Ion Druță (1928-2023). Un necrolog.

Erin Hutchinson

For the English version of the article please follow the link. 

Născut în satul Horodiște (actualul raion Dondușeni) la 3 septembrie 1928, Ion Druță și-a dedicat întreaga sa carieră literară actului reprezentării vieții țăranilor moldoveni în pagini de carte și pe scenă.

De-a lungul vieții sale Druță a devenit foarte cunoscut în întreaga URSS ca fiind scriitorul moldovean sovietic prin excelență.

Atașamentul său pentru  o viziune particulară asupra vieții moldovenești l-a făcut să intre în conflict cu establishmentul politic și literar, mai întâi cu comuniștii sovietici și mai târziu, după prăbușirea URSS, cu naționaliștii pro-români.

Zoia Iakhontova, editoarea lui Druță la editura Molodaia Gvardiia (Garda Tânără) celebra atitudinea combativă a lui Druță spunând că acesta era întotdeauna „gata de luptă și prefera să întâlnească pericolul față în față”.

Druță și-a petrecut adolescența în satul Ghică Vodă din nordul Moldovei, în cadrul a ceea ce era atunci Regatul României.

Regimul sovietic a adus schimbări majore în viața lui Druță: tragedii, dar și oportunități.

În timpul foametei artificiale devastatoare din Moldova din 1946-7, care a luat viața multor consăteni de-ai săi, Druță este secretarul sovietului din satul său din Ghică Vodă. Druță nu a uitat niciodată experiența de a întocmi liste cu cei înfometați, de a alerga din birou în birou pentru a obține ștampilele corespunzătoare pentru a primi ajutor alimentar de la guvern. Druță scria mai târziu că abia după ce a fost mobilizat în armata sovietică, în 1947, a ținut în sfârșit o bucată de pâine în mână și a avut parte de o noapte de somn ca lumea.

Bolnav de dorul de satul natal, Druță își petrecea serile în biblioteca unității militare. Cu ajutorul unui comisar al armatei, Druță începe să se autoeduce pentru a-și extinde educația îngustă de clasa a șaptea pe care o primise într-o școală românească. Tot atunci, în armată, începe să scrie iar poeziile sale ajung în mâinile lui Andrei Lupan, un poet proeminent și fost activist comunist clandestin care împărtășea originile rurale ale lui Druță. Lupan l-a ajutat pe Druță să-și găsească un post de jurnalist și să își croiască un loc în lumea literară din Moldova sovietică.

Druță publică prima sa colecție de povestiri despre viața în mediul rural din Moldova Sovietică, La noi în sat, în 1953. Povestirile sale, care relatează despre dispariția modului de viață tradițional al țăranilor, intrau în conflict cu narativa oficială sovietică potrivit căreia puterea sovietică adusese doar iluminare și progres în satul moldovenesc.

Acest lucru l-a adus de cealaltă parte a baricadei în raport cu birocrații literari staliniști care dominau Uniunea Scriitorilor din Moldova la acea vreme. În 1954, Druță a șocat establishmentul literar atunci când a învins un oficial de partid important (poetul Petrea Darienco) pentru a câștiga un loc în consiliul de administrație al Uniunii Scriitorilor.

Ca răzbunare s-a trezit curând pe lista neagră, și din acest motiv a primit o interdicție neoficială de a-și publica în Moldova ultima sa lucrare, nuvela Frunze de dor, în republica sa natală.

Din nou Andrei Lupan îi sare în ajutor lui Druță, de data aceasta prin a-i asigura un loc la cursurile superioare de literatură de la Institutul literar Gorki din Moscova, în 1955.

Cursurile au fost create pentru a aduce scriitori de la periferia sovietică la Moscova pentru a studia literatura timp de doi ani.

Druță a fost impresionat de atmosfera plină de viață a Moscovei din epoca dezghețului, unde viața culturală se revigora treptat după decenii de stalinism.

Îi plăcea în mod deosebit teatrul, care, după cum mi-a spus într-un interviu din 2017, inspira o intensitate aproape religioasă în rândul adepților săi.

În 1960 Druță scrie o piesă de teatru, Casa Mare, despre viața unei văduve de război într-un sat moldovenesc, dar, din nou, s-a văzut din nou în imposibilitatea de a publica în Moldova sa natală. El convinge revista moscovită Druzhba Narodov (Prietenia Popoarelor) să o publice, iar piesa a devenit în curând un mare succes pentru Teatrul Armatei Sovietice din Moscova. (Când am efectuat cercetări despre Druță la Biblioteca Uniunii Muncitorilor de Teatru din Moscova în 2017, unii lucrători ai bibliotecii încă își aminteau cu drag despre momentul în care au văzut pentru prima dată piesa).

