Acordurile de la Minsk au fost concepute pentru a atenua conflictul din Donbas, dar au devenit nule după invazia Rusiei în Ucraina. Wolfgang Sporrer, un diplomat care a fost implicat în negocierea acordurilor a vorbit într-un interviu pentru Jacobin de ce au eșuat acordurile și ce șanse are diplomația de a dezescalada războiul.
La un an de la invazia Rusiei în Ucraina, se pare că există puține speranțe de rezolvare a conflictului în curând. În Occident, cei care susțin acordarea unui sprijin militar mai mare pentru Kiev argumentează adesea că nu poate exista pace fără ca Ucraina să împingă Rusia de pe teritoriul ocupat de la 24 februarie 2022 – sau chiar din Crimeea, preluată de Moscova încă în 2014. Criticii, în special cei dinspre stânga, atrag atenția asupra pericolului unei băi de sânge nesfârșite sau chiar a unei escaladări a conflictului existent. În aceste condiții apelurile la „soluții diplomatice” ridică mai multe întrebări, și anume: Ce fel de înțelegere, sau chiar termeni de încetare a focului, ar fi chiar și în linii mari tolerabilă pentru ambele părți, în special pentru ucrainenii care au fost invadați în acest război?
O altă perspectivă vine de la cei care au experiență în gestionarea conflictelor aparent de nerezolvat și, în special, experiență în încercările anterioare de a iniția un proces de pace în estul Ucrainei. O astfel de personalitate este Wolfgang Sporrer, care predă managementul conflictelor la Hertie School of government din Berlin. El este fostul șef al Departamentului pentru Dimensiunea Umană al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) de la Kiev, unde a condus aspectele civile ale gestionării conflictelor și a facilitat și promovat dialogul între părțile opuse.
Sporrer a fost, de asemenea, implicat în procesul diplomatic din jurul acordurilor de la Minsk din 2014-15. Mediate de Franța și Germania, acordurile au fost semnate de guvernele rus și ucrainean, precum și de OSCE, organizația pentru care lucra Sporrer.
Acordurile de la Minsk își propuneau să identifice posibilități de încetare a focului în contextul conflictului din Donbas, în estul Ucrainei, unde separatiștii ruși se confruntau cu forțele armate ucrainene. Înainte de declanșarea războiului Acordurile de la Minsk au avut un succes limitat.
Într-un interviu acordat revistei Jacobin, Sporrer explică de ce diplomația merită o nouă șansă în Ucraina – dar avertizează împotriva unui optimism excesiv.
ALEXANDER BRENTLER: În acest moment, nu există niciun dialog la cele mai înalte niveluri de guvernare între Kiev și Moscova. Președintele ucrainean Volodymyr Zelensky și președintele rus Vladimir Putin au exclus posibilitatea de a vorbi direct unul cu celălalt. Dar negocierile au loc, acest lucru este evident. Ce canale diplomatice sunt deschise în acest moment? Și se apropie oare în acest mod părțile de un dialog?
WOLFGANG SPORRER: Este important să înțelegem că discuții oficiale între cele două părți au loc permanent. La Istanbul, există un format funcțional de dialog, mediat la nivel internațional, prezidat de ONU, privind problema exporturilor de cereale, iar ONG-urile umanitare sînt parte a formatului. Acest format constituie un canal diplomatic oficial. Ambele părți sînt prezente personal, una în fața celeilalte. Din nefericire, atribuțiile acestor discuții sunt definite în mod îngust și se referă doar la problema transporturilor de cereale. În mod evident, sunt necesare alte eforturi suplimentare pentru a îmbunătăți situația umanitară și pentru a ajunge la un acord de pace.
Bineînțeles, au loc și discuții neoficiale. Din moment ce există un constant schimb de prizonieri este evident că cineva trebuie să negocieze în această privință. Și cu siguranță au loc discuții neoficiale între ambele armate – dar și între Statele Unite și Rusia. Dar așa-numita inițiativă de la Istanbul privind transporturile de cereale este în prezent singura formă funcțională de dialog oficial între Ucraina și Rusia.
ALEXANDER BRENTLER: În opinia dumneavoastră, războiul din Ucraina nu a fost inevitabil. În perioada premergătoare războiului, ați fost, de asemenea, sceptic că acesta va izbucni cu adevărat.
