Andrei Mocearov
Prețurile exorbitante la energie, care au izbucnit și apoi au continuat să crească în anii 2021-2022, nu au fost prognozate practic de nimeni și au luat aparent prin surprindere pe toți.
Pe 1 octombrie 2022, la emisiunea „Internationales”, pe canalul de televiziune francez TV 5, Elio Di Rupo, ministru-președinte al Valonei, ex-premier al Belgiei, în calitate de invitat, a făcut o remarcă interesantă: prețurile le energie sunt de neplătit („impayable”). Adică prețuri atât de mari încât majoritatea gospodăriilor și firmelor nu le mai pot plăti.
Acest lucru e cu atât mai surprinzător cu cât ne dăm seama că o piață în condiții de funcționare nu poate produce niciodată prețuri de neplătit. Prețurile de neplătit înseamnă de fapt dispariția tranzacțiilor, adică a pieței înseși. Un preț de neplătit înseamnă că nimeni nu mai poate cumpăra, așadar nimeni nu mai poate vinde.
Atunci, cum de au rezistat atâta timp aceste prețuri de neplătit ?
Răspunsul pare paradoxal. Prețurile de neplătit au fost plătite din bugetele statelor, adică din banii prezenți și viitori ai majorității covârșitoare a cetățenilor. Suma plătită în anul 2022 a atins aproape suma de 1000 miliarde de euro, adică mai mult decât banii puși la dispoziție de UE pentru toate planurile naționale de reformă (faimoasele PNRR). Actorii din piețe au vândut marfa la prețurile de neplătit, făcând profituri uriașe, iar cetățenii au cumpărat marfa aparent la prețuri rezonabile, plafonate, diferența fiind plătită din bugetele statelor. Fără complicitatea statelor, prețurile de neplătit nu ar fi supraviețuit, nu s-ar fi putut întâmpla.
Care a fost mecanismul care a permis și stimulat creșterea galopantă a prețurilor la energie? Răspunsul scurt este: piața.
Un caz particular este piața de electricitate. În mod normal, peste 80% din costul producerii și transportului și distribuției electricității este dat de costurile fixe, legate în primul rând de construcția centralelor electrice și a rețelelor de transport, adică în bună măsură independent de cantitatea de electricitate produsă. Restul, mai puțin de 20% este dat de prețul combustibilului. Dacă nu ar exista piața, prețurile ar trebui să fie în bună măsură stabile. Creșterea exorbitantă a prețurilor electricității este așadar cauzată aproape exclusiv de piață. Mai mult, o bună parte din profiturile care se obțin din creșterea mult mai mare a prețurilor de piață decât a prețului sistemelor electrice se duc spre actori, furnizori și traderi, care nu produc, nu transportă și nici nu distribuie electricitate.
Mai multe caracteristici ale electricității fac ca piața de electricitate să fie nefuncțională prin natura ei:
- Electricitatea nu se poate stoca
- Cererea de electricitate nu se poate adapta decât într-o mică măsură la ofertă
- Costurile nu depind decât în mică măsură de cantitatea de electricitate produsă
- Investițiile se fac pe perioade mari de timp, de decenii, incompatibile cu volatilitatea veniturilor produse de piață
- Planificarea și coordonarea sunt esențiale pentru realizarea echilibrului complex al unui sistem energetic
- Obiectivele legate de electricitate sunt dincolo de eficiența economică și trebuie să integreze și alte obiective legate de impactul ecologic sau echitatea de tratament între utilizatori.
Mai mult, piața din energie a fost proiectată să fie structural foarte volatilă și, în plus, puternic financializată.
Piața în energie a fost de la bun început un proiect neoliberal, promovat asiduu și de UE.
La sfârșitul anilor 1980, liberalizarea serviciilor publice – monopoluri naturale – a devenit o preocupare majoră a Comisiei Europene. Lobby-ul companiilor private la Bruxelles pentru liberalizare a fost intens. Un rol major l-a jucat Grupul de consiliere pentru competitivitate (Competitiveness Advisory Group – CAG) de pe lângă Comisia Europeană. Între CAG și European Round Table (ERT), care adună marile corporații europene, există conexiuni puternice. Al doilea raport al CAG, publicat în 1995, chema pentru „dereglementări și privatizarea sectorului public, în special în domeniile energiei, transportului și telecomunicațiilor”.
