DEZBATERI RECENTE

Despre imperialismul moldovenesc intern

Încheiam textul cu referire la discuția despre presupusul “imperialism genetic al culturii ruse” cu un îndemn de a lua discuția despre imperialism în serios și de a o purta cu toată sinceritatea și sensibilitatea necesară. 

Aruncam o teză provocatoare – o invitație să ne gîndim la noi, ca societate dotată cu stat, nu doar ca victime ale imperialismului ci și ca buni făptuitori ai acestuia.

Altfel spus, nu doar că sîntem influențați, formați și afectați de diverse proiecte imperialiste și colonizatoare din zonă ci sîntem și noi, în raport cu alte grupuri subordonate, imperialiști și colonizatori.
Provocarea nu mi-a reușit prea tare de vreme ce această invitație la discuție a trecut neobservată.
Majoritatea reacțiilor au rămas la discuțiile despre imperialismul rus –  el e mai vizibil și e unicul la care acum e voie de criticat.
(În discuția precedentă, dinspre stînga am fost criticat că nu am menționat în discuție imperialismul britanic sau cel chinez, dinspre dreapta – că nu m-am referit și la imperialisme istorice – cel otoman, cel sovietic. Dinspre liberali – că nu prea avem motive să calificăm expresii precum ”imperialismul rus se transmite prin laptele matern” ca fiind problematice atîta timp cît ele nu conțin saluturi naziste. Dinspre paleo-conservatorii moldoveniști – că nu am pomenit nimic despre imperialismul românesc). 

Reiau provocarea.
În mod deliberat las la o parte imperialismele externe. Ele sînt importante, fără îndoială, dar despre ele vorbim aproape tot timpul (chiar dacă strîmb – de vreme ce fiecare parte a discuției vede și condamnă doar imperialismul ce nu-i convine).
Cred că e timpul să vorbim și despre imperialismul (sau imperialismele) interne. Asta e o discuție legitimă pe care nu o purtăm aproape niciodată. Pentru că această discuție ne scoate din zona de victime eterne și ne arată într-o oglindă proastă – cea de grup care, prin instituțiile ce le controlează, reproduce și aplică față de alte grupuri aceleași practici colonizatoare și imperialiste pe care nu le tolerăm atunci cînd noi sîntem subiectul lor.

Exemplul 1. Romii din Moldova.
Să dezvolt exemplul pe care l-am dat în textul precedent: populația romă din Republica Moldova.
Conform recensămîntului din 2014 numărul romilor din Moldova ar fi în jur de 10 mii. Conform altor studii, făcute ulterior (și mai bine), numărul acestora ar fi de cel puțin 25 mii persoane. În unele orașe ponderea populației rome este considerabilă – la Otaci, bunăoară, aproape jumătate din populația orașului este romă.
Cum credeți, cîte școli cu predare romă există în Republica Moldova?
Zero.
Cîte manuale în limba romă? Zero.
Cîți profesori de limbă romă? Zero.
În cîte școli se predă istoria romilor? Din informațiile pe care le știu, doar la liceul Mihai Eminescu din orașul Otaci se predă Istoria romilor în clasele primare. În limba rusă.
Discuțiile despre copii romi care nu prea frecventează școala (ori care o abandonează în număr mare) sînt de obicei centrate pe tradițiile comunității, discriminare (reală), dificultăți financiare.

Dar aproape niciodată discuțiile despre abandonul școlar al romilor nu au în vedere faptul că, spre deosebire de copiii care se consideră români sau ruși în Moldova, copiii romi nu pot merge la o școală cu predare în limba romă în care să învețe obiectele în limba lor maternă. Ori măcar să învețe istoria comunității lor.

