Discuție cu Maria Ivancheva despre cartea ei ”The Alternative University. Lessons from Bolivarian Venezuela” (SUP, 2023)
Intervievator Raya Apostolova, dVersia, 28 iunie 2023
„Universitatea alternativă. Lecții din Venezuela bolivariană” de Maria Ivanceva apare într-un moment critic. Adâncirea modelelor de acces inegal la învățământul superior, mișcările de masă ale studenților și cadrelor didactice din Asia de Vest, Africa Subsahariană, America, Europa de Vest și de Est, care se luptă împotriva accesului îngrădit, a reducerilor bugetare, a privatizării și a practicilor educaționale tot mai orientate spre bunăstare, dar nu a oamenilor – toate acestea indică o bază tot mai largă de nemulțumire la nivel global față de modelele de învățare și de studiu care, la rândul lor, transformă chiar și minoritatea privilegiată să aibă acces la învățământul superior într-o forță de muncă cu salarii mici, supusă unor condiții de muncă și exploatare tot mai precare.
„Universitatea Alternativă” este o carte oportună din două puncte de vedere importante. În primul rând, cartea urmărește dificultățile, contradicțiile și capcanele unui experiment politic, o încercare de a crea o organizație alternativă, radicală și socialistă de învățământ superior într-o epocă în care formele capitaliste de guvernare subordonează toate procesele de producție și consum de cunoștințe. În al doilea rând, pentru că, în ciuda acestor dificultăți, autorul nu se teme să reflecteze asupra posibilelor căi de transformare într-o direcție pozitivă, în ciuda situației în care trăim: lumea se împacă încet cu mesajul thatcherist „nu există alternativă” și devine din ce în ce mai rar să găsești spații în care se discută despre diferite practici și modele organizaționale ale învățământului superior.
Bazându-se pe cercetări de arhivă, pe munca de teren care încorporează observație și interviuri și pe etnografie multilocală între 2008-2011, combinate cu instrumentele teoriei critice, Ivanceva spune povestea din spatele creării Universității Bolivariene din Venezuela (denumită în continuare UBV). Pentru autoare, crearea unei universități alternative a avut o „semnificație strategică” (p. 15) pentru „procesul” bolivarian al regretatului președinte Hugo Chávez. Pentru a ilumina această semnificație, cartea Ivancevei „lucrează prin prisma diferitelor scări prin care sunt implementate și practicate [reformele învățământului superior din Venezuela], [cu] grupurile care le implementează și le întruchipează și [față de] mediul simbolic și material în care este imersat procesul de producție și implementare a politicilor sociale” (p. 18).
Raya Apostolova, din cadrul comitetului editorial al revistei Diversia, a stat de vorbă cu Maria Ivanceva, a cărei activitate științifică se concentrează de ani de zile asupra învățământului superior și a muncii ca parte a ofensivei capitalismului neoliberal împotriva serviciilor publice și a vieții publice. În timp ce Universitatea alternativă ne poartă în experimentele revoluționare din Venezuela, cartea este citită, de asemenea, pe bună dreptate, ca un instrument de schimbare socială, îndemnându-ne să reflectăm asupra alternativelor la dezvoltarea capitalistă și asupra viitorului practicilor socialiste.
Raya Apostolova (RA): Maria, v-ați născut în Bulgaria, o fostă țară socialistă care a trecut prin unele dintre cele mai devastatoare reforme în domeniul educației după dezintegrarea „blocului socialist”. Într-o anumită măsură, traiectoria dvs. personală vorbește despre efectele acestor reforme asupra unei generații de est-europeni. Ați putea să ne vorbiți puțin despre dumneavoastră și despre cum s-a întâmplat să mergeți să studiați „procesul” venezuelean și reformele sale educaționale?
Maria Ivanceva (MI): Vă mulțumesc, Raya și „Diversia„, pentru invitație și pentru lectură. În prezent, sunt profesor asociat de sociologia educației la Universitatea Strathclyde din Glasgow, unde am obținut un loc de muncă după o mulțime de rătăciri între contracte pe termen scurt, în condiții de muncă precare, în diferite țări, ca cercetător în cadrul unor proiecte care studiază dezvoltarea învățământului superior global. Deși, în ultimii ani, aceste proiecte s-au axat în principal pe reformele neoliberale din învățământul superior și pe invadarea educației ca bun public, obiectivul principal al activității mele a fost întotdeauna acela de a urmări experimentele alternative din învățământul superior și diferitele moduri în care universitatea a fost folosită din punct de vedere istoric ca instrument de schimbare socială.
Așa este, m-am născut în Bulgaria socialistă, care, după cum știm, a devenit ulterior post-socialistă.
