Recoeziune/ Recohesion/ Re-сплоченность

TEXT CURATORIAL:

Expoziția  „8  1/2  Recoeziuni” este despre încercarea de împăcare, despre reziliență și colaborare în pofida a orice, atât în interiorul cât și în afara Artei, despre rolul adesea autodesemnat de către femei de păstrătoare și creatoare de cultură, respectiv despre referințe și ajutor reciproc, solidaritate, dar și despre glasurile femeilor, adesea răsunătoare și puternice, dar pierdute în cerțile războinice ale mai marilor patriarhatului.

Vizitatoarele expoziției sunt întâmpinate de lucrarea specifică locului, nu neapărat apartamentului în sine, ci specifică oriunde în zona R. Moldova, perdeaua plutitoare de bumbac a Tatianei Fiodorova, executată pe un material care din start exclamă personificat – Nu trebuie să ne salvați – Pânza este moștenirea unor timpuri trecute, și poate chiar dragi, mama artistei a lucrat în industria textilă locală, pe cînd pacea, lucru chestionabil – era propagată la fel cum se propagă azi războiul. Declarația poate fi rostită, de fapt, de oricine în poziție aparent mai slabă adresată cuiva într-o poziție mai puternică. Este un strigăt universal feminin, în esență feminist. 

Suntem continuu bombardați de propagandă. Mass-media ne silește prin mesaje și simboluri să ne pliem ideologiilor pe care le servește. Una dintre lucrările instalației „Z” semnate de Valeria Barbas – 3.33 de lipsă de zgomot – ne oferă o retrospectivă catatonico-temporară a acestui fapt: ne sunt prezentate o listă de secvențe ale începuturilor programului principal de știri al URSS – Vremea (Timpul), începând cu anii 60 ai secolului XX până în prezent, actualmente pus pe post de TV de stat al Rusiei. Era un Timp în care toți erau siliți să asculte și să tacă. După escalarea invaziei militare a Rusiei în Ucraina, litera Z a devenit un simbol militarist, o nouă zvaztică, un simbol al Războiului, dar și un simbol al propagandei. Artista atenționează față de interdicție ca procedură de propagandă care modelează și deformează discursurile și care amprentează răni schimbărilor de tipar în percepție. Este oare ștergerea literei Z din alfabetul latin realmente o soluție pentru evitarea manipulării? „Z” mai este și titlui poemului scris de V. Barbas și recitat în cadru public, la un slam, precum și al unei lucrări în tuș de ochi de poezie concretă în lucru.

Geamurile celor două balcoane ale galeriei Lacuna sunt neacoperite. La primul dintre ele, descoperim o publicație de tip zin – documentarea parțială și referința la prima expoziție „8 ½ femei, cînd ea trăiește asta…”,  ținută acum un deceniu, în atelierul Katyei Bentall din Varșovia, de la care a pornit ideea reactivării expoziției actuale.

În salon vizitatoarei îi sunt prezentate lucrările Alinei Radu, fondatoarea și redactoarea-șefă a Ziarului de Gardă, o operă monumentală de artă ziaristică în sine, publicație națională care a distribuit prima serie de texte critice despre arta socială și independentă în R. Moldova (2008-2010), și care insistă, ca instituție, să desfășoare pe lângă activitatea publicistică și o activitate expozițională. „Tocătorul miliardului” vs „Tocătorul de vreascuri” – două studii de caz a propagande și contrapropagandei – un politician implicat în furtul miliardului, plătește cu 400 de lei pe zi orice persoană doritoare să protesteze, cerând Guvernului să cumpere mai multe gaze de la Gazprom. Pe de altă parte avem un omagiu adus lui Constantin Olteanu, pensionar din Cahul, care a afirmat că nu are nevoie de gaz, de Gazprom, sau de compensații. Omul și-a procurat un tocător de vreascuri și își încălzește casa cu maxim 100 de lei pe lună. Tocătorul miliardului aduce opacitate, dependență energetică și frig. Tocătorul de vreascuri aduce căldură, lumină și autonomie energetică.