Nu mai zic de faptul că celelalte grupuri etnice și culturale nu ajung să învețe nici o iotă din istoria romă, deși istoria prezenței acesteia pe teritoriul contemporan al României/Moldovei e aproape simultană cu istoria acestor formațiuni statale.
Legat de comunitatea romă, politicile statului român, sovietic și cel moldovenesc (după 1990) s-au încadrat în aceeași linii colonizatoare ce au alterat profund comunitatea romă: integrarea acestora în societatea majoritară, sedentarizarea lor, ruperea legăturilor comunitare prin predarea unei curicule ”național-majoritare”/universaliste, refuzul de a promova politici ale memoriei (recuperarea istoriei romilor), politici ineficiente de discriminare pozitivă etc.
Fiecare entitate statală a dorit să educe din romi buni români, buni cetățeni sovietici, buni moldoveni/români, nu însă și buni romi.
Repet, vorbim despre o comunitate ce a fost în robie pînă acum o sută și ceva de ani în urmă (nici unul dintre pretinșii moștenitori ai lui Ștefan și al statalității moldovenești medievale nu se încumetă să își ceară scuze de la comunitatea romă pentru robie, pentru ștergerea sistematică a memoriei, pentru faptul că romii au fost amestecați după placul stăpînilor lor așa încît să nu-și poată transmite memoria colectivă). 

Atitudinea colonizatoare și imperialistă (suplimentată de o mare doză de aroganță) o vedem și în tratamentul zilnic pe care majoritarii și statul acestora îl aplică populației rome.
Aceasta este privită permanent cu suspiciune (ca fiind încă pre-modernă și sălbatică), judecată cu măsură dublă pentru toate transgresiunile reale și imaginare (localnicii care fac mulți copii sînt de lăudat, romii care au mulți copii sînt de speriat – se plodesc prea mult, localnicii bețivi și hoți – sînt cazuri ”individuale” de jale și milă, romii – dacă unul a furat înseamnă că toți sînt hoți).

Romii sînt ”esticii”, ”sălbaticii”, ”exoticii” pentru cultura locală, un grup care (pentru celelalte grupuri majoritare) stă încă în anticamera istoriei, un grup care nu e civilizat pe de-a întregul.

Comunitatea romă este conștientă de această distanță socială constantă între romi și neromi. În cuvintele baronului de la Soroca: „Deși noi, romii și moldovenii, trăim de secole împreună, voi, moldovenii, ne priviți mereu de undeva din depărtare.” (1)

Gheorghe Lisița. “BARONUL” 2022 ,65×30cm,ulei/pînză

Corpul romilor, sexul romilor, fiziognomia și aparența romilor, comunitatea, istoria și limba – toate sînt obiecte ale intervenției ”civilizatoare” a entităților statale din Moldova: corpul trebuie curățat, controlat, strunit, civilizat, integrat, normalizat…

Exemplul 2. Găgăuzii.

Un alt exemplu sînt găgăuzii din Moldova, care joacă rolul de sperietoare pentru ”unioniști” și ”pro-europeni”.
Oare cîte școli cu predare în limba turcă/găgăuză (le luăm ca echivalente) o fi existînd în Moldova (inclusiv în UTA Găgăuzia) cu excepția liceelor private moldo-turcești?
Din cîte știu, răspunsul tot e zero.
…Acum cîțiva ani ascultam o discuție a unor tineri din Găgăuzia despre starea limbii găgăuze din regiune și despre cum aceasta moare.
Cauza principală a decăderii limbii găgăuze ține de faptul că aceasta nu era dezvoltată nicicum și nu avea nimic mai mult decît un bazin de oralitate (care, preponderent, stă în generațiile mai în vîrstă).
Limba găgăuză, discutau tinerii ăia, nu e dezvoltată în mod curent în sensul unor cărți, ziare și filme care să o păstreze și să o circule, a unor institute care să o adapteze și modernizeze (în felul în care institutele academiilor de știință de la Chișinău și București dezvoltă și modernizează limba română).

Elevii din Găgăuzia nu învață geometria sau fizica sau biologia sau geografia în limba găgăuză.