WOLFGANG SPORRER: A fost acest război inevitabil? Nu cred acest lucru deloc. Nu există conflicte teritoriale sau etnice fundamentale între Rusia și Ucraina care să fie atât de semnificative încât să fi dus inevitabil la război. Nu putem vorbi aici nici de o luptă pentru resurse. De aceea, am considerat întotdeauna că acest război putea fi evitat și că o soluție negociată poate fi obținută.
În termeni simpli, se poate spune că acest război putea fi evitat până în momentul deciziei unilaterale a Kremlinului, adică a lui Putin și a cercului său de apropiați, de a declanșa efectiv acest război.
ALEXANDER BRENTLER: Ce evoluții ne-au adus în acest punct? Ați fost implicat direct în procesul de la Minsk. De ce credeți că a eșuat?
WOLFGANG SPORRER: Au existat trei motive principale pentru eșecul acordurilor de la Minsk. În primul rând, acordurile de la Minsk nu au abordat cauza principală și reală a conflictului. S-a stipulat, ca să spunem așa, că există sau a existat un fel de conflict etnic între ruși și ucraineni în Ucraina și că acesta ar fi fost motivul izbucnirii violențelor. Și prin rezolvarea acestui presupus conflict etnic, conflictul ar putea fi pacificat.
Aceasta a fost pură ficțiune. Conflictele etnice care existau în Ucraina nu erau mai grave decât tensiunile etnice din multe alte țări.
Mai mult, liniile de demarcație în acest conflict, dacă se insistă să le înțelegem în termeni etnici, sunt incredibil de neclare. Nu este vorba despre limba rusă versus limba ucraineană sau despre identitatea națională ucraineană versus cea rusă. Nu este vorba nici despre religie, nici măcar în cea mai mică măsură. Cel mult, s-ar putea găsi ceva de genul unei identități ucrainene din estul Donbasului. Dar această identitate regională a Donbasului nu este cu mult mai puternică decât identitățile regionale puternice din alte țări.
După mine, acest conflict este despre faptul că Rusia dorește să exercite o influență asupra orientării politicii interne și externe a guvernului de la Kiev. Cu toate acestea, în acordul de la Minsk, a fost plasată această ficțiune a unui conflict etnic, deși Rusia nu avea de fapt niciun interes deosebit în obținerea unor drepturi de autonomie pentru estul Ucrainei, pentru cetățenii ucraineni vorbitori de limbă rusă sau de etnie rusă.
Rusia nu era cu adevărat interesată de aceste probleme, dar nici Ucraina nu era deloc dornică să acorde astfel de drepturi, de teama unei presupuse coloane a cincea. Cu toate acestea, Moscova nu era preocupată doar de ceea ce se întâmpla în Donbas, ci mai ales de ceea ce se întâmpla la Kiev. Conflictul ucrainean se referă la orientarea geopolitică a Ucrainei, pur și simplu. Dar acordul de la Minsk abordează probleme complet diferite. De aceea, procesul nu a funcționat.
Al doilea motiv al eșecului lor a fost calitatea tehnică scăzută a acordurilor de la Minsk. Au existat mult prea multe prevederi pentru ca acestea să funcționeze normal, iar succesiunea diferitelor măsuri a rămas, de asemenea, controversată până la sfârșit, deoarece acordul în sine nu a specificat nimic.
Al treilea motiv al eșecului – și poate că acest lucru sună banal acum, dar este adevărat – este că nu a fost posibil pentru părți să se întâlnească în persoană de la sfârșitul anului 2019 din cauza pandemiei COVID-19. Oricât de puțin au fost puse în practică acordurile de la Minsk, acestea au ajutat la construirea încrederii.
Simplul fapt că părțile erau așezate în jurul unei mese a avut un efect de dezescaladare. Nu se obține același tip de beneficiu online. Pentru aceasta, ai nevoie de pauze de cafea, mese comune, contacte neoficiale și altele asemenea. Dacă se pierd aspectele aparent auxiliare ale discuțiilor diplomatice, un astfel de proces este sortit eșecului. Prin urmare, odată cu procesul de la Minsk, s-a pierdut și un instrument de avertizare timpurie care indica o posibilă escaladare a conflictului.
ALEXANDER BRENTLER: Acest lucru sună ca și cum adevăratele preocupări ale ambelor părți au fost excluse în prealabil din sfera discuțiilor. Care au fost, atunci, chestiunile asupra cărora părțile ar fi trebuit să negocieze, dacă nu legile lingvistice sau drepturile de autonomie regională?
