Cetățenie și excluziune în Ungaria contemporană

Céline Cantat

După așa-zisa „criză a migrației” din 2015, premierul ungar Viktor Orbán a devenit o figură-cheie a unei drepte europene ultraconservatoare și iliberale (1).

Politica lui Orban este ancorată în poziții virulente anti-imigrație și în discursuri feroce care vizează Uniunea Europeană (UE), văzută ca fiind incapabilă să „protejeze Europa și civilizația sa” de „amenințarea” reprezentată de migranți”(2). Dincolo de retorica sa incendiară, Orbán s-a opus în mod constant inițiativelor la nivelul UE privind administrarea comună în materie de migrație, inclusiv împotriva propunerii Comisiei Europene de a pune în aplicare cote pentru distribuirea solicitanților de azil, precum și împotriva mai multor dispoziții cuprinse în „Noul pact privind migrația și azilul” din 2020.

Aceste poziții i-au cîștigat premierului ungar apeluri la ordine din partea omologilor săi europeni. În 2015, de exemplu, Laurent Fabius, pe atunci ministru francez al afacerilor externe, i-a reproșat lui Orban că acesta nu „respectă valorile comune ale Europei”. În 2018 a fost rândul cancelarului german Angela Merkel să judece discursurile lui Viktor Orbán privind imigrația ca fiind lipsite de umanitate, declarând că „umanitatea este sufletul Europei” (3). Astfel, poziția Ungariei privind migrația a fost prezentată ca fiind excepțional de excluzivă și ca reprezentând o anomalie morală în peisajul politic european. În plus la astfel de evaluări morale, diverșii comentatori au evidențiat natura contradictorie a poziției publice a conducerii țării, având în vedere declinul populației sale. Într-adevăr, confruntată cu o puternică migrație externă către piețele din Europa de Vest, dinamica demografică a Ungariei indică o lipsă gravă de forță de muncă. Având în vedere acest lucru, opoziția țării față de migrație și potențialul acesteia de a umple golurile de pe piața forței de muncă este văzută ca fiind contradictorie și în mare măsură irațională.

În acest articol, încerc să arăt că poziția Ungariei cu privire la migrația internațională reprezintă rezultatul unor configurații de putere specifice și a unor tensiuni discursive care țin de organizarea politică, economică și culturală a Uniunii Europene. Mobilizez și utilizez conceptul de europenism, pe care l-am dezvoltat în cadrul lucrării mele de doctorat, pentru a argumenta că discursurile și practicile oficiale maghiare privind migrația și azilul sunt, de fapt, puternic aliniate nu numai la politica UE în materie de migrație, ci și la narațiunile identitare care sunt centrale proiectului european. Apoi, sugerez că pozițiile Ungariei cu privire la migrație sunt de fapt strategii funcționale în relațiile de putere cu instituțiile europene.

La rândul lor, aceste considerații arată că politicile și practicile de migrație ale țării sunt rezultatul politicilor UE și, mai ales, rezultatul procesului de (re)organizare capitalistă specifică a regiunii care a însoțit integrarea europeană. Argumentez că instituirea acestui sistem economic a fost însoțită de producerea unor subiecți specifici (dezirabili) și, simultan, de producerea dialectică a unor grupuri indezirabile. Folosesc noțiunea de „economie morală” pentru a vorbi despre procesele prin care relațiile de producție generează idei specifice de virtute și de drept. Economiile morale produc astfel regimuri de cetățenie și apartenență care sunt încorporate în și reflectă interese și configurații economice particulare. Analiza noilor economii morale asociate cu tranziția către economiile capitaliste de piață, ne ajută să înțelegem mai bine culturalizarea problemelor sociale și ne permite să gândim reconfigurarea relațiilor sociale pe baza unor noi articulații de rasă, gen și clasă.

Ungaria în regimul de frontieră al UE: protector al Europei sau stat membru de categoria a doua?