Le învață în limba rusă (iar pe urmă, alde naivii din Chișinău se miră de ce găgăuzii ar fi pro-ruși… Pentru că nu pot fi găgăuzi.)
De aia limba găgăuză moare. Și rămîne doar ca limbă folclorică.
Iar autoritățile din Chișinău cer ca toți găgăuzii să vorbească românește – unica, în viziunea lor, limbă legitimă a locului.
Ceea ce copiii de la Chișinău sau Sîngerei au ca drept legitim – să învețe în limba maternă, e un drept refuzat pentru copiii din Găgăuzia.
Găgăuzii sînt, în imaginarul local, niște ”oaspeți” care au venit temporar și care, chiar dacă trăiesc de sute de ani pe aceste meleaguri, sînt încă ”străini”, adică agenții altora.
Și sînt tratați ca atare…

Cîteva clarificări terminologice.

O discuție despre imperialisme și colonialisme, cu atît mai mult una care face referință la imperialisme și colonialisme interne, nu ar trebui să se lase fără cîteva clarificări terminologice. Imperialismul și colonialismul sînt deopotrivă concepte ideologice și analitice, slogane politice dar și parte din vocabularul criticii politice. Din acest motiv (dar și pentru a stimula o discuție fertilă ce ar merge dincolo de afirmații șocante), avem nevoie de cîteva lămuri.

Prima, ce e aia imperialism?
Eu îl folosesc în sensul unui set de politici prin care o țară sau un grup (etnic, de exemplu) impune altei țări/altui grup propria cultură, limbă, relații economice, linie de politică externă pentru a atinge diverse scopuri și interese proprii de ordin militar, politic, economic sau cultural. Această definiție e deopotrivă fidelă teoriei clasice a imperialismului dar, în același timp, ia și o distanță față de ele.
Teoriile clasice ale imperialismului – Rosa Luxemburg, V.I. Lenin, Samir Amin, Immanuel Wallerstein, Andre Gunar Frank, Walter Rodney, Amilcar Cabral (criticii de dreapta și liberali ai imperialismului ar trebui să fie șocați că imperialismul ca și concept a fost elaborat și desfășurat în cadrul marxismului!) pun accent pe factori și procese economice – dezvoltare inegală, subdezvoltare, exploatare economică, extragere și exploatare de resurse, dezvoltarea subdezvoltării economice.
În această schemă, în conformitate cu marxismul clasic, dominația politică și culturală sînt văzute ca fiind derivate și consecințe ale dominației economice. Cultura este o funcție a economiei, lipsită de autonomie.
În cadrul discuțiilor inspirate de teoriile decoloniale și post-coloniale, cultura (limba, memoria istorică a unei comunități, cosmoviziunile și epistemologiile acesteia) nu mai este o simplă consecință sau reflecție a economiei, ci un factor autonom, de o importanță deosebită. Dominația culturală devine la fel de importantă ca și dominația economică sau politică.
Din acest motiv, imperialismul despre care vorbesc în acest text este mai degrabă un imperialism cultural. Acesta presupune că ”o cultură (majoritară) invadează o altă cultură (periferică, minoritară într-un mod direct sau indirect și distruge sau dezmembrează diverse elemente ale culturii țintă și impune propriile credințe, valori sau practici asupra acestei culturi” (2).
Evident, n-ar trebui să ne limităm doar la analiza inegalităților și dominației culturale.
Deloc întîmplător, comunitatea romă, de exemplu, este și mult mai săracă decît alte comunități etnice și lingvistice din Moldova. O examinare a acestei interdependențe trebuie făcută în mod necesar, dar ea depășește scopul acestui text.

Ce este colonialismul? E un concept similar imperialismului, dar puțin diferit. O definiție minimalistă a acestuia ar presupune o practică prin care unele țări/regiuni/grupuri controlează alte teritorii (colonii) pentru a le exploata economic. În cadrul colonialismului există, de obicei, o distincție clară între regiunea care exploatează – metropola și regiunile care sînt exploatate – coloniile. Teoriile colonialismului sînt mai sensibile la cultură și nu o tratează doar ca simplă derivată a relațiilor economice (critica anti-colonială înțelege perfect că dominația economică are nevoie de narative și legitimări culturale – de genul misiunii civilizatoare etc – pentru a se legitima).