WOLFGANG SPORRE: Nu vreau să comentez cu privire la ceea ce ar fi trebuit să privească discuțiile, pentru că nu este treaba mea să dictez acest lucru nici Rusiei, nici Ucrainei. Dar ceea ce a fost în centrul problemei, așa cum am spus, din punctul meu de vedere, a fost orientarea internațională a Ucrainei. Aceasta este de obicei înțeleasă într-un mod foarte binar. Aderarea la NATO: da sau nu? Aderarea la UE: Da sau nu? Tranzitul de gaz: Da sau nu? Și așa mai departe. Miza procesului de negocieri era întregul pachet al politicii externe și al orientării geopolitice a Ucrainei sub noul guvern Maidan de după 2014.
Rusia credea că ar trebui să aibă un fel de sferă de influență, așa cum au pretins adesea marile puteri, și, prin urmare, credea că ar trebui să aibă, cel puțin, drepturi de veto asupra politicii externe și a orientării geopolitice a Ucrainei, dar fără a articula vreodată cu adevărat această pretenție în mod deschis. Guvernele post-Maidan din 2014 încoace au spus destul de clar că Rusia nu ar trebui să aibă acest tip de influență asupra țării. Acest lucru a reprezentat, bineînțeles, o ruptură față de linia adoptată de guvernul anterior, condus de președintele Viktor Ianukovici, care menținuse în mod deliberat neutralitatea Ucrainei în ceea ce privește chestiunile de politică de securitate.
Acestea ar fi fost subiecte care ar fi putut fi abordate în mod deschis. Dar cred că, la momentul respectiv, toți cei implicați au preferat să rămână la pretenția că este vorba despre drepturile minorităților.
Nimeni nu a vrut să spună la acel moment că Rusia pur și simplu nu are dreptul la o sferă de influență.
Iar partea rusă nu a vrut nici ea să spună că crede într-un astfel de drept în vecinătatea sa imediată.
Desigur, nu trebuie să uităm că există o dimensiune geopolitică aici, care nu a fost abordată niciodată în timpul negocierilor. Există un citat din Zbigniew Brzezinski, fostul consilier de securitate al Casei Albe, unul dintre cei mai mari teoreticieni și practicieni ai relațiilor internaționale: „Nu se poate sublinia îndeajuns că, fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu, dar cu Ucraina subjugată și apoi subordonată, Rusia devine automat un imperiu.” Această realitate geopolitică nu a fost niciodată abordată, deși nici nu există un tabu în legătură cu această chestiune. Toată lumea este conștientă de faptul că Rusia vrea să fie un imperiu și toată lumea este la fel de conștientă de faptul că Statele Unite vor să o împiedice să devină unul.
ALEXANDER BRENTLER: Tocmai ați menționat că ambele părți privesc această problemă într-un mod mai degrabă binar: fie Ucraina decide să se alinieze cu Occidentul, fie cu Rusia. A existat și mai există în prezent o perspectivă realistă pentru un compromis sau o cale intermediară în această chestiune?
WOLFGANG SPORRER: Cred că această cale există de foarte mult timp. Ucraina ar fi putut să meargă pe drumul ei, de exemplu, prin aderarea la UE, dar fără a deveni membră a NATO, sau prin intermediul unui acord de asociere. Existau multe uși deschise acolo. Cu toate acestea, cred că toate aceste uși s-au închis la 24 februarie 2022.
O Ucraină neutră între Rusia și Occident nu mai este o opțiune realistă, pur și simplu pentru că acest lucru nu ar mai fi acceptat de o mare majoritate a populației din Ucraina.
Rusia s-a auto-blocat aici într-o poziție în care orice rezultat pozitiv pentru partea rusă a fost făcut imposibil de acest război de agresiune oribil.
Multe soluții diplomatice ar fi fost posibile până la 24 februarie. Și știu că toată lumea încerca să câștige timp – Occidentul dorea să câștige timp, Rusia dorea să câștige timp. Dar cu acest război de agresiune au dispărut multe posibilități pentru o soluție diplomatică, cel puțin pentru o soluție definitivă de tip diplomatic.