Începând cu anii ’90, politica comună a Europei în materie de imigrație și azil a fost organizată în jurul unui regim cu două niveluri: zona intraeuropeană de liberă circulație care este completată de un regim de controale la frontierele externe, ce au caracter de excludere și de securitate (5). Țintele practicilor de securitate sunt, în special, persoanele care încearcă să intre în UE pentru a solicita azil. În cursul anilor 2000, au fost desfășurate măsuri care au mers de la extinderea atribuțiilor Agenției Europene pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale statelor membre ale Uniunii Europene Frontex (6) până la multiplicarea tehnologiilor de supraveghere și detectare a migranților, creșterea numărului de polițiști de frontieră și intensificarea cooperării în ceea ce privește schimbul de date biometrice în cadrul unui sistem sofisticat de supraveghere și control al așa-numitelor mișcări neregulamentare. Acest sistem urmărește să oprească fluxurile de refugiați cât mai departe posibil de Europa de Vest și de Nord. În acest fel, în cadrul spațiului european, Regulamentul de la Dublin permite trimiterea solicitanților de azil în prima lor țară de intrare, în timp ce țările din ce în ce mai îndepărtate sunt responsabile de împiedicarea plecării persoanelor pe care statele membre le cred ca fiind viitori candidați la azil (7).

Când Ungaria a aderat la UE în 2004, acest regim de control la frontieră era deja în mare parte pe loc. În perspectiva aderării la spațiul Schengen, țara trebuie să transpună în legislația națională (8) acquis-ul Schengen, adică toate legile și reglementările referitoare la spațiul Schengen, inclusiv o serie de măsuri cuprinse în Codul frontierelor Schengen. În ceea ce privește controlul frontierelor externe, punerea în aplicare a acquis-ului Schengen se concentrează pe două aspecte: pe de o parte, o reformă a politicilor de acordare a vizelor, întrucât vizele eliberate la nivel național sunt acum „vize Schengen” și, prin urmare, trebuie să fie supuse unor criterii noi, mai restrictive, și, pe de altă parte, consolidarea supravegherii la frontiera țării. Aceste măsuri au fost însoțite de o creștere a capacității de detenție și de expulzare, cu deschiderea de noi centre de detenție administrativă în anii 2000. Aderarea la UE a presupus, de asemenea, intrarea treptată a resortisanților noului stat membru în regimul european de liberă circulație, care s-a manifestat prin creșterea emigrației persoanelor din partea de est a UE către piețele de muncă occidentale în anii și deceniile următoare.

În calitate de vecin al Ucrainei și Serbiei (și, la vremea respectivă, al Croației și României, care nu erau încă membre ale Uniunii Europene), Ungariei i s-a acordat un rol-cheie în acest regim de protecție a frontierelor UE. Această poziționare „în prima linie” a fost abordată extrem de serios de către guvern. Potrivit lui Sándor Illés și Attila Melegh, autoritățile maghiare au fost deosebit de zeloase în domeniul controlului frontierelor, văzând în acesta o oportunitate de a-și arăta devotamentul față de proiectul european (9). Administrația de la acea vreme a ținut să sublinieze modul în care, în acest fel, țara se reconecta cu tradiția sa istorică. În 2009, Krisztina Berta, pe atunci șefă a serviciilor consulare din cadrul Ministerului de Interne ungar – responsabilă de punerea în aplicare a noii politici de vize a Ungariei – a explicat că țara devenise din nou „ultima linie de apărare a Europei de Vest față de Est” (10). Controlul frontierei a implicat o distanțare simbolică și materială față de „Est”, permițând Ungariei să se înscrie pe deplin în „Vest” și să se localizeze ferm în noua geografie politică a regiunii.

Întoarcerea în Europa?

Această poziționare este în perfectă concordanță cu ceea ce am descris în altă parte drept „europenism”, adică un discurs care atribuie Europei o identitate civilizațională și morală comună, adesea considerată ca fiind înrădăcinată în moștenirea creștină și caracterizată de o tendință naturală spre democrația liberală (11). Această auto-reprezentare a Europei ca o comunitate de valori este construită în jurul diverselor categorii de alteritate care, prin excluderea lor, stabilesc limitele presupuse ale acestei comunități imaginate. Printre acestea, figura imaginară a migrantului periculos, care amenință să infiltreze și să denatureze „cultura europeană” și care se bazează pe tropi orientaliști, a jucat un rol-cheie în construcția Europei (12). Europenismul este astfel susținut de ceea ce Edward W. Said numește „geografii imaginative”, adică o viziune a lumii ca fiind compusă atât din spații nobile, cât și din spații decadente, din teritorii care trebuie valorificate și altele care trebuie dezvoltate sau cucerite. Aceste geografii imaginative, explică Said, se bazează pe ideologii spațiale normative și asimetrice și pornesc de la relații inegale de putere (13).