Strategia neoliberală a Comisiei Europene de dezmembrare a monopolurilor naturale în energie a cuprins mai multe etape:
- Anularea de facto a posibilității de a acorda utilităților publice drepturi speciale sau exclusive (așa cum era prevăzut la art. 106 TFUE, fost art. 86 TCE) și de a le proteja în felul acesta de concurența de piață.
- Separarea producției, transportului și distribuției, adică dezmembrarea sistemelor energetice naționale/ monopolurilor naturale în energie.
- Crearea de autorități naționale de reglementare în domeniul energiei independente după modelul băncilor centrale plus o autoritate europeană de cooperare între agențiile de reglementare naționale (The European Union Agency for the Cooperation of Energy Regulators – ACER)
- Eliminarea de facto a serviciului universal, prin simpla schimbare a unui singur cuvânt de la prețuri accesibile la prețuri competitive
- Eliminarea impunerii unui preț maximal (peste care nu se mai poate tranzacționa) atât pe piața angro, cât și pe piața cu amănuntul.
- Încurajarea tranzacțiilor pe piețele spot, adică pe piețele cu contracte pe durate foarte scurte și descurajarea astfel a contractelor pe termen lung.
- Tranziția la energia verde cu instrumente exclusiv de piață.
Există trei componente ale tranzacțiilor de energie: a) fizică; b) comercială; c) financiară
Componenta fizică reprezintă circulația fizică a electricității și gazului de la producători, prin rețele de transport și apoi distribuție, către consumatorii finali.
Componenta comercială reprezintă ansamblul de vânzări și cumpărări de electricitate sau gaz care au loc pe piețele de energie realizate în mod normal la un preț care să reflecte echilibrul între oferta de electricitate / gaz și cererea de electricitate / gaz.
Componenta financiară reprezintă ansamblul de tranzacții cu instrumente financiare derivate atașate electricității și gazului. La origine, ele au fost inventate pentru a realiza operațiuni de “hedging”, adică de protejare a tranzacțiilor comerciale cu electricitate și gaz față de fluctuațiile de preț. În fapt, tranzacțiile financiare au devenit de sine stătătoare, având o natură puternic speculativă, primejduind astfel integritatea piețelor de energie. Aceste tranzacții financiare cu produse derivate sunt promisiuni de vânzare și cumpărare de electricitate / gaz, dar care nu au în spate o tranzacție fizică cu electricitate sau gaz.
De remarcat, că legislația UE recunoaște aceste produse financiare derivate drept produse energetice, deci ele au același statut legal și se supun acelorași reglementări ca tranzacțiile comerciale cu electricitate și gaz.
Un aspect relevant în studiul mișcării prețurilor pe piețe în general, și pe piețele de energie în particular, sunt așteptările, ceea ce cred actorii de pe piață că se va întâmpla în viitor. Așteptările pot inversa evoluția prețului față de cum ar rezulta acesta din fundamentele economice. Așteptările pot fi reale, determinate de fapte reale sau de prognoze verosimile că anumite evenimente au probabilitate mare să se întâmple. De exemplu, prognoza unei ierni grele care produce o așteptare privind creșterea cererii, va conduce la o creștere a prețului. Se pot crea însă așteptări artificiale, false, prin răspândirea dezinformării, a zvonurilor, de exemplu zvonul unei penurii, care nu se bazează pe date reale, credibile.
Există un larg consens că prețurile mari s-au produs în primul rând pe piața de gaz, care într-o anumită măsură este o piață globală, și care s-au transmis apoi pieței de electricitate.
De ce au crescut prețurile gazului natural? Ceea ce a contribuit decisiv la volatilitatea foarte mare a prețului gazului a fost eliminarea legăturii dintre prețul gazului și prețul petrolului și creșterea ponderii tranzacțiilor pe piața spot (pe termen foarte scurt) în detrimentul contractelor pe termen lung.
Graficul din figura 1 pune în evidență volatilitatea mare a prețurilor la gaz, creșterea lor bruscă și puternică după diverse alarme, zvonuri și interpretări false, dar și faptul că tendința de creștere s-a manifestat puternic și înaintea războiului.