Dar trebuie să ne amintim, de asemenea, că diplomația este adesea doar un mijloc de a pune un plasture pe o rană, ca să spunem așa, și de a îmbunătăți într-o oarecare măsură o situație concretă. Diplomația nu este neapărat arta de a rezolva conflictele o dată pentru totdeauna. Pentru că posibilitatea de a rezolva acest conflict o dată pentru totdeauna, astfel încât în final toată lumea să fie mulțumită, este ceva ce nu prea mai văd la acest moment în această situație. Văd totuși posibilitatea de a reduce riscul de escaladare și de a îmbunătăți situația umanitară prin negocieri diplomatice.
ALEXANDER BRENTLER: Din punctul dumneavoastră de vedere, s-a schimbat interesul Rusiei de la începutul războiului?
WOLFGANG SPORRER: Desigur, se poate doar specula în această privință. Dar eu pot să mă angajez în unele speculații bazate pe experiența din regiune și cu părțile implicate în conflict. Scopul războiului rusesc a fost, de la început, acela de a restabili influența totală a Moscovei asupra Kievului. Acest lucru presupunea, de asemenea, înlocuirea guvernului Zelenski cu o administrație mai loială Moscovei, care ar fi putut fi astfel ușor influențată. Presupun că acesta a fost obiectivul de război.
Între timp, a devenit clar, și probabil că acest lucru este clar și pentru Kremlin, că acest obiectiv de război a devenit de neatins. Absolut de neatins.
După declanșarea acestui război, Kremlinul nu mai poate instala în vreun fel un guvern pro-rus la Kiev fără ca ucrainenii să iasă în stradă cu milioanele și în fiecare oraș.
Așadar, obiectivul de război al Rusiei s-a schimbat probabil. Acum, pentru Putin, războiul este despre faptul de putea ieși cumva din acest război într-un mod care să îi permită să revendice victoria. El ar putea defini câștigurile teritoriale drept victorie. El ar putea pretinde concesii politice. El ar putea vinde o recunoaștere a ocupării Crimeii ca fiind un succes. Dar obiectivul de la începutul războiului nu a fost cucerirea unor teritorii suplimentare în Ucraina – sunt aproape sigur de acest lucru, deoarece Rusia nu avea suficient interes să cucerească Donbasul și să ia Zaporizhzhia, Harkov sau altele asemenea, pentru a lua o decizie de politică externă atât de serioasă.
Singurul teritoriu care este important pentru Rusia este, desigur, Crimeea. Dar avea deja acest teritoriu înainte de război. Prin urmare, cucerirea de teritorii nu va fi fost scopul inițial al războiului.
ALEXANDER BRENTLER: Există un consens în cadrul coaliției occidentale cu privire la obiectivul strategic în acest conflict, în cadrul NATO, dar și între NATO și Ucraina?
WOLFGANG SPORRER: Nu există niciun consens în Occident cu privire la obiectivul războiului. Există, ce-i drept, un consens larg că Ucraina nu trebuie pur și simplu să piardă. Occidentul este de fapt de acord în aproape tot spectrul politic că Ucraina ar trebui să primească suficiente arme pentru a evita să fie invadată și umilită. În mare măsură, există, de asemenea, un acord că Ucraina va fi sprijinită până când teritoriile ocupate la 24 februarie 2022 vor putea fi eliberate prin mijloace militare sau până când va exista un alt compromis cu care Ucraina să fie de acord.
Marele dezacord începe cu întrebarea dacă Ucraina ar trebui să fie pusă, din punct de vedere militar și politic, în situația de a cuceri și Crimeea, inclusiv baza navală rusă din Sevastopol. Cred că există un consens de principiu în Occident că Ucraina merită și are nevoie de sprijin. Dar nu cred că există niciun consens cu privire la cât timp ar trebui să dureze acest sprijin și care ar trebui să fie scopul final al acestui sprijin.
Poziția Statelor Unite este, de asemenea, destul de neclară. Conținutul declarațiilor oficiale ale reprezentanților guvernului american – de la președintele organului Șefilor de Stat Major, Mark Milley, la secretarul apărării, Lloyd Austin, și până la președintele Joe Biden – diferă foarte mult. Acestea oscilează între polii pe care i-am menționat. Dar cred că dezacordul actual din Occident va fi neglijabil în comparație cu dezacordul care va apărea cu privire la modul în care UE și Occidentul ar trebui să abordeze o Rusie postbelică. Există un spectru foarte larg de opinii pe această temă.