În ceea ce privește Ungaria și, în general, Europa Centrală și de Est, una dintre manifestările acestei retorici europeniste din anii 1980 a fost purtată de intelectuali liberali din blocul estic, precum Milan Kundera, care căutau să reînvie ideea de Mitteleuropa (14). Această noțiune germană, despre care există diferite concepții ideologice, precum și definiții geografice, datează din secolul al XIX-lea. Din punct de vedere istoric, ea a fost asociată cu obiectivul de a crea un spațiu economic liberal unificat în Europa Centrală. În anii 1980, această idee a unei Europe Centrale aparținând în mod clar Occidentului, dar care se întinde de-a lungul Dunării, a servit drept „concept-punte” pentru extinderea UE . Discursul despre Mitteleuropa a prezentat țările din Europa Centrală ca victime ale unei „răpiri politice” de către blocul estic, chiar dacă identitatea lor este din punct de vedere cultural ”occidentală”(15). Acest discurs a schimbat astfel contururile geografiei imaginare a Războiului Rece, incluzând Europa Centrală într-o viziune reînnoită a Occidentului. De asemenea, el a conferit un sens deosebit dificultăților generate de procesele de tranziție, care nu mai erau semne obiective ale efectelor schimbării de regim, ci erau prezentate ca sacrificii justificate de dorința de a „reveni” la o Europă creștină, liberală și capitalistă.

Dincolo de caracterul ficțional al narațiunii unei identități morale europene liberale și universaliste, aceasta conduce, de asemenea, la ceea ce Dino Murtic numește un „lanț al alterităților europene” (16). Luând exemplul fostei Iugoslavii, Murtic ilustrează modul în care discursurile bazate pe identitate duc la producerea de diviziuni și ierarhii în Europa: de exemplu, discursul naționalist croat este ancorat într-o reprezentare a Europei catolice, în opoziție cu creștinismul ortodox al vecinului său sârb, care, la rândul său, se definește ca fiind european în opoziție cu islamul bosniac și kosovar. De fapt, tot în numele unei culturi europene ”autentice” asistăm astăzi la revenirea discursurilor antisemite și anti-Roma în țările din Europa de Est. Ironia acestei competiții pentru europenitate este cu atât mai izbitoare cu cât, în Occident, întreaga Europă Centrală este, în cel mai bun caz, o Europă de mâna a doua (17).

Astfel, „tranziția” către capitalismul liberal, bazat pe piață, și intrarea țărilor din Europa Centrală și de Est în UE fac obiectul unui dublu discurs: viziunii care o vede ca pe un proces de întoarcere la patria istorică i se opune o retorică potrivit căreia procesul este deja înfrânt, deoarece aceste țări sunt considerate prea departe de idealul europeanist. În orice caz, țările din Europa Centrală și de Est trebuie să își demonstreze în mod constant dorința de a acționa ca buni elevi ai Europei și să își dubleze eforturile în speranța de a-și egala omologii occidentali. Un exemplu izbitor al internalizării acestui discurs infantilizant de către elitele politice post-socialiste este oferit în interviul Diplomata deja menționat, când Krisztina Berta se laudă că performanțele Ungariei în ceea ce privește controlul frontierelor i-au adus țării „o notă excelentă la școală” (18).

Analiza articulației dintre mitul civilizațional al unei Europe virtuoase care trebuie apărată împotriva amenințării migratorii și poziția subalternă a noilor țări Schengen ne permite astfel să înțelegem investiția Ungariei în rolul de a apăra o Europă „albă” și „creștină”. Din această perspectivă, putem regândi politica de migrație a țării nu ca pe o ruptură radicală sau o anomalie morală față de restul Europei, ci mai degrabă ca pe o exacerbare a tendințelor care caracterizează procesul de aderare la UE și ca rezultat al poziției specifice a țării în cadrul spațiului european.