Ca student în sistemul de învățământ bulgar și, mai târziu, ca student la Universitatea din Sofia, se aștepta de la mine să condamn socialismul ca fiind totalitar, fără să pun prea multe întrebări despre reformele economice și viața de zi cu zi dincolo de represiunea politică a acelei epoci. Curiozitatea mea a fost deseori întreruptă de persoane din generația mai în vârstă, precum și de profesori și învățători, care susțineau că nu puteam înțelege socialismul dacă nu îl trăisem niciodată. La început am ascultat și chiar am crezut această poziție. Când, de exemplu, în calitate de masterand la Universitatea din Londra, la începutul anilor 2000, am auzit pentru prima dată despre guvernul bolivarian și despre reformele sale socialiste în domeniul educației, am fost șocată.
Îmi amintesc că am fost cuprinsă de o panică morală la vremea respectivă, deoarece un regim pe care îl consideram un nou socialism totalitar folosea învățământul superior pentru îndoctrinare ideologică. La scurt timp, însă, m-am trezit la Universitatea Central Europeană (CEU) ca parte a unei generații politice provenite din fosta lume socialistă, ai cărei reprezentanți se confruntau cu consecințele colapsului economic și ale demantelării statului socialist de bunăstare sub forma dificultăților de a găsi un loc de muncă sau de a avea acces la condiții de viață decente. Departamentul de Sociologie și Antropologie Socială al CEU ne-a oferit un cadru marxist critic prin care să dăm sens acestor procese. După uimirea inițială, mulți dintre noi, cei din această generație, studenți la științe umaniste și sociale la CEU, am îmbrățișat acest cadru, deoarece ne-a ajutat să dăm sens, să explicăm și chiar să începem să ne exprimăm revolta față de propria noastră realitate.
Dar CEU însuși a fost un experiment în crearea noii clase de mijloc liberale est-europene. Ideea mea inițială a fost să compar UBV și CEU ca experimente diferite de formare a clasei prin intermediul educației universitare. Situate în părți diferite ale semiperiferiei sistemului capitalist mondial, ambele universități au fost create pentru a produce schimbări sociale prin procese opuse de formare a conștiinței de clasă: de masă și, respectiv, de elită. După ce am ajuns în Venezuela în 2008, am renunțat însă la această comparație. Mă aflam într-o poziție foarte diferită de observator din interior/exterior în cele două locuri, ceea ce ar fi influențat munca mea de teren și concluziile pe care urma să le trag.
RA: Să trecem la experiența dumneavoastră în Venezuela. Ați situa UBV în cadrul agendei generale a guvernului socialist al președintelui Chávez? Care au fost intențiile politice, economice și educaționale care au stat la baza creării sale?
MI: Ar fi bine să începem în 1989. În acest an există două fețe diferite. O față este Europa de Est, unde socialismul s-a prăbușit într-un mod destul de dramatic, iar dogmele „sfârșitului istoriei” și „nu există alternativă” au fost în esență o ocazie de a proclama triumful capitalismului împotriva socialismului. A doua față este Venezuela, unde în 1989 țara a trecut prin exact procesul opus. Atunci a avut loc „prima revoltă antineoliberală” a săracilor împotriva austerității, așa-numitul Caracazo. Această revoltă a fost rezultatul crizei economice din Venezuela din cauza scăderii prețurilor la energie pentru gospodării. Deși poporul a ales un guvern care a promis că nu va semna Consensul de la Washington, la câteva zile după alegeri, acest set de documente care promitea dereglementarea pieței și desființarea serviciilor publice a fost adoptat. Acest lucru a dus la penurii uriașe și la o îndatorare tot mai mare a gospodăriilor în rândul straturilor sărace din Venezuela; în special în rândul celor peste 90% care locuiesc în mahalalele (barrios) din marile orașe. Acești oameni au ieșit în stradă pentru a protesta și a jefui bunuri de teama sărăciei iminente, iar poliția și armata au intervenit cu violențe în masă și cu uciderea a sute sau chiar mii de oameni, ale căror cadavre sunt încă exhumate din gropi comune. Și astfel, în timp ce în 1989 Europa de Est a acceptat necondiționat capitalismul prin eufemismul „piață liberă” pentru dezvoltarea sa ulterioară, America Latină s-a trezit din iluzia că profiturile marelui capital se vor „scurge” vreodată către majoritatea săracă exploatată și a început așa-numitul „val roz” al socialismului democratic.
Când Chavez a ajuns la putere în urma alegerilor democratice din 1998, inițial nu a existat o alianță clară între el și intelectualii socialiști, pentru care Chavez părea o figură prea compromițătoare pentru stânga: era militar, religios și, în cel mai bun caz, un populist cu convingeri politice vagi. Acest lucru s-a schimbat rapid după o serie de legi progresiste pe care le-a introdus în 2001 și după tentativa de lovitură de stat din 2002.