Pentru analiza noastră, diferențele conceptuale între imperialism și colonialism nu sînt esențiale așa că, le putem folosi ca și sinonime.
Dacă majoritatea analizelor imperialismului/colonialismului istoric se referă la relațiile între imperiile europene (plus Japonia și SUA) și coloniile lor de peste mări, cu începere de la începutul secolului XX o parte a istoricilor și gînditorilor politici au început să aplice conceptul și asupra relațiilor dintre diverse regiuni europene în interiorul imperiilor coloniale francez și britanic. Irlanda a fost considerată un caz de studiu a imperialismului intern britanic. S-a scris apoi mult despre politicile statului francez față de identitățile lingvistice și etnice regionale – occitani, provansali, bretoni.
Despre politicile statului spaniol (castilian) față de basci și catalani.
Despre politicile statului turc față de kurzi. 
S-a scris și despre politicile de colonizare ale statului român: acesta chiar a avut, cu începere din 1930, un Oficiu Naţional al Colonizării (ONAC), care s-a ocupat cu aplicarea politicilor de colonizare ale statului român în regiunile slab populate ale României interbelice (3).
În analiza pe care o face politicilor statului țarist rus față de popoarele de pe teritoriile sale, istoricul Alexandr Etkind descrie Rusia țaristă ca o țară care se auto-colonizează pe sine însăși, deopotrivă subiect și obiect al politicilor de colonizare. Cum aceste procese de colonizare nu sînt efectuate asupra unor regiuni situate peste mări și țări, ci asupra unor grupuri și regiuni situate în interiorul aceleiași țări, Etkind le califică ca fiind ”colonizare/colonialism intern”.

(În interviul Anastasiei Danilova, de la care a pornit întreaga discuție, era vorba de relația etniei majoritare ruse cu etnia ciuvașă în cadrul Federației Ruse, dar nimeni dintre cei care au apucat prăjina luptei cu ”imperialismul rus” nu a prins această dimensiune de auto-critică).

În loc de concluzie.
Grila colonialismului/imperialismului intern mi se pare deosebit de fertilă. Or, politicile pe care unele grupuri etnice hegemonice în anumite țări (inclusiv Moldova) le impun față de grupuri etnice sau sociale subalterne pot fi uneori calificate ca fiind imperialiste sau colonialiste.
Desigur, exemplele pe care le-am adus – cu romii, cu găgăuzii din Republica Moldova – nu sînt identice. În cazul fiecărui grup există mecanisme de colonizare culturală și economică diferită.
În cazul romilor din Moldova logica dominației este una culturală (primordial) și economică (secundar).
În cazul găgăuzilor, mai putem adăuga și o logică regională și teritorială – găgăuzii trăiesc relativ compact într-un teritoriu și aceasta adaugă dimensiuni suplimentare colonialismului intern.
De asemenea, putem extinde grila și în afara grupurilor etnice. Putem descrie în termeni de colonialism intern hipercentralizarea țării, adică situația în care majoritatea resurselor politice, culturale și economice ale țării sînt concentrate în capitală iar provincia joacă rol doar de furnizor de materie primă, oameni și alte resurse.
În această schemă capitala (orașul Chișinău) ar juca rolul de metropolă în raport cu restul țării (provincia, ”la țară”) care ar juca rolul de ”colonie”. Metropola guvernează colonia, extrage resursele acesteia, o domină politic (numărați cîți deputați din parlamentul Moldovei sînt din afara Chișinăului și comparați cu ponderea numărului de populație a capitalei față de restul țării), economic (inclusiv prin faptul că Chișinăul colectează resursele din toată țara apoi le redistribuie după cum are chef guvernarea de la capitală), cultural etc.