Succesul piesei Casa Mare a înfuriat autoritățile Partidului Comunist de la Chișinău, care o considerau o piesă despre „culaci” ce glorifica un mod de viață rural învechit, dar scrisorile lor furioase către Moscova au fost în mare parte ignorate.

În anii 1960, Druță începe să scrie romane care relatează istoria recentă a vieții țăranilor moldoveni.

Cu toate acestea, un discurs la Congresul Uniunii Scriitorilor din Moldova din 1965 a distrus relația deja precară a lui Druță cu autoritățile politice și literare din Moldova. În discursul său, Druță a cerut revenirea la alfabetul latin în Moldova, „care se potrivește în mod natural unei limbi de origine latină”. Reacția pozitivă din sală l-a surprins chiar și pe Druță. După acest discurs, șeful Partidului Comunist din Moldova, Ivan Bodiul, a criticat tendințele „naționaliste” din rândul scriitorilor moldoveni și i-a convocat pe scriitorii vinovați la sediul Partidului Comunist.

În drum spre întâlnire președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, Ion Constantin Ciobanu, i-a sugerat delicat lui Druță că este timpul ca acesta să părăsească Moldova și să se stabilească la Moscova.

Druță a petrecut întreaga perioadă a epocii Brejnev în exil la Moscova, departe de Moldova sa natală. La Moscova i se alătură unii dintre cei mai proeminenți intelectuali din Moldova sovietică, printre care Emil Loteanu și Ion Ungureanu, care au fugit, de asemenea, de politicile culturale represive de la Chișinău.

Autoritățile moldovenești au permis Comitetului Premiilor de Stat din Moldova să îi acorde lui Druță un Premiu de Stat pentru literatură în 1967. Dar următoarea operă literară a lui Druță, Povara bunătății noastre, care apare 1968, îi strică pentru totdeauna relația lui Druță cu lumea literară și politică de la Chișinău iar după aceasta Druță nu va mai câștiga niciodată un premiu în Moldova sovietică.

Povara bunătății noastre a fost una dintre puținele opere literare sovietice care au discutat, mult înainte de glasnost  despre foametea artificială provocată de Stalin.
„Lucrând ca secretar al unui soviet sătesc la vârsta de șaptesprezece ani am înregistrat moartea a aproape o treime dintre consătenii mei”, a scris Ion Druță într-o scrisoare deschisă samizdat din 1973 despre Povara bunătății noastre. „Iar normele morale după care au trăit strămoșii mei și după care încerc să trăiesc și eu nu-mi permit să trec pe lângă mormintele consătenilor mei săteni pretinzând că nu știu cine, când și în ce împrejurări au fost îngropați acolo”, continuă Druță.

În roman, Druță a lăsat să se înțeleagă că statul sovietic a rechiziționat cereale în timpul foametei din 1946-1977.

„În spatele depozitelor din gara Pământeni, timp de doi ani, munți mari de știuleți de porumb au putrezit sub ploaie, dar acest porumb era la fel de departe de ei [țăranii] ca Dumnezeu însuși”, a scris el.

Povara bunătății noastre a fost lăudată la Moscova, iar Druță era pe punctul de a câștiga și un Premiu de Stat al URSS pentru acest roman în 1969, dar autoritățile moldovenești s-au opus categoric nominalizării lui Druță. Andrei Lupan, fiind membru al comitetului pentru Premiul de Stat, a încercat în zadar să salveze nominalizarea protejatului său, explicând într-un discurs pasionat ceea ce mulți scriitori moldoveni știau că este adevărat – că Partidul Comunist Moldovenesc căuta să saboteze cultura moldovenească sovietică.

Druță nu avea să câștige niciodată un Premiu de Stat al URSS, dar a continuat să scrie și a publicat o serie de lucrări de succes în anii 1970, printre care menționăm Păsările tinereții noastre (1972), Aroma de gutui/Clopotnița (1973), Sfânta sfintelor (1977), Biserica albă (1982).

Liderii Partidului Comunist Moldovenesc se apucă din nou să scrie scrisori jignitoare despre Druță la Moscova, dar nu reușesc nici de data aceasta să convingă oficialii capitalei să închidă gura scriitorului lor rebel.

Operele lui Druță din anii 1970 reflectau un sentiment general tot mai puternic în rândul scriitorilor sovietici că oficialii sovietici își pierduseră reperele, devenind tot mai obsedați de valori materiale în detrimentul valorilor spirituale care se regăsesc în tradiție, istorie și cultură.