După zile în care parlamentul a fost ocupat de noua putere autoproclamată – la fel cum, cu câțiva ani înainte, Juan Guaido s-a autoproclamat președinte al Venezuelei – iar poporul stă cu mâinile goale să lupte pentru alesul său democratic, intelectualii văd de ce arbitrar antidemocratic este capabilă elita venezueleană. Mulți dintre ei s-au alăturat apoi rândurilor susținătorilor lui Chávez și mulți au intrat în guvernul acestuia, contribuind la dezvoltarea programelor sociale ale misiunilor ca formă de redistribuire reală a bogăției petroliere a Venezuelei. Aceste programe sunt numeroase și se referă la sănătate, securitate socială, locuințe și alte domenii publice. În centrul acestor reforme se află trei programe educaționale: Misión Sucre (învățământ universitar), Misión Robinson (alfabetizare) și Misión Ribas (învățământ secundar și formare tehnică). Misión Sucre este reforma care a deschis peste o jumătate de milion de locuri în universități pentru persoanele sărace, care au fost excluse în mod tradițional de la accesul la învățământul superior.
Este important de înțeles aici că UBV este creată ca o universitate separată și nu ca parte a unei masificări a vechilor universități publice existente. Iar acest lucru implică o proliferare a numărului și conținutului structurilor care servesc scopurilor educației. Împreună cu aceasta, UBV nu este creată într-un vid, nu doar la nivel național, ci și la nivel global. În această carte, arăt în ce măsură faptul că UBV trebuie să se conformeze tuturor cerințelor dictate de domeniul global al învățământului superior, cu ierarhiile sale din ce în ce mai standardizate, predetermină unele dintre caracteristicile și slăbiciunile sale.
RA: Unul dintre punctele dumneavoastră de plecare pentru istoricizarea UBV este reprezentat de contradicțiile care decurg din decizia lui Chávez de a construi structuri alternative alături de cele tradiționale. Acest lucru duce la o situație pe care o numiți „paradoxul autonomiei academice”. Ați putea detalia acest punct?
MI: În dezbaterile contemporane, probabil începând cu anii 1980, cererile de autonomie academică sunt folosite de mișcările care luptă împotriva regimurilor autocratice, motiv pentru care termenul este asociat cu politica, dar nu cu piața. Cazul Venezuelei exemplifică capcanele unei astfel de abordări. Înainte de tentativa de lovitură de stat, o elită venezueleană foarte mică a beneficiat de învățământul superior public, în timp ce, în același timp, lucra în principal pentru a se asigura că țițeiul venezuelean și infrastructurile de cunoaștere asociate cu extracția acestuia erau în serviciul corporațiilor internaționale. Efectele acestei conjuncturi au fost văzute clar în timpul grevei generale din 2003 a muncitorilor petroliști „înalt calificați” de la compania de stat PDVSA, care au părăsit locul de muncă și au blocat producția de petrol, ceea ce a dus la sfârșitul fatal al multora, deoarece țara este extrem de dependentă de petrol pentru a trăi. Intelectualii socialiști, care promovează reformele educaționale ca o modalitate de a aborda inegalitățile uriașe din rândul populației, au perceput apoi această a doua tentativă de lovitură de stat ca parte a rezistenței elitei educate, care a folosit autonomia academică pentru a se instala în poziții de expertiză și în instituțiile tradiționale de învățământ superior de unde să se opună reformelor progresiste ale lui Chávez. Acest episod de la începutul regimului Chávez, care a venit la putere în urma unor alegeri democratice în 1998, dar care a fost tratat ca un uzurpator de către opoziția din Venezuela și politicienii din țările capitaliste occidentale, a creat un fel de falie. Aceiași actori care s-au opus autonomiei academice între 1958 și 1998 – de exemplu, în timpul Renovación Academica din Venezuela din 1968, când studenții progresiști s-au confruntat cu violențe polițienești din partea guvernului conservator „democratic” – odată cu venirea la putere a lui Chávez au început să folosească această autonomie pentru a-și păstra privilegiile și pentru a submina reformele guvernamentale în favoarea săracilor. Acest episod ne reamintește că, chiar și în democrațiile capitaliste avansate, unde se presupune că autonomia academică este intactă, universitățile prioritizează adesea principiile pieței și pun educația în slujba mediului de afaceri. În această conjunctură, conceptul de autonomie academică a jucat un rol oarecum pervers în Venezuela: profesorii și universitarii socialiști sunt foarte reticenți în a se opune acestui concept și nu îl încalcă, chiar în detrimentul lor, în timp ce oponenții reformelor îl folosesc pentru a-și apăra privilegiile. Paradoxul constă în faptul că decizia de a crea instituții de rang secund în loc ca guvernul să intervină în gestionarea universităților publice tradiționale înseamnă abandonarea unor locuri-cheie de luptă împotriva capitalismului.