Unii cred că relațiile ar trebui să fie normalizate cât mai curând posibil. Dar există și voci care susțin: Rusia va rămâne dușmanul nostru veșnic, sau cel puțin pentru generații întregi, și cel mai bine ar trebui să fie divizată sau, mai degrabă, trebuie să dispară de pe planetă.
În această privință, văd o disensiune uriașă în Europa, despre care ar trebui să discutăm acum pentru a ne confrunta în mod onest cu această chestiune. Pentru că dacă nu definești cu adevărat astfel de probleme în mod clar și nu le abordezi deschis, ele îți vor reveni ca un bumerang ulterior.
ALEXANDER BRENTLER: Mulți la stânga cer deprioritizarea soluției militare a conflictului și cer să se pună accentul pe diplomație și negocieri. Cum ar putea arăta o posibilă cale spre dezescaladare? Ce măsuri ar trebui luate acum pentru a iniția un proces care s-ar putea încheia în cele din urmă cu negocieri pentru o încetare a focului?
WOLFGANG SPORRER: De ce în prezent este foarte puțin probabilă o soluție politică, non-militară, la acest conflict? În primul rând, pentru că ambele părți au exclus, mai mult sau mai puțin, opțiunea de a negocia o soluționare a conflictului una cu cealaltă – Ucraina prin lege, rușii prin condiții prealabile.
În al doilea rând, ne aflăm într-o situație foarte specială din cauza livrărilor de arme. În acest război de uzură, ambele părți cred că timpul este de partea lor. Rusia crede că își poate întări armata prin creșterea producției de arme proprii, plus, eventual, o mobilizare suplimentară. Ucraina, pe de altă parte, crede că, cu cât primește mai multe arme de la Occident, cu atât mai puternică va deveni propria poziție.
Prin urmare, ambele părți consideră că, în prezent, merită să mai aștepte puțin timp. Acestea sunt, desigur, cele mai proaste condiții posibile pentru a ajunge la o soluție politică a conflictului sau la o mediere. Dacă ambele părți cred că sunt învingătoare, nu vor exista negocieri privind o soluție politică la conflict.
Așadar, ce se poate face în acest moment? Putem încerca să extindem canalele de comunicare existente, și anume dialogul de la Istanbul, și la alte subiecte – de exemplu, la crearea unor zone de dezangajare în jurul centralelor nucleare. Ambele părți au un interes în acest sens. S-ar putea conveni asupra unor încetări ale focului în diverse locuri din jurul spitalelor și școlilor. S-ar putea decide asupra unor încetări scurte și temporare ale focului în timpul recoltei, al însămânțării, la începutul școlii sau de Paște. Paștele ar fi un bun început pentru o astfel de inițiativă. Este vorba de a face pași mici și de a exersa arta posibilului.
Care ar fi avantajele unei astfel de abordări? În primul rând, s-ar face progrese umanitare.
Dacă se impune o zonă de dezangajare în jurul unui spital, pur și simplu sunt mai puțini civili afectați de conflict. Fiecare viață umană care poate fi salvată, fiecare pacient care se află în spital și nu este lovit de o bombă, reprezintă un câștig umanitar.
În al doilea rând, acest progres treptat ar putea contribui la o anumită restaurare a încrederii între părți, care, la urma urmei, a fost practic complet pierdută, în special în ceea ce privește Federația Rusă – și nu fără un motiv întemeiat. Dacă vrei să ai un fel de acord la sfârșitul războiului – și acest război se va încheia cîndva – ai nevoie de o bază minimă pentru discuții. Și chiar dacă nu se poate vorbi despre rezultatul final în acest moment, sau poate că nu se dorește să se vorbească despre el, această bază trebuie stabilită astăzi.
În al treilea rând, astfel de negocieri privind pași mici de dezescaladare ar avea o funcție foarte importantă de avertizare timpurie. Dacă Rusia, Ucraina, Statele Unite și Occidentul și, poate, alți câțiva mediatori, cum ar fi China, se așează în mod regulat într-o cameră pentru a face schimb de opinii în fiecare săptămână, țipă unii la alții, se ceartă pe scaune, dar apoi beau și cafea unii cu alții, se obține o mai bună imagine a situației. Acest lucru ar putea reduce potențialul de escaladare.
