În ultimii ani, a existat o tendință crescândă în rândul cercetătorilor și activiștilor din Europa de Est de a stabili paralele și legături între conceptele „postcolonial” și „postsocialist„. La extremă, după cum susține Adem Ferizaj în recenta sa analiză, utilizarea abordărilor postcoloniale în contextul postsocialismului „conduce la falsa analogie conform căreia postsocialismul este mai mult sau mai puțin postcolonialismul tuturor populațiilor afectate de căderea Zidului Berlinului”.
Invazia neprovocată a Rusiei în Ucraina a dat un nou impuls acestei discuții. De exemplu, încadrarea Ucrainei și a altor țări din Europa de Est ca foste colonii sovietice/ruse a creat așteptări că țările din „Sudul global” se vor solidariza cu Ucraina și vor face legătură cu experiența imperialismului sovietic/rus în regiunea Europei Centrale și de Est în sens mai larg. Conform acestei logici experiența colonialismului și a opresiunii ar trebui să determine solidarități în Ucraina, în estul Europei și în „Sudul global”.
Cu toate acestea, este elocvent faptul că mișcarea de a construi solidarități și de a căuta conexiuni între postsocialism și postcolonialism, Estul Europei și „Sudul global”, a fost unidirecțională și a venit predominant, dacă nu exclusiv, din partea celor aflați în Estul Europei. Acesta este un prilej bun pentru a reflecta asupra conexiunilor pe care analiza imperialismului rusesc ne permite să le facem între Estul Europei și Sudul non-european.
Nu ar trebui să existe nicio îndoială că invazia Rusiei ar trebui înțeleasă ca fiind atât naționalistă, cât și imperialistă și că majoritatea albă a Rusiei ar trebui să regândească istoria Rusiei prin prisma imperialismului, în timp ce cercetătorii din regiune s-au angajat în discuții ample care au abordat aplicabilitatea „colonialului” în cazul Imperiului Rus/Sovietic/Uniunea Sovietică/Federația Rusă. O altă întrebare care trebuie pusă este aceasta: în ce fel discuția despre imperialismul rusesc se poziționează în raport cu luptele anticoloniale globale și care ar fi motivele pentru a căuta solidarități cu cei (fost) colonizați din alte părți ale lumii? În acest eseu sugerez că pasul de a construi analogii între postcolonialitate și postsocialism ar putea fi prea rapid și, cel puțin, necesită examinarea participării active a regiunii la supravegherea granițelor fizice și simbolice ale „Europei”.
„Întoarcerea în Europa” și supravegherea frontierelor UE
După cum remarcă cercetătorii critici ai postsocialismului, una dintre narațiunile prin care a fost înțeleasă epoca post-1989 de către elitele vest și est-europene a fost povestea unei „reîntoarceri în Europa„. Aceasta este povestită ca o eliberare de ocupația/colonialismul sovietic, de „bolșevismul orientalist” și o întoarcere la „civilizația europeană” și la o „casă europeană comună”. Sublinierea europenității primordiale a devenit prioritară pentru multe discursuri identitare din regiune. Conceptele de Europa și europenitate au devenit din nou centrale în narațiunea războiului din Ucraina: Ucrainenii nu numai că își apără dreptul de a exista ca națiune, dar luptă „pentru valorile europene”, ceea ce ar trebui, în mod presupus, să consolideze sprijinul Ucrainei. Această narativă sugerează, de asemenea, că valorile libertății, corectitudinii și egalității sunt în mod inerent europene, ceea ce trece cu vederea luptele pentru exact aceleași valori în lumea non-europeană. Apelul la „valorile europene” a fost, de asemenea, vizibil în contextul tragediei continue și a violenței sancționate de la granița dintre Polonia și Belarus, unde unii activiști au susținut că Polonia ar trebui să îmbrățișeze „valorile europene” pentru a preveni înghețarea și înfometarea în pădure a celor care caută o viață, chiar dacă s-ar putea argumenta că tocmai valoarea „apărării modului nostru european de viață” este cea care sancționează oamenii la moarte în pădure și în mare.