Figura 1.
Așadar, la începutul acestei crize, piața de gaz era deja modelată să producă creșteri puternice de prețuri. Și acest lucru s-a produs, pe de o parte, prin crearea artificială, prin dezinformare atent coordonată a unor așteptări false privind penuria de gaz în iarna 2021-2022, manifestată îndeosebi înainte de război, iar pe de altă parte, prin decizia geopolitică a UE, la presiunea puternică și îndelungată a SUA, de a renunța la gazul rusesc, manifestată îndeosebi după declanșarea războiului.
Chiar și așa, prețul gazului nu ar fi mers așa de sus dacă nu ar fi fost ajutat de piețele instrumentelor financiare derivate, adică de speculații puternice realizate pe piețele financiare atașate piețelor de energie.
Modelul ordinii meritelor pe piața de electricitate a făcut ca creșterile exorbitante ale prețului gazului să se transmită în bună măsură prețului electricității.
Acest model al pieței de electricitate presupune aducerea în producție a centralelor cele mai ieftine în ordinea crescătoare a prețului (ordinea meritelor) până la atingerea consumului în orice moment. Prețul de echilibru este prețul marginal. E o concurență absurdă între producători ieftini și scumpi, care sunt așa din cauza naturii energiei primare și nu datorită iscusinței manageriale sau avantajelor tehnologice. Prețul de echilibru pe piața de electricitate în acest model este mult mai mare decât prețul mediu ponderat al electricității în sistem. Prin natura ei absurdă, concurența în energie produce prețuri mai mari, nu mai mici. În UE, în majoritatea țărilor, prețul de echilibru este prețul electricității produs de centralele electrice pe gaz. De aceea, prețul mare al gazului a devenit și prețul mare al electricității.
Totodată, are relevanță, mai ales asupra volatilității prețurilor, numărul de tranzacții virtuale (care nu produc în final transfer de energie fizică) care au loc atât pe piețele spot, cât mai ales pe piețele derivatelor financiare, unde se tranzacționează speculativ sub pretextul protejării (hedging) a tranzacțiilor cu energie fizică. Se fac pariuri pe scăderea sau creșterea prețurilor, exact cum se întâmplă masiv pe piețele financiare. Integritatea piețelor energetice este afectată de gradul lor de financializare și globalizare. Această problemă a fost abordată în UE acum peste 10 ani, există un regulament în acest sens, dar pe care nimeni nu se grăbește să-l aplice în mod serios (Regulamentul 1227/2011).
În concluzie, explozia uriașă a prețurilor la energie a fost posibilă pentru următoarele motive:
- Existența piețelor în energie, în general, piețe care au înlocuit monopolul natural, soluția optimă pentru energie
- Dezvoltarea piețelor spot, în particular, piețe de tranzacții comerciale pe termen foarte scurt care au înlocuit treptat contractele pe termen lung
- Financializarea excesivă a piețelor de energie, prin crearea și reglementarea extrem de permisivă a piețelor financiare derivate atașate piețelor de energie
Acest cadru structural – piața în sine, piața spot, piața financiară – a permis, printr-o o comunicare controlată a dezinformării, inducerea unei așteptări privind o penurie imaginară, dar care a stimulat la maxim operațiunile speculative pe piețele spot și financiare.
Răspunsul UE, concretizat prin comunicări cu recomandări ale Comisiei Europene și concluzii ale Consiliului European s-a concentrat pe două mari aspecte:
- Apărarea înverșunată a modului cum funcționează piețele (deși ele reprezentau principală cauză a creșterii exorbitante a prețurilor) combinată cu o politică de dezinformare referitor la cauzele reale ale crizei prețurilor la energie
- Plasarea responsabilității pentru atenuarea prețurilor în principal la statele membre prin abordarea simptomelor, nu a cauzelor
Guvernul României a optat pentru cea mai complicată combinație din „cutia de instrumente” oferită de Comisia Europeană: plafonare plus compensare financiară condiționată de un prag de consum stabilit.