Grila ”colonialismului intern” este, de asemenea, extrem de utilă pentru a muta discuția despre inegalități, discriminări și rasisme, din cîmpul esențialismelor culturale (romii/găgăuzii sînt așa și așa) și din cel al psihologismului ieftin (ei singuri ar fi de vină pentru condiția lor) înspre cîmpul structurilor și proceselor sistemice de oprimare.
Altfel spus, ea extinde discuția despre oprimare de la personal la structural, de la individual la politic.
Fenomene precum segregarea și concentrarea teritorială a unor grupuri precum găgăuzii sau romii, brutalitatea poliției față de romi,  diferența dintre statutul de cetățeni formali și statutul de cetățeni de rangul doi  de facto la care sînt reduși romii  – acestea nu sînt nici situații individuale nici caracteristici întîmplătoare, ci reprezintă seturi de politici și practici instituționale conștiente ale statului moldovean.

Faptul că romii din Moldova, pentru a lua un exemplu, sînt mai săraci decît alte grupuri nu ține nici de ”mentalitatea lor”, nici de ”cultura lenei” pe care ar împărtăși-o. 

Mai degrabă cauzele trebuie căutate în rasismul sistemic al instituțiilor și societății moldovenești, în mecanismele de asimilare forțată a comunității rome puse în funcțiune de societatea moldovenească (și a rezistenței pe care o opune societatea romă la aceste procese), în absența recunoașterii dreptului romilor la o identitate proprie, în statutul de ”sălbatic” și ”necivilizat” în care sînt încadrați în societatea moldovenească.

REFERINȚE:
1. Ion Negură, Veronica Peev, Construcţii identitare la romii din Republica Moldova. In: Psihologie. Pedagogie Specială. Asistenţă Socială . 2008, nr. 11, pp. 65-78.
Legătură: https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Constructii%20identitarea%20la%20romi%20din%20RM.pdf
2. Salih, M. A. (2021). Internal cultural imperialism: The case of the Kurds in Turkey. International Communication Gazette, 83(8), 733–752. https://doi.org/10.1177/1748048520928666
3. https://www.enciclopediaromaniei.ro/wiki/Oficiul_Na%C5%A3ional_al_Coloniz%C4%83rii


sursă imagine de fundal: BBC

Despre autor

Vitalie Sprînceană

Vitalie Sprînceană a studiat ştiințe politice în Bulgaria, filozofie în Moldova și acum face un doctorat la universitatea George Mason din SUA. Jurnalist, activist, fotograf amator și autor de blog.

3 Comentarii

  • Bune observații. Aș preciza că, potrivit unor cercetători, statele naționalizatoare din interbelic, cum a fost România sau Polonia, au devenit un fel de imperii naționale – centralizate și cu naționalismul etnic pe post de misiune civilizatoare. Ar fi păcat dacă R. Moldova ar persista în acest model de stat. Deși, ca să fim corecți, imperiile nu au fost prin definiție opresive față de grupurile etnice non-dominante – a se vedea Imperiul austriac (nu și partea ungară a Imp. Habsburgic) după 1848… sau, în anii 1920, chiar și URSS.
    Cât despre predarea în limbile minoritare, este important să li se ofere această posibilitate copiilor și maturilor, ca limbă principală sau secundară, dar ar fi, cred, abuziv, să fie impuși să învețe la școală în limba de origine a comunității. Cred că trebuie să acceptăm opțiunea multor dintre ei de a practica un soi de bilingvism, în care limbii ruse sau române le rezervă un rol de lingua franca pentru spațiul public, pe când găgăuzei sau limbii rome – un rol de mijloc de comunicare în familie/ spațiu privat. E o alegere legitimă, motivată din rațiuni practice, chit că putem vedea și efectul unei moșteniri imperiale. Altfel, ar fi un fel de imperialism pe dea-ndoaselea dacă i-am impune să învețe în limba „lor”.

    • Petru, eu exact asta am în vedere – să li se ofere copiilor romi această posibilitate – să poată învăța în limba lor..Dar am în vedere și ceva mai mult – dezvoltarea limbilor și culturilor minorităților prin alocare de resurse publice – editare de carte în limba romă (traduceri din română în romani și invers, manuale), dezvoltare de presă, inclusiv scrisă în limba romani etc. la fel și pentru găgăuzi, bulgari și alte grupuri.