RA: Vorbind despre locurile de luptă, începeți cartea cu o relatare etnografică a campaniei de modificare a constituției (Enmienda) pentru a permite realegerea perpetuă a președintelui Chávez.
Descrieți foarte bine modul în care activiștii chaviști se mobilizează prin pictarea de graffiti pe clădirile publice: o practică încurajată de guvern și plătită din bugetele publice. Ce dezvăluie aceste cazuri de activism subversiv, sprijinit de guvern, despre modul în care funcționează statul în raport cu cetățenii săi?
MI: Când am ales universitatea ca spațiu pentru munca de teren, mi-am imaginat că voi sta în săli de clasă și voi intervieva studenți și cadre didactice. Acest lucru s-a întâmplat oarecum, dar, cel puțin la începutul muncii mele de teren, m-am confruntat cu o realitate foarte diferită. Campania Enmienda a avut loc la începutul activității mele de teren, ceea ce a însemnat că persoanele pe care le-am intervievat nu au petrecut prea mult timp în sălile de curs. Multe cursuri au fost suspendate. În schimb, studenții s-au adunat în parcarea UBV și s-au alăturat „caravanelor de bucurie” (caravanele fericirii) organizate de DJ revoluționari și colective culturale pentru a face turul orașului. A trebuit să realizez rapid că făceam etnografie educațională într-o universitate foarte politică, iar campania promova nu doar președintele, ci și o atitudine diferită față de societate și stat. Chiar dacă un guvern progresist era la putere, asta nu însemna neapărat că avea putere asupra statului.
Acest lucru s-a datorat faptului că structurile statului erau încă în slujba marilor afaceri, a corporațiilor străine și a elitelor țării. Tactica pe care guvernul a adoptat-o în această situație limitată a fost, într-un fel, de a „împământa” statul. Chavistas au venit, au vopsit clădirile, au schimbat fațadele, dar de multe ori nu au avut puterea structurală de a realiza o reformă cu adevărat profundă. Cu toate acestea, guvernul a avut alte arme la dispoziție. Arta revoluționară și organizarea comunitară au fost două modalități eficiente de a conecta politica cu oamenii, astfel încât aceștia să înceapă să vadă guvernul ca fiind prezent în viața lor de zi cu zi. Chavismo avea corpurile activiștilor de toate vârstele care făceau parte din comunitățile sărace, erau prezenți și se implicau în ele. Aceștia au distribuit gratuit pliante, cărți, CD-uri de muzică, tricouri, genți, șepci de baseball, pantofi și alte produse ca parte a redistribuirii simbolice a rentelor petroliere și a accesului la lumea afectivă a revoluției. Astfel, și eu mi-am transformat mirarea și chiar iritarea inițială în curiozitate și am încetat să mă mai gândesc la universități doar ca la instituții care oferă educație în săli de clasă. Acum le văd ca expresii ale unor procese politice mai ample și câmpuri ale luptei de clasă. Universitățile capitaliste încurajează, de asemenea, un tip specific de politică prin târguri de companii care recrutează forță de muncă și companii private care produc lucruri pentru consumul studenților, care sunt nu numai admise, ci și invitate cu prioritate și chiar asigurate cu un monopol în cadrul campusurilor: toate acestea nu sunt cu nimic mai puțin un tratament politic al campusurilor, dar pentru că sprijină piața liberă, universitățile o normalizează și o susțin.
RA: Când vorbiți despre crearea de „realități afective” în comunitățile marginalizate, vă bazați pe noțiunea de matrisocialidad a antropologului Samuel Hurtado pentru a descrie modul în care corpurile femeilor sunt integrate în procesul revoluționar. Ați dori să detaliați mai mult despre relația dintre realitatea afectivă a statului și activitatea de reproducere socială și politică a femeilor care sunt active în comunitățile marginalizate?