Paradoxurile europenismului

Campaniile antieuropene ale lui Viktor Orbán pot părea paradoxale la prima vedere. Într-adevăr, începând din 2015, guvernul său s-a opus invariabil oricărui proiect de gestionare a migrației emanat de la Bruxelles, invocând, pe de o parte, lipsa de democrație în luarea deciziilor la nivel supranațional și, pe de altă parte, dreptul suveran al țărilor de a decide cine are permisiunea de a intra pe teritoriul lor. În decembrie 2015, susținut de șeful guvernului slovac, Viktor Orbán a depus o acțiune în justiție împotriva mecanismului provizoriu de relocare obligatorie a solicitanților de azil adoptat cu trei luni mai devreme de Consiliul de Miniștri al UE. Acest demers a fost însoțit în Ungaria de un referendum pentru a arăta opoziția publicului față de mecanismul de relocare. Desfășurat la 2 octombrie 2016, după o campanie virulentă, cu afișe anti-imigrație și discursuri care vizau instituțiile UE, rezultatele referendumului nu au avut efecte juridice din cauza prezenței scăzute la vot (19).

Cu toate acestea, departe de a marca o întoarcere de la ideile despre Europa, pozițiile antieuropene ale lui Orbán au fost de fapt legitimate în numele păstrării europenității și a „moștenirii creștine” a Europei. În această configurație discursivă, Orbán susține că „Bruxelles-ul era cuprins de nebunie” și „nu mai era capabil să protejeze Europa”, justificând astfel necesitatea ca Ungaria să propună un leadership european alternativ. În acest fel, el construiește o imagine a țării ca o nouă avangardă europeană, mai capabilă să protejeze Europa, decât instituțiile UE și statele membre occidentale. Cu alte cuvinte, Orbán a investit domeniul politicii de migrație ca un câmp de luptă politică în cadrul căruia să conteste ierarhiile intraeuropene și prin care să renegocieze ponderea Ungariei în procesele decizionale europene.

Culturalizarea capitalismului: economiile morale ale iliberalismului

Astfel, poziția anti-imigrație a Ungariei nu este atât de mult rezultatul unei anomalii morale, ci mai degrabă expresia unor manevre politice pragmatice, care vizează obiective specifice în contextul UE. Traiectoria politică a lui Viktor Orbán și a partidului său Fidesz, care a fost în 1989 un pro-democrație liberală feroce și care, de atunci, s-a transformat într-un campion al ”iliberalismului”, reflectă acest oportunism politic. Una dintre primele utilizări ale termenului de ”democrație iliberală” în contextul maghiar a avut loc în 2014, când Viktor Orbán a ținut un discurs în fața unui grup de tineri maghiari din România. Iliberalismul, așa cum îl descrie el, este un mod de organizare politică care are ca scop creșterea competitivității economice a statului. Pentru a face acest lucru, trebuie eliminate o serie de obstacole în calea competitivității, inclusiv organizațiile societății civile, organizațiile neguvernamentale (ONG-uri) ȘI mișcările sociale care ar încetini performanța țării (20). Iliberalismul lui Viktor Orbán este, astfel, un proces de redefinire a comunității politice, conform noțiunii că doar cei care contribuie la creșterea competitivității statului sunt membri legitimi ai ”națiunii” (21). În contextul tranziției către o economie de piață și al crizei financiare globale, această competitivitate este definită în primul rând prin capacitatea țării de a recupera decalajul economic față de Europa de Vest și, în sens mai larg, de a deveni competitivă în economia mondială. Traiectoria sa de dezvoltare și forma politică pe care aceasta a generat-o sunt astfel produsul poziției specifice a Ungariei în semi-periferia europeană.

Din această perspectivă, indivizii și grupurile sociale considerate neproductive și identificate ca fiind factori de încetinire a statului devin grupuri indezirabile, care trebuie neutralizate prin măsuri de segregare. Începând cu 2014, au fost adoptate reforme care vizează șomerii, persoanele fără adăpost, persoanele cu dizabilități și comunitățile de romi, deja puternic stigmatizate prin stereotipurile rasiste, cu scopul de a marginaliza și mai mult aceste populații din punct de vedere social și economic. Deși ”migranții” nu făceau încă parte din retorica conservatoare la momentul respectiv, mecanismele și dispozitivele desfășurate începând cu 2015 pentru a-i exclude erau deja bine puse la punct, având ca ținte diferite grupuri. Astfel, aceste poziții, criticate ca fiind departe de „valorile europene” de către liderii guvernamentali ai UE, sunt în parte produsul proceselor politice și ideologice la lucru în transformarea economiilor central-europene și sunt direct legate de integrarea lor în modul de producție capitalist în cadrul UE. Mai mult, aceste poziții au dat roade din punct de vedere politic, întrucât Viktor Orbán s-a impus ca o figură cheie a unei drepte europene ultraconservatoare care câștigă popularitate odată cu creșterea retoricii identitare și de securitate în întreaga Europă.