Dar ce a presupus întoarcerea la „casa europeană” pentru statele care au devenit membre ale UE? Printre altele, așa-numita „extindere spre est” (de fapt, un termen problematic în sine) în UE a reprezentat noi provocări pentru protecția frontierelor externe ale UE, având în vedere că noile state membre trebuiau să devină responsabile pentru securitatea internă a uniunii. Statele est-europene în curs de aderare au ajuns să fie văzute ca fiind vitale pentru limitarea migrației ilegalizate. Ca urmare, noile state membre ale UE au fost nevoite să își modifice aranjamentele legislative în moduri din ce în ce mai restrictive, inclusiv acordurile de readmisie, care au devenit instrumente ce permit îndepărtarea străinilor de pe teritoriul unui stat care acum face parte din UE.
De fapt, capacitatea de control eficient al frontierelor a fost vitală pentru admiterea în UE. Uniunea Europeană a canalizat fonduri considerabile pentru a consolida infrastructura și capacitatea operațională a polițiștilor de frontieră pentru a-i pregăti pentru noua lor responsabilitate de patrulare la frontierele externe estice ale UE. În urma așa-numitei „crize a refugiaților” din Europa din 2015, multe țări din Europa de Est au refuzat să accepte refugiați pe cote, susținând că „nu au avut niciodată colonii” și că, prin urmare, nu au nicio responsabilitate pentru moștenirea colonialismului occidental. În vara anului 2022, Polonia, cu aprobarea Comisiei Europene, a finalizat un zid de oțel de 186 km la granița sa cu Belarus pentru a expulza solicitanții de azil din Africa și Orientul Mijlociu și acesta este doar unul dintre multele exemple de respingere violentă a ”străinilor non-europeni” în curs de desfășurare la frontierele UE. Frontierele estice și sud-estice ale UE au devenit astfel spații de supraveghere și încarcerare a migranților ilegalizați. Exact în acest context, cercetătorii susțin că Europa de Est este o extensie periferică a colonialității europene.
O lucrare etnografică realizată în rândul polițiștilor de frontieră din Letonia surprinde acest aparent „paradox al europenității„: în timp ce polițiștii de frontieră de la noile frontiere ale UE au fost instruiți să devină „toleranți” și respectuoși față de drepturile omului, în conformitate cu „valorile europene”, lor li s-a cerut, în același timp, să blocheze intrarea în UE a celor care amenință „modul de viață european”. Acest paradox nu este atât de ilogic pe cât pare: aparatul european de migrație este un spațiu al violenței tocmai datorită angajamentelor sale față de politica liberală a drepturilor omului, care nu trebuiau să fie extinse la cei din lumea colonizată. Un exemplu imediat este Convenția privind statutul refugiaților (Convenția din 1951), asociată astăzi cu însăși ideea unei ființe umane universaliste purtătoare de drepturi. Inițial, însă, convenția a fost menită să îi protejeze doar pe cei strămutați în Europa înainte de 1951. Ideea drepturilor universale ale omului a fost pusă la încercare de dreptul de a cere azil, deoarece amenința principiul suveranității statelor puternice care făceau parte din ONU și care își mențineau posesiunile coloniale. Cea mai mare parte a populației mondiale a fost împiedicată să fie considerată refugiată. Doar prin rezistența statelor coloniale care și-au câștigat independența și au folosit limbajul anticolonialismului s-a reușit modificarea Convenției. Abia în 1967, ONU a răspuns acestei rezistențe anticoloniale prin adoptarea Protocolului privind statutul refugiaților („Protocolul”) și, prin aceasta, prin eliminarea accentului spațial și temporal european.
Nu este vorba doar de o reamintire a faptului că violențele de astăzi, care trec granițele UE, nu sunt nici o evoluție recentă, nici o excepție de la aplicabilitatea limitată a „universalului”. Aceasta arată, de asemenea, moștenirile mai lungi la care noile state membre ale UE devin parte atunci când își afirmă europenitatea și devin noii polițiști ai frontierelor externe ale UE. Această perspectivă poziționează aceste state-națiune nu doar în raport cu UE și Rusia, ci și în raport cu cadrul global al colonialității migrației, frontierelor și rasei.