MI: Lucrarea lui Hurtado privind structurile de rudenie și reproducerea socială în comunitățile sărace prin gruparea gospodăriilor formate din mame singure a fost foarte importantă pentru mine pentru a înțelege unele dintre procesele politice și sociale care s-au împletit în Revoluția Bolivariană. Hurtado arată cum – dată fiind lipsa proprietății private disponibile în jurul căreia să se formeze relații patriarhale și familii nucleare – tații sunt prezenți mai ales în rolul lor erotic. Ei nu susțin financiar familia și adesea dispar sau schimbă femeile cu care se implică intim; ei produc urmași, dar nu participă la procesele de reproducere socială. Hurtado susține că, astfel, femeilor sărace nu le rămâne decât să se întrețină material și să aibă grijă de propriii copii. Având în vedere veniturile scăzute, acest lucru este posibil doar atunci când mai multe gospodării formate din mame singure se unesc și au grijă de copiii lor într-o matrice (liniară) de socialitate comună. În timpul cercetărilor mele pe teren, am început să întâlnesc astfel de mame singure, care erau esențiale pentru procesul revoluționar la nivel local. Atât în campusul principal al UBV, cât și în sălile de clasă descentralizate ale UBV (aldeas universitarias), învățarea era organizată prin combinarea unui învățământ mai tradițional cu una dintre componentele centrale ale curriculumului: o „extensie” (extensión) cu comunitățile sărace, numită Proiectul bolivarian pentru o nouă cetățenie (Proyecto bolivariano de nueva ciudadania).
Extensión provine dintr-o veche tradiție latino-americană de a pune în practică cunoștințele dobândite în învățământul universitar într-un proiect de utilitate publică. După ce extensia a devenit un element central al educației publice progresiste la începutul secolului al XX-lea, această componentă a fost ulterior însușită de mediul de afaceri și utilizată pentru a oferi stagii comerciale studenților din elita economică sau muncă neplătită prin ucenicie în rândul celor mai săraci și al celor fără relații. Cu toate acestea, guvernul bolivarian readuce această practică la originile sale progresiste inițiale. Studenții din fiecare clasă și din fiecare filieră a BUV practică extensia ca proiect de organizare colectivă și de mobilizare a comunităților sărace din cartierele periferice din Caracas sau din comunitățile rurale îndepărtate. Acest lucru necesită o mulțime de pregătiri logistice și este uneori asociat cu riscuri de securitate pentru studenți și cadre didactice, deoarece acestea sunt comunități care trăiesc istoric în condiții precare și de violență pe străzi, astfel încât, uneori, diverse incidente, drumuri închise sau alunecări de teren devin o barieră pentru astfel de expediții studențești pe terenul în care se desfășoară practica lor. În timp ce mă aflam acolo, pe lângă aceste probleme logistice legate de vizitarea unor astfel de comunități, nu a existat întotdeauna o metodologie dezvoltată privind modul de lucru cu comunitățile.
Unii profesori știau cum să acționeze pe teren, fie pentru că proveneau din comunitate, fie pentru că erau asistenți sociali cu experiență, dar mulți proveneau de la universități tradiționale, fără prea multă practică în domeniul asistenței sociale și – ca și mine la acea vreme – nu aveau nicio idee despre ce să facă. Astfel, studenții și cadrele didactice de la UBV erau complet dependenți de facilitatorii comunitari. Acești intermediari erau purtătorii de cuvânt (voceros), care erau de cele mai multe ori bărbați susținuți de femei activiste din comunitate. Femeile activiste poartă pe umerii lor o mare parte din munca propriu-zisă: ele bat la ușile oamenilor, înființează și administrează bucătării comunitare, cooperative locale de cusut tricouri revoluționare, agricultură urbană și mass-media comunală și sunt active în filialele locale ale Partidului Socialist Unit din Venezuela (PSUV), pe care susținătorii lui Chávez îl dezvoltă treptat ca instrument electoral. Aceleași femei au fost cele care, conform observațiilor mele, au salutat grupurile de primire de la BUV și de la alte instituții bolivariene. Aceste femei erau ocupate cu revoluția 24 de ore din 24, 7 zile din 7, fiind în același timp mame (adesea singure), bunici, fiice, îngrijind copii și părinți în vârstă și lucrând cu jumătate de normă sau cu normă întreagă pentru a-și întreține propriile familii și comunitatea matrilineală extinsă despre care am vorbit mai sus. Revoluția le-a adus o împuternicire enormă și un avantaj simbolic, deoarece pentru prima dată au fost văzute politic nu ca femei marginalizate fără voce, ci ca agenți ai schimbării. Cu toate acestea – și aceasta este una dintre preocupările mele, de asemenea exprimată în carte – redistribuirea economică lentă și, în cel mai bun caz, fragmentară a bogăției în Venezuela bolivariană nu a răspuns nevoilor acestor femei și nu a respectat în mod absolut rolul central al muncii lor voluntare în construirea structurilor de încredere și de afecțiune în rândul comunităților din care guvernul și-a atras legitimitatea. Femeile au întruchipat și au reprezentat de fapt revoluția în comunitatea lor. Spre deosebire de epoca de dinaintea Revoluției Bolivariene, când statul era prezent în aceste comunități sărace mai ales cu corpul violent și străin al poliției sau al armatei, acum a venit cu corpul rudei apropiate a bărbatului sau al vecinei din cartier: purtând tricoul ei roșu, vorbind într-un dialect local familiar și pe un ton moale, activă în schimbarea condițiilor de viață și în crearea unor relații mai umane în cartier și în stat pentru oamenii săraci. În acest sens, aceste femei au fost, și încă sunt, instrumente extrem de puternice pentru a menține comunitățile, dacă nu angajate politic, cel puțin nu înstrăinate de stat.