Economia morală (mă refer la regimul de subiectivități dezirabile și indezirabile care însoțește relațiile de producție) care stă la baza acestei viziuni iliberale generează totuși anumite contradicții. Mai multe elemente trebuie să fie analizate pentru a înțelege impactul acesteia asupra politicii de migrație. În primul rând, în special din 2015, Ungaria suferă de un deficit sever de forță de muncă, agravat de refuzul său de a accepta migranți. Acest deficit de forță de muncă este legat de declinul demografic sever, coroborat cu creșterea continuă a emigrației către țările occidentale ale UE în ultimul deceniu (22). Potrivit datelor Eurostat, procentul persoanelor în vârstă de muncă care locuiesc într-o altă țară din UE a crescut de la 1,2 la 4,5% din populație între 2010 și 2020 (23). Anticipând deficitul de forță de muncă , Ungaria a încercat să promoveze ” întoarcerea ” celor considerați ” etnici maghiari ” (în principal grupuri care se identifică drept maghiari, dar care au fost separați de țară atunci când aceasta a fost divizată în 1921 și care sunt de facto rezidenți în țări vecine precum Serbia, România, Slovacia și Ucraina). De exemplu, o lege privind cetățenia adoptată în 2010 permite persoanelor ai căror strămoși au avut cetățenie maghiară să o dobândească fără condiția de a locui în țară (24).

În al doilea rând, aceste contradicții au condus la noi forme de organizare transnațională a muncii. De exemplu, de câțiva ani, a crescut numărul de ”agenții de muncă temporară”, care acționează ca intermediari între state și/sau diferite companii cu fabrici în țările din Europa Centrală, pentru a furniza forță de muncă ieftină (25). Acest sistem a câștigat și mai multă influență în urma pandemiei COVID-19, în timpul căreia a fost extinsă și simplificată angajarea de resortisanți din țări terțe prin intermediul agențiilor de muncă temporară. În special, un decret adoptat în iulie 2021 plasează responsabilitatea pentru angajarea resortisanților țărilor terțe în subordinea ministrului afacerilor externe și comerțului și prevede derogări suplimentare în ceea ce privește legislația muncii (26). Aceste agenții (sau, adesea, subcontractori) sunt active în țările vecine, în special în Serbia și Ucraina, de unde oferă lucrători ”compatibili”, pentru a cita expresia lui Viktor Orbán, pentru perioade scurte și determinate. În plus, acest mecanism este intrinsec legat de organizarea economică specifică a spațiului european și de diviziunea regională a muncii care stă la baza acesteia. De exemplu, în Ungaria, agențiile furnizează lucrători pentru industria auto, adică pentru fabricile care asamblează mașini sau produc la costuri reduse diferite piese folosite pentru a construi mașini în Germania (27). Astfel, relocarea industriei auto germane în Est necesită disponibilitatea unei forțe de muncă ieftine și hiperflexibile, în timp ce salariile mici îi împing pe maghiari să caute de lucru în alte părți ale Europei, în virtutea participării lor la spațiul de liberă circulație. Utilizarea agențiilor de muncă temporară permite țării să rezolve această contradicție, deoarece poziția sa anti-imigrație o împiedică să apeleze la lucrători de la periferia estică și sudică a Europei, care furnizează de obicei acest tip de forță de muncă pentru restul UE.

Prin urmare, în ciuda lipsei de forță de muncă, există o concurență pentru locurile de muncă între maghiari și „migranți”. Cu toate acestea, această competiție nu se desfășoară doar pe piața locală a forței de muncă, ci și în Europa de Vest, în special în Germania, principalul loc de reședință al lucrătorilor migranți maghiari și prima țară care a primit refugiați în 2015. Viktor Orbán a subliniat acest aspect în 2017, în timpul unei întâlniri cu cancelarul Angela Merkel, cerând ca maghiarii să beneficieze în continuare de un acces privilegiat pe piața germană a muncii, în numele apartenenței lor la comunitatea europeană. Miza este mare, deoarece remitențele migranților reprezintă o parte tot mai mare din economia ungară. Între 2016 și 2019, s-a estimat că acestea au reprezentat între 3 și 4% din PIB (28).