La fel ca mulți scriitori sovietici (mai ales ruși) de proză rurală, Druță a susținut importanța păstrării bisericilor istorice, pledând pentru conservarea mănăstirii Căpriana în Clopotnița. Împreună cu mulți alți intelectuali moscoviți, Druță devine din ce în ce mai atras de creștinism pe parcursul anilor 1970.

Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov deschide o nouă eră în cariera lui Druță, una în care acesta devine activist și demnitar public oficial ales.

Când Gorbaciov a lansat pentru prima dată politicile sale de glasnost’ (transparență) și perestroika(restrukturare), Druță, aflat în exil, devine o figură simbolică pentru scriitorii moldoveni care încă rămân sub un regim represiv, de tip brejnevist, condus de Semion Grossu. În 1987, Uniunea Scriitorilor din Moldova a răsturnat conducerea anterioară și l-a ales pe Druță, în absență, drept președinte de onoare. În acea vară, Druță a scris un articol – Pămîntul, apa și virgulele în Literaturnaia Gazeta (Gazeta Literară), în care critica conducerea de partid moldovenească pentru utilizarea excesivă a pesticidelor în republică și pentru atitudinea ostilă față de „glasnost”.

Articolul a contribuit la lansarea mișcării de mediu din republică și i-a încurajat și mai mult pe scriitorii moldoveni să sfideze Partidul Comunist.

În 1989, Druță și o serie de alți scriitori moldoveni conectați la nou-înființatul Front Popular din Moldova candidează la alegerile pentru Congresul Deputaților Poporului, primele alegeri libere din istoria URSS.

În ciuda unei atenții reduse din partea presei oficiale, Druță și ceilalți scriitori au obținut victorii surprinzătoare în mai multe circumscripții. În discursul său în fața Congresului Deputaților Poporului Druță a glumit: „Am dori să cerem Moscovei să ne ajute să scăpăm de ruinele stagnării. Bineînțeles, puteți spune că aceasta este problema noastră. Dar noi nu știm cum să ne ocupăm de această chestiune și, ca să spunem adevărul, nu avem o ladă suficient de mare pentru a trimite totul înapoi la Moscova”.

Druță se implică plenar în dezbaterea privind controversata lege a limbii moldovenești din 1989, susținând că limba moldovenească să aibă statut oficial unic în republică.

La 27 august 1989, el a vorbit în fața a sute de mii de oameni la Marea Adunare Națională, punând presiune asupra Sovietului Suprem al Republicii Moldova pentru a adopta legea, ceea ce acesta a și făcut în cele din urmă.

Druță se desparte de Frontul Popular după ce liderii acestuia încep să pledeze pentru unirea cu România. Mai multe figuri din rândul intelectualității locale (mai ales din Uniunea Scriitorilor din Moldova) priveau unirea cu România ca fiind un act de respingere definitivă a dominației sovietice în Moldova, dar Druță refuză să renege conceptul de identitate moldovenească, pe care colegii săi pro-români îl vedeau ca pe o construcție sovietică artificială.

Poziția sa antiunionistă a făcut ca el să fie criticat din nou la Chișinău, de data aceasta de pe poziții naționaliste.

Întocmai ca și republica sa natală, Druță a rămas încăpățânat independent.

În 1998, Gheorghe Cincilei calcula că piesele lui Druță fuseseră puse în scenă de 290 de ori pe teritoriul Uniunii Sovietice (acum fosta Uniune Sovietică).

Poate că cel mai bun omagiu adus lui Druță este faptul că, atunci când am asistat la o reluare a piesei sale Casa Mare la Chișinău în 2017, sala era plină.

---

Erin Hutchinson este profesoară asistentă de istorie la Universitatea din Colorado Boulder (SUA). Și-a obținut doctoratul în 2020 la Universitatea Harvard. Teza ei de doctorat s-a axat pe scriitorii sovietici de la sate (inclusiv Ion Druță, Chingiz Aitmatov, Valentin Rasputin, Oles’ Honchar și alții) și pe dezvoltarea ideologiei naționale în Uniunea Sovietică după Stalin. În prezent, lucrează la manuscrisul unei cărți bazate pe disertație. 
Între 2009 și 2010 a fost asistent de predare a limbii engleze în Republica Moldova în cadrul programului Fulbright, iar de atunci s-a întors de mai multe ori în Moldova pentru a efectua cercetări.

 

 

 

---

Sursă imagine de fundal: Agenția Națională a Arhivelor.