RA: Să ne uităm la un alt tip de „lucrători ai revoluției” – cercetătorii radicali. Termenul de „nobilime radicală” mi-a reținut atenția în timp ce vă citeam cartea. Este esențial pentru analiza dumneavoastră atât a practicilor cotidiene ale universității, cât și a constrângerilor structurale pe care figura savanților revoluționari le luminează asupra funcționării reformelor bolivariene. Vă bazați pe un cadru bourdieuist pentru a dezvolta acest termen, pe care îl regăsim pe tot parcursul cărții, uneori mai deschis, alteori mai ascuns. Ați putea să explicați acest concept și cum se leagă el de întrebările mai ample care ghidează cartea?
MI: „Nobilimea radicală” provine din conceptul lui Pierre Bourdieu de „nobilime de stat” – referindu-se la membrii clasei superioare franceze care frecventează anumite instituții de învățământ superior (grandes écoles) și care formează elita statului.
Bourdieu vorbește, de asemenea, despre un număr mic de teoreticieni radicali care, în ciuda unei traiectorii similare, se folosesc de autonomia relativă a poziției lor academice pentru a critica statul „din interior” în timp ce lucrează în aceste universități de stat, dar a căror putere reală este neglijabilă. Cu toate acestea, ceea ce ambele grupuri au în comun ca privilegiu este timpul: timp pentru a acumula capital simbolic de la o vârstă fragedă și pentru a se cufunda în rețelele de privilegii. Chestiunea timpului este interesantă în cazul Venezuelei, unde intelectualii radicali de fapt nu doar critică din opoziție, ci și ajung la putere. „Nobilii radicali” venezueleni la care mă refer în carte sunt foști activiști studenți, activi mai ales în versiunea venezueleană a Paris-ului din 1968 sau Praga (Renovación Academica). Ei au studiat la universități în anii 1960 și au rămas adesea angajați în mediul academic sau ca experți în instituții de stat, dar au fost marginalizați din punct de vedere politic după reacția violentă a statului liberal împotriva diferitelor valuri de mișcări sociale în care s-au implicat până la sfârșitul secolului al XX-lea. Când Chávez a venit la putere, unii dintre acești activiști s-au alăturat guvernului său și mulți dintre ei au fost plasați în fruntea reformei învățământului superior. În acel moment, ei au combinat două privilegii, a căror combinație a dus la ceea ce eu numesc „capital revoluționar”. Pe de o parte, mulți dintre ei au privilegiul unui mediu elitist și al unei educații în universități tradiționale, într-o epocă în care o astfel de educație nu era disponibilă pentru majoritatea săracă.
Pe de altă parte, ei au avantajul de a avea mai mult „timp în revoluție”: în calitate de studenți și profesori cu spirit revoluționar, au participat la multe dintre revoltele studențești, cum ar fi episoadele din 1968, 1987 și 1998. Totuși, acestea sunt privilegii care nu sunt disponibile nici pentru profesorii FET (adesea ei înșiși proaspăt absolvenți, studenți din prima generație), nici pentru studenții FET care abia acum au acces la educație odată cu ascensiunea sistemului bolivarian. Acest privilegiu semnificativ (sau distincție, pentru a folosi limbajul lui Bourdieu) al generației mai vechi de radicali a devenit un obiect de conflict în perioada în care mi-am desfășurat cercetarea. Pe de o parte, era imposibil să se șteargă complet aceste vechi privilegii, deoarece universitatea avea nevoie de acreditare, iar noii profesori de la UBV nu aveau pregătirea academică, diplomele și publicațiile necesare, așa că inițial s-a mizat pe vechea generație, printre care erau puțini susținătorii lui Chávez. Cu toate acestea, se aștepta ca noua generație să înceapă prea curând să acumuleze nu doar active academice, ci și „radicale”. A apărut un fel de revoluție cu două viteze. În timp ce noua generație de lectori de la BUW trebuia să lucreze la turație maximă în trei schimburi cu grupuri mari de studenți cu niveluri foarte diferite de competențe academice dobândite, în