Astfel, noua ordine morală conservatoare din Ungaria este în primul rând un produs al organizării economice a comunității europene și al contradicțiilor pe care aceasta le generează. Ea vizează redefinirea relațiilor sociale pentru a le pune în slujba tranziției către moduri de producție capitaliste și a inserției țării într-o diviziune transnațională a muncii. În această perspectivă, cetățeanul virtuos este înainte de toate un cetățean productiv. Multiplele reforme juridice și constituționale adoptate în ultimul deceniu sunt în mare parte orientate spre acest obiectiv: ca legea să fie folosită ca o pârghie pentru a remodela și mobiliza comunitatea politică în apărarea intereselor economice. În timp ce măsurile de excludere care vizează migranții începând cu 2015 au fost tratate ca probleme morale în discursul politic european, ele fac parte, de fapt, dintr-o economie morală capitalistă mai largă și sunt articulate cu reformele care vizează alte grupuri sociale. De exemplu, în decembrie 2018, a fost adoptat un proiect de lege care permite angajatorilor să ceară până la 400 de ore suplimentare pe an de la angajații lor și să amâne plata acestor ore timp de trei ani, în ciuda unui val de proteste fără precedent. Retorica din jurul adoptării proiectului de lege a inclus afirmații potrivit cărora acesta ar permite lucrătorilor să lucreze pe plan intern, în loc să găsească oportunități de angajare în străinătate.

Un alt domeniu în care ordinea morală capitalistă este combinată cu politica ultraconservatoare este dreptul familiei, care a suferit mai multe reforme în ultimii ani. Cel mai recent, Legea familiei din 2020 urmărește să intervină în gestionarea demografică a Ungariei prin încurajarea nașterilor. Ea este înrădăcinată în familia tradițională și valorizează munca domestică pentru femei. Rolurile de gen conservatoare sunt promovate prin stimulente (inclusiv stimulente fiscale) care recompensează cuplurile heterosexuale și femeile cu copii. Aceste modificări sunt însoțite de atacuri asupra comunităților LGBTQI+, precum și de atacuri asupra studiilor de gen și a mișcărilor feministe. În 2020, o reformă constituțională a scos în afara legii adopția de către cuplurile de același sex și a consacrat în Constituție o definiție a familiei ca fiind ”bazată pe căsătorie și pe legătura dintre părinți și copii, în care mama este o femeie și tatăl un bărbat.” Reforma a fost criticată în restul UE ca o dovadă în plus a caracterului retrograd al Ungariei. Pe exemplul ei putem vedea cum această moralizare a sexualității – astfel încât să aibă ca unic obiectiv reproducerea socială a unei ‘ națiuni’ competitive – este, de asemenea, un răspuns specific la contradicțiile produse de locul țării în organizarea economică a Europei și de diviziunea transnațională a muncii care rezultă din aceasta (29).

Concluzie

În concluzie, politica de migrație radical excluzivă a Ungariei este articulată în direcția unui proiect de societate care urmărește să satisfacă cerințele organizării economice și politice a UE și a economiei globale. Prin ancorarea analizei noastre în acest context mai larg, putem, prin urmare, să vedem o logică comună pentru o gamă largă de politici publice, inclusiv cele legate de migrație. Această moralizare a politicii, care instrumentalizează o poziție radicală anti-imigrație în contextul unor manevre politice la scară națională și europeană, nu poate fi înțeleasă decât în lumina unei analize materialiste și structurale a transformărilor din aceste țări în ultimele trei decenii.

REFERINȚE:

1. Pentru o analiză a pozițiilor ideologice explicit anti-liberale și populiste ale elitelor post-socialiste maghiare și a modului în care acestea se conectează cu ierarhiile globale și cu frustrarea populară față de aceste ierarhii globale vezi GAGYI, A. (2016), “Coloniality of power” in East Central Europe: external penetration as internal force in post-socialist Hungarian politics, Journal of World-Systems Research, 22(2):349-372.