Revendicarea albității
Discuția din regiunea noastră despre colonialitate, mai ales dacă este izolată de luptele anticoloniale globale, poate, de asemenea, să evite cu ușurință chestiunile legate de rasă și de dorința de a afirma apartenența la albitatea europeană. De fapt, se pot face studii postcoloniale în liniște fără a aborda vreodată în mod critic chestiunile legate de rasă – o conversație importantă care a lipsit în mare măsură în discuțiile recente despre postcolonialitate în regiune. Cercetările mele etnografice au arătat că lucrătorii migranți care provin din țările post-sovietice aleg adesea europenitatea și albitatea (eng. whiteness) în locul clasei și al luptelor împotriva exploatării și a condițiilor de muncă precare ca bază pentru solidaritatea cu alți lucrători rasializați negativ. Atunci când s-au confruntat cu deprofesionalizarea și declasarea socială în cadrul migrației, mulți mi-au spus că, spre deosebire de alții care nu sunt albi, ei meritau mai mult avansarea socială, deoarece erau, după cum au spus mulți dintre ei, „educați, europeni și albi”. Înainte de invazia rusă în unii migranți ucraineni care locuiau în Polonia vorbeau despre dorința lor de a se muta mai departe „spre vest”, în Europa „propriu-zisă” (a se citi Germania), și au vorbeau despre „afluxul” de refugiați din Orientul Mijlociu ca despre o realitate care le tulbura imaginea pe care o aveau despre cum ar trebui să fie „Europa”. Acest lucru nu este diferit de cel al multor alți migranți din Europa de Est care reproduc norma albității atunci când ei înșiși sunt rasializați în mod negativ.
Angajamentul față de postcolonial în contextul postsocialismului poate deveni cu ușurință selectiv dar și un instrument convenabil pentru a afirma propria europenitate și albitate față de „Imperiul asiatic” atunci când este deconectat de luptele anticoloniale globale și de problema globală a rasei. Dorința de a fi recunoscut ca alb/-ă în procesul de eliberare de colonialismul rusesc exclude solidaritățile cu alte lupte anticoloniale. Limbajul postcolonial din regiune poate fi apoi ușor acoperit de revendicări de albitate și de dorința de a susține „valorile europene”, expulzând oamenii de la granițele UE. De fapt, deși discuția despre colonialism a fost din ce în ce mai mult acceptată în legătură cu Rusia, pentru mulți din Europa de Est cea mai gravă ofensă este să fie comparată cu „lumea a treia”.
Narațiuni alternative
Una dintre variantele de ieșire este de a povesti regiunea nu doar prin intermediul narațiunii liberale a „întoarcerii în Europa” – criticată pe larg de mulți cercetători din Europa de Est în ultimul deceniu – care a însemnat, printre altele, îmbrățișarea aparatului violent de frontieră al UE, ci și prin intermediul istoriilor internaționalismului „lumii a doua și a treia” și al luptelor anticoloniale globale. Acesta nu este un apel la o nostalgie postsocialistă pentru un progres socialist fără colonii și cu ignorarea rasismului. De fapt, statele socialiste au eșuat adesea în a elimina rasismul și violența împotriva minorităților rasiale „în interiorul” propriilor state. Mai degrabă decât o întoarcere rapidă și nostalgică, procesul de reexaminare a acestor istorii poate fi o invitație de a pune problema solidarității între anticolonialisme la nivel global și de a examina complicitatea actuală a regiunii cu violența împotriva „Sudului global”. Acest lucru necesită nu numai revizuirea istoriilor a ceea ce a fost numit „globalizări alternative” – conexiunile dintre „a doua” și „a treia” lume care au ocolit Occidentul – ci și considerarea regiunii ca fiind poziționată în cadrul ordinelor capitaliste rasiale globale, a regimurilor de frontieră militarizate și a istoriilor de gândire cu luptele (anti)coloniale globale.
Acest tip de gândire, care conectează toate experiențele anticoloniale ar putea fi un punct de pornire pentru discuțiile despre postcolonialitate în Europa de Est după invazia rusă. Pe măsură ce discuția despre „postcolonialitate” în regiune devine din ce în ce mai populară în interiorul și în afara cercurilor academice, trebuie să rezistăm tentației de încadra regiunea în „fortăreața albității” ca împlinire a „integrării europene care avansează”, fără a ține cont de solidaritatea cu cei care fug de aceleași bombe rusești în alte zone decât „Europa”.
Daria Krivonos este sociologă și cercetătoare postdoctorală la Universitatea din Helsinki. Cercetările sale explorează migrația la intersecția dintre rasializare, muncă, clasă și gen. Actualul său proiect de cercetare analizează munca tinerilor migranți ucraineni și precaritatea în contextul economiei poloneze a serviciilor. Scrie pe Twitter sub numele de @KrivonosDaria.
Articolul a apărut inițial cu titlul Russian colonialism, Eastern Europe and global anti-colonial struggles pe pagina platformei Left East.
Imagine de fundal: eveniment public pro-ucrainean la Varșovia. Imagine a autoarei.