paralel se aștepta ca aceștia să își susțină calificările pentru tezele de masterat și doctorat (iar majoritatea nu le aveau la început), să publice și să solicite finanțare pentru cercetare. Drept urmare, acești profesori din noua generație nu au reușit adesea să ajungă la nivelul acreditărilor tradiționale în domeniul cercetării sau al activelor radicale ale „nobilimii radicale” folosite de guvernul bolivarian pentru a justifica acreditarea noilor universități. Pe de altă parte, nu au existat nici timpul, nici condițiile pentru a recupera decalajul față de activismul politic: în afară de aderarea la structurile partidului socialist, nu a existat niciun spațiu pentru a critica guvernul chiar și „din interior”, în principal din cauza fricii că o astfel de critică i-ar transforma într-un „pion în mâinile opoziției”. Astfel, atât noii profesori, cât și studenții au simțit în cea mai mare parte lipsa trecutului, adică a vremurilor din mișcările studențești din epoca în care membrii comunităților sărace erau excluși din universități. Această contradicție a devenit și mai evidentă atunci când studenții de la BUV au început să protesteze împotriva condițiilor materiale ale studiilor lor, deoarece structurile bolivariene primeau o subvenție foarte mică în comparație cu universitățile tradiționale de stat. Membrii „nobilimii radicale”, care altfel se plângeau că studenții lor nu se mobilizau politic, au fost, în mod paradoxal, extrem de critici față de studenții lor și față de tinerii membri ai facultății care îi susțineau. Aceștia au încercat să întărească importanța propriilor lor lupte din universitățile tradiționale ca având loc „în ochiul furtunii”, dar i-au numit pe proprii lor studenți rebeli „contrarevoluționari” sau „clienți care tratează educația universitară ca pe o prestare de servicii”. Există lecții de învățat din acest lucru pentru mișcările revoluționare, care ar face bine să considere un astfel de „capital revoluționar” ca fiind un privilegiu care trebuie tratat critic și să caute modalități de a-l corecta, mai degrabă decât să-l reproducă.
RA: Politica de cadre a unui guvern socialist este unul dintre obiectivele BUV.
Cu toate acestea, ceea ce aflăm din carte este că mobilitatea ascendentă a acestor cadre, sau transferul de capital economic și cultural de la elita „înzestrată” cu astfel de capitaluri către noii actori educați prin intermediul structurilor bolivariene, nu are loc în practică în Venezuela. De ce?
MI: Dacă ne gândim la politica de cadre ca la un transfer, mai degrabă decât la o îndepărtare, a diferitelor tipuri de capital, este un proces plin de contradicții interne enorme și problematic pentru construcția unei ordini socialiste în general. Mobilitatea ascendentă nu ar trebui să fie un lucru pe care revoluția îl oferă doar cadrelor alese de ea, deoarece aceasta înseamnă crearea de noi ierarhii și diferențe sociale. Întrebarea este mai degrabă, dincolo de ideile de mobilitate ascendentă a unui strat loial, ce alte mijloace avem pentru a produce egalitate: ridicarea poziției celor care sunt dezavantajați din punct de vedere economic și cultural sau coborârea poziției celor privilegiați? Accesul la diplome și la poziții de experți servește în sine unui astfel de proces sau acest privilegiu trebuie contrabalansat cu accesul la muncă sau cu participarea democratică a altor clase față de care experții au obligația de a da socoteală? Sau este vorba de democratizarea expertizei și a accesului la deciziile la nivel înalt? Oricare ar fi răspunsul la aceste întrebări, în situația venezueleană a fost dificil să se răspundă la ele, deoarece vechile structuri de privilegii nu au fost niciodată demontate și, cel puțin în perioada în care am fost acolo sub conducerea lui Chávez, nu s-a vorbit cu adevărat despre o redistribuire structurală a pozițiilor de experți în sectoare cheie ale economiei, cum ar fi producția de petrol, serviciile și mass-media.