2. AGENCE FRANCE PRESSE, „Refugee influx threatens Europe’s Christian identity, says Viktor Orbán,” Le Soir, September 3, 2015, https://www.lesoir.be/art/979707/article/actualite/union-europeenne/2015-09-03/l-afflux-des-refugies-menace-l-identite-chretienne-l-europe-selon-viktor-or .

3. BBC News, „Migrants: Merkel and Orban Clash over Europe’s ‘Humanity'”, July 5th 2018, https://www.bbc.com/news/world-europe-44728577.

4. Am dezvoltat în altă parte subiectele economiei politice a discursurilor despre Europa și apartenenței europeane. Vezi CANTAT, C. (2016) “The ideology of Europeanism and Europe’s migrant other”, International Socialism, Octombrie 2016, Numărul 152.

5. DUEZ, Denis, The European Union and Illegal Immigration. De la sécurité intérieure à la construction de la communauté politique, Brussels: Éditions de l’Université de Bruxelles, 2008, 288 p., http://digistore.bib.ulb.ac.be/2016/i9782800414164_f.pdf

6. Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă, înființată prin Regulamentul (UE) 2016/1624 din 14 septembrie 2016 privind Corpul European al Polițiștilor de Frontieră și de Coastă, a înlocuit Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale statelor membre ale UE. Aceasta are aceeași personalitate juridică și este cunoscută sub același nume: Frontex.

7. RODIER, Claire, „Externalisation de l’asile: concept, évolution, mécanismes”, în: GISTI, Le droit d’asile à l’épreuve de l’externalisation des politiques migratoires, Paris: Gisti, 2020, pp. 19-34, http://www.gisti.org/publication_pres.php?id_article=5383.

8. Codul Frontierelor Schengen se referă la Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane. Vezi: DARLEY, Mathilde, „Le contrôle migratoire aux frontières Schengen : pratiques et représentations des polices sur la ligne tchéco-autrichienne”, Cultures & conflits, Nr. 71, Toamna 2008, pp. 1329-.

9. ILLÉS, Sandor ; MELEGH, Attila, Hungary in the Schengen System: Bastion or Gateway? Qualitative and Quantitative Analysis of the Schengen-based Visa System and Visa Issuance Practice in Hungary, Budapest: Hungarian Europe Society, 2010, 32 p.

10. DIPLOMATA, Interviu cu Dr. Krisztina Berta, șef al Departamentului Consular al Ministerului Afacerilor Externe. Nr. 1, 2009, http://www.diplomatamagazin.hu/ftp/gh1uarh_18-20.pdf.

11. CANTAT, Céline, Contesting Europeanism: Discourses and Practices of Pro-Migrant Organisations in the European Union, PhD Thesis in Social Sciences, London: University of East London, 2015, 334 p., https://doi.org/10.15123/PUB.4618.

12. Ibid.

13. SAID, Edward W., Orientalism. L’Orient créé par l’Occident, Paris: Éditions du Seuil, 2005, 430 p.; See also: BERDOULAY, Vincent, „Préface”, in: DUPUY, Lionel; PUYO, Jean-Yves (ed.), L’imaginaire géographique. Entre géographie, langue et littérature, Pau: Presses de l’Université de Pau et des pays de l’Adour, 2014, 178 p.

14. GODEFFROY, Gabriel, „Entre Mitteleuropa et Paneuropa : le projet d’Elemér Hantos dans l’entre-deux-guerres”, Bulletin de l’Institut Pierre Renouvin, No. 43, Spring 2016, pp. 63-74 ; DELANTY, Gérard, „The Resonance of Mitteleuropa: A Habsburg Myth or Antipolitics?”, Theory, Culture & Society, Vol. 13, No. 4, 1996, pp. 93-108.

15. KUNDERA, Milan, „The Tragedy of Central Europe”, New York Review of Books, Vol. 31, No. 7, 1984, https://www.nybooks.com/articles/1984/04/26/the-tragedy-of-central-europe/

16. MURTIC, Dino, Post-Yugoslav Cinema: Towards a Cosmopolitan Imagining, London: Palgrave MacMillan, 2015, 207 p.

17. KOUVELAKIS, Stathis, The Defeated Critic. Emergence and Domestication of Critical Theory, Paris: Éditions d’Amsterdam, 2019, 536 p.