O astfel de abordare ar aduce beneficii la un cost practic zero pentru toate părțile implicate. Niciuna dintre părți nu ar trebui să facă concesii, dar toate părțile ar trebui să intre în aceste negocieri fără condiții prealabile. Totuși, în acest moment, după cum am spus, niciuna dintre părți nu are niciun interes să facă acest lucru. În ambele țări, o astfel de inițiativă nu ar fi primită foarte pozitiv în acest moment.
Dar cred că dacă Occidentul, în special Statele Unite și UE, ar informa ferm Ucraina că participarea la astfel de negocieri fără concesii ar fi binevenită, iar China și India împreună ar îndemna ferm Rusia să participe, atunci cele două părți implicate în conflict ar putea fi convinse să facă acest lucru. În acest fel, ar putea fi creat un fel de forum, în care cu siguranță nu s-ar întâmpla nimic cutremurător la început. Dar ar fi un pas important, cu beneficii tangibile.
ALEXANDER BRENTLER: Este un obstacol atunci când politicienii occidentali definesc liniile roșii în discursul public sau stabilesc cum ar trebui să arate o soluție acceptabilă? Sau acest lucru este irelevant pentru canalele diplomatice?
WOLFGANG SPORRER: Cred că depinde foarte mult de funcția în care se fac aceste declarații. Dacă vrei să acționezi ca un mediator, este extrem de contraproductiv să vrei să prescrii un rezultat oarecare. Dar Occidentul, chiar și state precum Germania sau Austria, nu pot juca rolul de mediator în acest conflict. De facto, Occidentul este văzut de Rusia ca o parte a conflictului. Aceasta nu înseamnă că acest punct de vedere este corect, dar aceasta este percepția părții ruse. Prin urmare, Occidentul nu poate fi un mediator. Nici China nu poate fi un mediator.
Cred că doar personalități internaționale foarte respectate, numite de o organizație neutră, cum ar fi ONU sau OSCE, ar putea acționa ca mediatori, de exemplu, sau o coaliție de state. Dar această coaliție ar trebui să fie considerată cu adevărat neutră de ambele părți. Dar, de fapt, mi se pare foarte greu de imaginat o astfel de coaliție. ONU sau OSCE oferă o opțiune mai plauzibilă.
ALEXANDER BRENTLER: În timpul vizitei cancelarului german Olaf Scholz în Brazilia, președintele Lula da Silva a anunțat că ar dori să se apropie de India și China pentru a forma o coaliție între aceste trei țări și a căuta o soluție negociată. Este acest lucru util din punctul dumneavoastră de vedere? Și ce ar putea ieși de aici?
WOLFGANG SPORRER: Cred că este o inițiativă bine intenționată. Dar, după cum puteți vedea deja din reacțiile la ea, Ucraina nu are absolut niciun interes în ea. Asta pentru simplul motiv că vine din partea lui Lula da Silva, care a spus că Putin este la fel de responsabil pentru război ca și Zelensky. Dacă inițiativa ar avea acceptul tuturor părților ar fi minunat. Eu cred doar că una dintre părți va respinge această ofertă de mediere, iar reacțiile de până acum nu permit prea mult optimism.
ALEXANDER BRENTLER: Ce perspectivă asupra războiului credeți că nu este luată suficient de în serios?
WOLFGANG SPORRER: În acest conflict, depinde foarte mult dacă îl privești de sus sau de jos, din perspectiva oamenilor direct afectați, a celor din zona de luptă (de sus), sau din perspectiva oamenilor din Sudul Global, care sunt afectați de război în multe feluri (de jos). A privi de sus înseamnă a considera conflictul din punct de vedere militar, juridic și moral. Iar dacă privești conflictul de sus, este foarte clar ce trebuie făcut, și anume să fii de partea Ucrainei cu tot ce ai, până când se obține rezultatul pe care îl dorește Ucraina.
Dacă însă îl privești mai pragmatic, de jos, din perspectiva celor care suferă în mod direct și din Sudul Global, compromisul moral poate fi diferit. Aceasta nu este o dilemă ușoară pentru niciun decident politic în acest moment.
Wolfgang Sporrer este fostul șef al Departamentului pentru dimensiunea umană al Misiunii speciale de monitorizare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa în Ucraina (OSCE).
Alexander Brentler este redactor colaborator la ediția în limba germană a revistei Jacobin.
Articolul a apărut inițial în limba engleză cu titlul ”Diplomat: Why the Minsk Agreements Failed in Ukraine” în revista Jacobin.
Imagine de fundal: Dimitar Dilkoff / AFP via Getty Images.