Sectorul privat a continuat să se dezvolte, dar noii absolvenți bolivarieni nu erau considerați pregătiți pentru posturi de „înaltă calificare” nici măcar în cadrul aparatului de stat, cum ar fi televiziunea națională sau compania petrolieră de stat PDVSA. În rarele ocazii în care au fost recrutați acolo, au avut acces doar la anumite locuri de muncă „slab calificate” și prost plătite. Nu a fost creată niciodată o structură de angajare care să le permită să se dezvolte în cadrul sistemului de învățământ și al funcției publice. Cu toate acestea, atunci când am întrebat de ce se întâmpla acest lucru, politicienii bolivarieni și administratorii universitari au perceput întrebările mele despre piața muncii pentru absolvenții BUV ca fiind o expresie a instrumentalismului și o subestimare a proiectului revoluționar. Încetul cu încetul, am început să înțeleg că BUV nu avea doar obiective evidente, ci și un „curriculum ascuns”. Deși, în teorie, universitatea era dedicată formării cadrelor de stat, în practică era mai ales un instrument de formare a asistenților sociali. Absolvenții BUV trebuiau să respingă piața tradițională a muncii și să se orienteze spre mobilizarea comunităților sărace. Cu toate acestea, pentru a face acest lucru, ei trebuiau să solicite microcredite la băncile publice „comunale” (Banca Femeilor, Banca Populară etc.). Și, deși împrumuturile cu dobândă mică sau fără dobândă de la aceste bănci reprezentau un model de antreprenoriat mult mai social, cei care au avut succes în procesul de solicitare au fost în mare parte persoane din clasa de mijloc, chiar și din unele dintre cartierele mai înstărite, care cunoșteau bine jargonul proiectelor și se simțeau „în largul lor” cu ONG-urile și formele birocratice de guvernare.
RA: Ce lecții trageți din experiența dumneavoastră din Venezuela pentru viitoarele experimente de creare a unor structuri alternative de învățământ superior? Există moduri în care această carte v-a influențat cercetarea dumneavoastră asupra învățământului superior și a științei neoliberale contemporane?
MI: În 2008, când am început munca de teren, efectele crizei financiare globale începeau să fie resimțite de o întreagă generație de studenți din țările capitaliste dezvoltate. Se introduceau taxe exorbitante în învățământul superior, datoriile studenților se ridicau la miliarde, începea privatizarea accelerată a educației ca bun comun și existau tot mai puține perspective chiar și pentru absolvenți, în fața unei piețe a muncii care se prăbușea și a crizei imobiliare. Ceea ce m-a făcut să realizez în Venezuela – dincolo de cât de valabilă este critica capitalismului și de ce socialismul, în ciuda contradicțiilor regimurilor „existente în realitate”, este o ordine socială mai dreaptă – este măsura în care protestele studențești din 2011 au fost lipsite de un impuls utopic; de o viziune alternativă asupra modului de reformare a învățământului universitar. Poate că cel puțin o parte a problemei a fost faptul că unele dintre cele mai severe atacuri asupra învățământului superior public au fost dezvoltate pe baza unei critici progresiste. De exemplu, apelurile în favoarea angajabilității studenților și a responsabilității publice a personalului academic își au rădăcinile într-o critică de stânga a lipsei de cunoștințe aplicate în unele discipline și a privilegiilor academice fără obligația de a produce cunoștințe utile publicului.
Traduse în limbaj de piață, însă, aceste și alte apeluri devin dogme de piață care îi obligă pe toți oamenii de știință să creeze „valoare de afaceri” prin utilizarea universității ca loc de producție a forței de muncă și a produselor științifice. Taxele colectate aparent în scopul învățământului superior sunt redistribuite către mediul de afaceri sub forma formării forței de muncă și a producerii de produse și brevete cu valoare comercială din munca științifică ieftină. Afacerile profită prin extragerea resurselor financiare și umane fără a investi în universități sau în sectorul public. Într-un astfel de vid de idealuri, experimentul socialist m-a ajutat să mă întreb ce modalități alternative de gândire a implicării comunității, a producției colective de cunoaștere și a valorizării alternative atât a studenților, cât și a cadrelor didactice ar putea fi dincolo de formele și clasificările moderne, occidentale, ale cunoașterii puse în slujba capitalismului dezvoltat. Experimentul bolivarian sub regim socialist democratic, în special, a fost pentru mine o confirmare foarte valoroasă a faptului că este posibil să lucrăm în această direcție nu numai la nivel local, ci și la nivel național și chiar global. Din păcate, această experiență a arătat și limitele socialismului democratic. Imersat în structuri capitaliste și neoimperialiste, ierarhii sau diviziuni ale muncii în funcție de gen, atât la nivel societal, cât și în cadrul sistemului capitalist global, niciun experiment socialist nu se poate dezvolta cu adevărat conform propriilor idealuri. Cu toate acestea, experiența venezueleană ne oferă impulsul nu doar de a denunța critic, ci și de a lucra în mod constructiv împotriva contradicțiilor care pot submina chiar și cele mai bine intenționate eforturi de proiectare instituțională egalitară. Speranța mea este că această carte ne va îndemna să aprofundăm istoria socialistă, să explicăm greșelile și realizările într-un mod mai nuanțat, astfel încât, în experimentele viitoare, socialismul să se ridice la înălțimea idealurilor sale și să aducă un viitor mai egal.
Interviul a apărut inițial pe platforma Crossbordertalks.eu