Specifică locului este și seria de imagini – Dacă clădirile ar putea cuvânta – ale Tusei Jurminskaia. Deși, avem de-a face cu o lucrare angajată politic – o trecere în revistă a unui alt război, și a unei activități de partizanat – mă refer la gentrificarea din urbea noastră, și la mijloacele posibile de rezistență, precum și la nepăsarea noastră față de patrimoniu (cauză? efect?), artista insistă asupra posibilității de conectare la atmosfera clădirilor părăsite și la experiențele locuitorilor de odinioară ale acestora, în dorința de a prelua și valorifica aceste experiențe. Vaccinurile împotriva teroarei și violenței pe care ni le-au inoculat traumele masive ale trecutului nu prea îndepărtat par să fi slăbit. Poate oare acțiunea lor fi stimulată cumva? Bunoară, prin interacțiuni directe – artista pătrunde în clădiri, performând atmosferele resimțite, ca o zână, devenindu-le spirit temporar. Clădirile devin ființe vii, actrițe colaboratoare într-un spectacol în discursul fotografic al artistei.

Tabloul polonezei Karolina Malinowska înfățișează o altă dimensiune a propagandei – impusă de corporațiile și industriile cosmetice și ale frumuseții. Artista aduce în discuție un alt câmp de luptă și o altă rezistență prin artă – corpul femeii, căruia i se impun schilodiri și moduri aberante de comportament, și căruia i se iau drepturile; teroarea opiniei publice și frustrarea căreia trebuie să-i facă față femeile de la o vârstă tot mai fragedă. Arta ar putea fi una dintre modalitățile care poate servi drept scut și oferi un spațiu de regândire și regrupare a ființei.

În bucătărie vizitatoarele vor găsi pe masă „Pacea și Calmul” – două fotografii semnate de Cristina Prohorenco, actualmente emigrată din Moldova, ceea ce înseamnă și părăsirea conștientă a frontului de luptă a propagandelor, posibilitatea de detașare și, eventual, de calmare. O fi emigrarea geografică o pistă pentru pacea minții, inclusiv emigrarea din Artă?

Tot în bucătărie, pe un perete, sprijit pe niște țevi, se găsește pătratul alb cu melci – o lucrare grafică a artistei de origine americană Tamara Fernandez. Au cochiliile moi, precum sunt și cochiliile-piele din poemul Idei Dzik, care a inspirat lucrarea. Poemul „Comuna melcilor” care poate fi citit în cadrul expoziției în trei limbi: engleză, română și rusă. Mai este un imperativ să ne prezentăm discursurile în rusă? Evident. Limba nu aparține ucigașilor, cât de bâzâitori n-ar fi propagandonii acestora.  Poemul Idei Dzik e textul titular al unei antologii în pregătire de poezie migrantă. Dealtfel, mai mulți melci semnați de Tamara Fernandez călătoresc slobod prin întreg cubul alb expozițional. Cele trei fotografii cu giganta Lissachatina fulica melcul gigant african proiectate în camera de baie (lucrări de Tusea Jurminskaia), pe de o parte par a fi suprapuneri tulburătoare, care ne duc cu gândul la abominabilul freudian (unheimlich), dar care, în fapt, au fost imagini ale unor clipe de autoterapie, precum afirmă însăși artista. Privindu-le mișcările lente ea reușea să mediteze și să-și recapete puterile după corvoada muncii zilnice invizibile și necontabilizate Surprinzător, aflăm că melcii posedă o memorie incredibilă, ceea ce deschide calea pentru noi posibilități de metaforizare a lor și îi leagă de cochiliile de piatră ale celeilalte lucrări expuse de artistă, discutată mai sus.

Expoziția se încheie, sau poate mai bine zis, se descheie cu o carte de artist – Povestea unui bețigaș marin – expusă la al doilea balcon – de Katy Bentall, amfitrioana expoziției de acum zece ani, s-a alipit grupului de participante, cu o lucrare fragilă, dar dătătoare de speranță în ameliorare, în pace, cel puțin cea interioară, sprijin simbolic și o invitație spre noi colaborări pe viitor.

Teodor Ajder