Acest tip de intervenție pentru care s-a optat la noi are un enorm dezavantaj. Plafonarea prețurilor la consumatorii finali combinată cu compensarea furnizorilor cu diferența între prețul de achiziție și prețul facturat la consumatorul final încurajează creșterea prețurilor de achiziție, adică creșterea prețurilor pe piețele de gaz și electricitate. Asta s-a și întâmplat. Traderii (la noi toți actorii de pe piață pot face trading, o altă inepție), au plimbat energie virtuală pe piețe, ridicând cât mai sus prețurile pentru că aveau în spate garanția compensării. A rezultat practic o complicitate involuntară sau nu a statului cu speculatorii de pe piețe. Suma pentru finanțarea compensării a ajuns la cifre enorme, nimeni nu mai știe exact cât, dar undeva spre 3-4 % din PIB (vezi figura 2) O imensă gaură în bugetul și așa firav al țării.
Figura 2.
Lucrurile s-au mai îndreptat puțin după 1 septembrie 2022, când a fost plafonat prețul de achiziție, limitând într-o măsură posibilitatea tranzacțiilor speculative. În continuare însă, bugetul statului este afectat cu circa 1 miliard de lei pe lună, după unele estimări, pentru a acoperi diferența între prețurile cerute de furnizori și prețurile plafonate de la consumatorii finali.
Ultimele evoluții nu sunt încurajatoare. Comisia Europeană a propus un pachet legislativ în martie a.c., destinat reformei pieței de electricitate. Pachetul nu numai că nu propune o reformă structurală care să reducă misiunea speculativă a piețelor, dimpotrivă amplifică instrumentele de piață. În exprimarea eufemistică cu care ne-a obișnuit, Comisia Europeană propune „măsuri care vor îmbunătăți eficiența piețelor pe termen scurt (spot), astfel ca participanții la piața energiei regenerabile să aibă mai multe oportunități de comercializare” sau „îmbunătățirea piețelor forward”, unde operațiunile speculative sunt mult mai la îndemână.
Paradoxal, Comisia încurajează și contractele pe termen lung simultan cu dezvoltarea pieței spot, pentru a atenua prețurile la consumatorii finali. În exprimarea Comisiei Europene, se propune „un set de măsuri cu scopul de a face facturile de electricitate mai puțin dependente de prețurile combustibililor fosili prin crearea unui buffer între piețele pe termen scurt și facturile de electricitate plătite de consumatori”. În spatele acestor formulări eufemistice misterioase se ascunde de fapt amplificarea schemei folosite și în prezent prin care diferența între prețul speculativ al pieței și prețul facturii este plătit din bugetele publice. Astfel, schema viitoare, ca și schema prezentă, socializează costurile și privatizează profiturile, dar la o scară mai mare decât până acum. La aceasta se adaugă subvenționarea masivă din bani publici a proiectelor private de energie regenerabilă.
Articolul a fost preluat de pe platforma CriticAtac.
Andrei Mocearov (n. 1954) este inginer, absolvent al Institutului Politehnic București – Facultatea Energetică și economist, absolvent al Academiei de Studii Economice – Facultatea Relații economice internaționale. Din 2008 este doctor în economie. După 1993, a lucrat la Camera Deputaților în calitate de funcționar public parlamentar, ocupând succesiv mai multe funcții de conducere: Șef al Secretariatului Comisiei pentru afaceri europene, Director al Direcției de drept comunitar și Șef al Departamentului pentru studii parlamentare și politici ale UE. În perioada 2013-2017 a fost corespondentul Camerei Deputaților la Centrul european de documentare și cercetare parlamentară (ECPRD). După 2000, a predat mai multe cursuri de economie și afaceri europene la ASE, în calitate de cadru didactic asociat și la Universitatea Spiru Haret, în calitate de lector universitar. Are o bogată experiență în domeniul afacerilor europene și a participat la numeroase evenimente internaționale cu caracter parlamentar în calitatea de consilier al delegațiilor parlamentare, precum și la conferințe internaționale la care a avut contribuții proprii. A publicat numeroase articole cu tematică economică și afaceri europene în diverse publicații. A participat în calitate de consilier al delegației României la Convenția privind viitorul Europei care a redactat o primă variantă a Tratatului constituțional, transformat ulterior în Tratatul de la Lisabona.
