСПЕРИМЕНТ СТРОИТЕЛЬСТВА ИНСТИТУТОВ. În Время, вперед! Культурная политика в СССР. М.: Издательский дом Высшей школы экономики, 2013.

[4] Idem, pp.8-9.

[5] Меерович М. Г., Конышева Е. В., Хмельницкий Д. С. Кладбище соцгородов: градостроительная политика в СССР (1928—1932 гг.). — Российская политическая энциклопедия (РОССПЭН); Фонд «Президентский центр Б. Н. Ельцина», 2011, pp. 9-10.

[6] Vezi monografia citată mai sus a lui Stephen Kotkin care documentează, într-un mod extraordinar, procesul de construcție a orașului Magnitogorsk.

[7] În sprijinul tezei că urbanizarea și industrializarea nu erau inevitabile ca modalități de dezvoltare a URSS aducem drept exemplu un document din polemica despre urbanitate și ruralitate, scrierea utopică a lui Alexandr Ciaianov (Чаянов Александр, Путешествие моего брата Алексея в страну крестьянской утопии). sursă: http://az.lib.ru/c/chajanow_a_w/text_0020.shtml

[8] Меерович, p.10.

[9] Idem, p.50.

[10] Virgil Pâslariuc. Cine a devastat Chişinăul în iulie 1941?. Sursă: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cine-a-devastat-chisinaul-in-iulie-1941. Vezi și Nesterova Tamara. Arhitectura din perioada postbelică a Moldovei sovietice. Arta, Nr. 1(AV) / 2016, p. 96. Sursă: https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/96_103_Arhitectura%20din%20perioada%20postbelica%20a%20Moldovei%20sovietice.pdf

[11] A existat și o discuție despre oportunitatea mutării clădirii Gării în altă parte a orașului pentru a accelera construcția și dezvoltarea întreprinderilor industriale, dar capacitățile tehnice și resursele limitate nu au permis acest lucru (vezi Смирнов, В. Ф., Градостроительство Молдавии. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1975, p.34).

[12] Смирнов, p.36.

[13] Смирнов, p.36.

[14] Un articol al lui Andrei Vatamaniuc și Tamarei Nesterov scoate la iveală un plan urbanistic general anterior al Chișinăului, elaborat în perioada 1941-1944, de către arhitectul Octav Doicescu și inginerul D. Ghiulamila. Planul lui Doicescu/Ghiulamila anticipează, în mai multe direcții principiale, planul lui Șciusev. În ambele planuri, de exemplu, se regăsește ideea demolării și reconstrucției după alte principii, moderne, a centrului istoric vechi al orașului. Vezi Tamara NESTEROV, Andrei VATAMANIUC. Istoria deschisă a planului de sistematizare postbelică a Chişinăului. Arta, 2019, pp. 80-81.

[15] Nesterova Tamara. Arhitectura din perioada postbelică a Moldovei sovietice, pp. 98-99.

[16] Смирнов, p.42.

[17] Смирнов, p. 47.

[18] Денис Давыдов. Кинопередвижники. Как сельчан приобщали в 1920-е годы к „важнейшему из искусств”. Sursă: https://rg.ru/2016/01/20/rodina-kino.html

[19] Щербаков В.В., Быков В.Е., Белинин Г.К., Хазанов Д.Б. Архитектура кинотеатров. Серия: Архитектура советских общественных учреждений. Государственное издательство литературы по строительству и архитектуре. Москва. 1955. pp. 19-20.

[20] М.И Косинова. СОВЕТСКАЯ КИНОФИКАЦИЯ И КИНОПРОКАТ ВО ВТОРОЙ ПОЛОВИНЕ 1940-Х ГОДОВ…«ТРОФЕЙНОЕ КИНО» — СПАСЕНИЕ КИНООТРАСЛИ В ПЕРИОД «МАЛОКАРТИНЬЯ». Sursă: https://cyberleninka.ru/article/n/sovetskaya-kinofikatsiya-i-kinoprokat-vo-vtoroy-polovine-1940-h-godov-trofeynoe-kino-spasenie-kinootrasli-v-period-malokartinya/viewer

[21] Щербаков, p.33.

[22] Щербаков, p.70.

[23] Кишинев: энциклопедия, Кишинёв : Главная редакция Молдавской Советской Энциклопедии, 1984, p.141.

[24] http://oldchisinau.com/forum/download/file.php?id=13297&t=1

[25] Советская Молдавия. Кишинёв начала 1960-х. https://apdance1.livejournal.com/23283.html

[26] Nesterova Tamara. Arhitectura din perioada postbelică a Moldovei sovietice, p. 99. Vezi și Tamara Nesterov, Cinematograful „Patria” din Chișinău, istoria edificării clădirii. Conferința „Patrimoniul cultural: cercetare, valorificare, promovare”, p. 115.

Chișinău, Moldova, 29-31 octombrie 2019.

[27] Кишинев: энциклопедия, p.396.

[28] Кишинев: энциклопедия, p.464.

[29] Кишинев: энциклопедия, p.148.

[30] Cinematograful Moscova, Chișinău. Sursă: https://romd.socialistmodernism.com/index.php/2018/08/21/cinematograful-moscova-chisinau/

[31] «Вечерний Кишинев», 22 aprilie, 1970.

[32] История одной фотографии: летний кинотеатр имени 1-го мая. Sursă: https://locals.md/2017/istoriya-odnoy-fotografii-letniy-kinoteatr-imeni-1-go-maya/

[33] Ройтбурд, Елена. Где оно, «Дневное кино»? // Кишиневские новости., 20 septembrie, 2013, p.9. Sursă: https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2013/09/23/%D0%B3%D0%B4%D0%B5-%D0%BE%D0%BD%D0%BE-%D0%B4%D0%BD%D0%B5%D0%B2%D0%BD%D0%BE%D0%B5-%D0%BA%D0%B8%D0%BD%D0%BE/

[34] http://oldchisinau.com/forum/viewtopic.php?f=45&t=2522&p=106780&hilit=%D0%90%D0%BD%D0%B4%D0%BE%D0%BD%D0%B0#p106780

[35] Кишинев: энциклопедия, p.68

[36] Народное хозяйство СССР за 70 лет: Юбилейный статистический ежегодник. Москва: Издательство «Финансы и статистика», 1987. Sursă: http://istmat.info/node/9311

[37] Biroul Național de Statistică, Chișinău, Anuar statistic 2019, p 196. https://statistica.gov.md/public/files/publicatii_electronice/Anuar_Statistic/2019/10_AS.pdf

[38] М.И Косинова. СОВЕТСКАЯ КИНОФИКАЦИЯ…

[39] Олег Березин. Решения должны быть законными, но эффективными: кинотеатры в эпоху перестройки. Sursă: https://kinoart.ru/texts/resheniya-dolzhny-byt-zakonnymi-no-effektivnymi-kinoteatry-v-epohu-perestroyki

 

---

O variantă a acestui text a apărut în volumul ”Chisinau. Architectural Guide” (Dom Publishers, 2022). 
Imagine de fundal: Cinemtograful Șipca (sursă: oldchisinau.com)