18. DIPLOMATA, art. cit.

19. Pentru o analiză mai amplă a reacțiilor publice din Ungaria și a implicațiilor politice ale acestora vezi EISCHMIDT Margit and ZAKARIÁS Ildiko (2019) Politics of care and compassion: Civic help for refugees and its political implications in Hungary: A mixed-methods approach. In: Feischmidt M, Pries L, Cantat C (eds) Refugee Protection and Civil Society in Europe. Cham: Palgrave Macmillan, pp. 59–99.

20. MAHONY, Honor, „Orban Wants to Build ‘Illiberal State'”, EU Observer, July 28th 2014, https://euobserver.com/political/125128

21. CANTAT, Céline; RAJARAM, Prem Kumar, „The Politics of the Refugee Crisis in Hungary: Bordering and Ordering the Nation and Its Others”, in: MENJÍVAR, Cecilia; RUIZ, Marie; NESS, Immanuel (eds), The Oxford Handbook of Migration Crises, Oxford: Oxford University Press, 2018, pp. 181-195, https://www.oxfordhandbooks.com/view/10.1093/oxfordhb/9780190856908.001.0001/oxfordhb-9780190856908-e-69.

22. MELEGH, Attila, „Unequal Exchanges and the Radicalization of Demographic Nationalism in Hungary”, Intersections. East European Journal of Society and Politics, Vol. 2, No. 4. 2016, pp. 87-108, https://doi.org/10.17356/ieejsp.v2i4.287.

23. Migrația din Ungaria spre alte țări din UE nu a crescut brusc în anii 1990, dar s-a accelerat rapid după recesiunea economică din 2006 și s-a agravat odată cu criza financiară și cu prăbușirea creditelor în valută ale multor gospodării. Acest lucru a fost agravat de reducerile severe ale prestațiilor sociale începând cu 2011. Vezi statistica Eurostat: https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/
index.php?title=EU_citizens_living_in_another_Member_State_-_statistical_overview.

24. Vezi de exemplu LOSONCZY, Anne-Marie, „Ritualisation mémorielle et construction ethnique postcommuniste chez les Hongrois de Transcarpathie (Ukraine)”, Civilisations, vol. 59, n° 1, 2010, pp. 131-150, https://doi.org/10.4000/civilisations.2248.

25. MESZMANN, Tibor; FEDYUK, Olena, Temporary Agency Work as a Form and Channel of Labour Migration in Hungary, Budapest: Friederich Ebert Stiftung, 2020, 8 p., https://library.fes.de/pdf-files/bueros/budapest/14597.pdf.

26. Pentru o actualizare a ultimelor evoluții vezi MESZMANN, Tibor (2022) BARMIG Project, National Report Hungary, available: https://phavi.umcs.pl/at/attachments/2022/0210/132728-barmig-hu-final-report-pdf-version.pdf

27. GAGYI, Agnes; GERŐCS, Tamás; SZABÓ, Linda; SZARVAS, Márton, „Beyond Moral Interpretations of the EU ‘Migration Crisis’: Hungary and the Global Economic Division of Labor”, LeftEast, February 9th 2016, https://lefteast.org/beyond-moral-interpretations-of-hu-eu-migration-crisis/

28. Deși erau sub 0,5% din PIB până în 2003, remitențele de la muncitorii migranți maghiari au ajuns la 1,6% din 2004 (odată cu aderarea la UE) și au crescut constant de atunci. Vezi: WORLD BANK, Remittance Inflows to GDP for Hungary, St. Louis: Federal Reserve Bank of St. Louis, https://fred.stlouisfed.org/series/DDOI11HUA156NWDB.

29. GAGYI, Agnes; GERŐCS, Tamás; SZABÓ, Linda; SZARVAS, Márton (2016, op. cit).

Céline Cantat este cercetător la CERI în cadrul proiectului H2020 MAGYC, care se concentrează pe relația dintre „criză”, ca set de discursuri și practici, și guvernanța migrației. Cercetările sale recente s-au axat pe mobilizarea solidarității în domeniul migrației, pe globalizare și migrație, pe rasism și excluziune în Europa, precum și pe formarea statului și dinamica deplasărilor în masă.

Articolul face parte din seria de articole Migrația transnațională în Europa Centrală și de Est din perspective intersecționale de rasă, gen, clasă și cetățenie a reţelei mediilor de stânga din Europa de Sud-Est ELMO.