  • Mi se pare destul de speculative și puțin întemeiate afirmațiile. Mă îndoiesc că e vorba de rea voință (deși rasismul și xenofobia se simt la ea acasă în MLD, deși se prea poate să se mai fi potolit, odată cu efortul de solidaritate față de refugiații din Ucraina). Nu sunt prezentate datele despre școlile cu predare în alte limbi rusă/ ucraineană/ bulgară, inclusiv proporția acestora. Faptul că sunt private nu e o problemă, ci un argument în plus ptr teza editorialului. Alte comunități/minorități etnice sunt la fel de importante.
    După mine, pur si simplu nu exista voință administrativă, sau și mai simplu viziune. Administrațiile din Moldova, se află de ani de zile într-o întrecere continuu de „stingere a diferitor incendii”, mari și mici. Aș îndrăzni să caut cauza atitudinilor neadecvate pomenite în articol în ceva mult mai vag decât colonialismul/ imperialismul în acțiune. Repet, mi se par speculative aceste concepte în cadrul unui ministat. Nu știu nici în ce măsură moldovenii/ romanii, cetățeni ai R. Moldova sunt o comunitate ca atare, și dacă sunt, atunci sunt indubitabil o comunitate cu o identitate etnică „bipolară” dacă nu „multipolară” din start. Mulți dintre ei trec cu lejeritate de la rusă la română, sau vorbesc un amestec lexical, uneori și limbi minoritare sau limbi de circulație internațională. (Am comunicat de câteva ori cu găgăuzii din Polonia, în polonă.) Dacă rămânem la moldoveni/ români, unii se cred mai români, alții mai moldoveni, (pe orice nu s-ar baza diferența asta)
    Se prea poate să fie la fel și cu alte comunități etnic diferite de cea pe care o asumăm că e majoritară, care la fel, nu sunt chiar închipuite/ inventate pînă la capăt.
    Aș îndrăzni să afirm că în Moldova exista și un fel de romantizare a romilor (ceea ce lipsește în România, de exemplu). Exemple ar fi miniserialul „Țiganul” (de Blank), unde Mihai Volontir îl joacă pe renumitul Budulai, un erou de etnie romă, al Războiului II mondial, devenit amnezic (sic). Termenul de „romal” în film termenul împreună cu „țigan” de mai multe ori. Cântă și o doină românească, și zice că e un cântec pe care îl cânta bunicului său. Curioasă încrucișare. După mine, a făcut un rol fantastic, iar romul lui, fiind erou de război, era nobilizat la nivel de cultură populară, ceea ce în URSS era mare treabă totuși. Într-o emisiune făcută la vreo 30 de ani de la filmări, un reprezentat al comunității romilor din Rusia a zis că Volontir a făcut un rol excepțional în opinia comunității sale. Mai sunt „Lăutarii” lui Loteanu, unde iarăși eroul viorist e un supraerou, deși apare într-un rol mai apropiat de stereotipuri și, probabil, unii ar zice, de evitat.
    Vera Malev o dezmiardă pe eroina ei renumita Maria Cebotari, în „Recviem pentru Maria” – cu țiganella.
    Dar și Lisița, de exemplu, a executat mai multe lucrări dedicate romilor. Are una tare faina cu o familie de romi, printre altele. Dacă nu mă înșel era creion pe hârtie roșie. Nu știu ce l-a inspirat.
    Poate că s-ar putea vorbi și despre un fel de reapropriere culturală. Nu știu în ce măsura a fost incorporată în identitatea de moldovean/ roman, dacă este asa ceva. Sau „O șatră urcă la cer” e iarăși un exemplu.
    Există cel puțin acest element de nomadism, și umblătură, care e foarte pe înțelesul migranților de azi și prezent în aceste texte mediale.
    În Moldova, pur și simplu, nu prea exista un spațiu realmente public, și nu prea e loc pentru nuanțe sau regîndiri de politici.
    Astfel de chestii s-ar putea și rezolva administrativ. Romii și-ar putea cere drepturi la educație mai abitir. Au doar și reprezentant și în PAS.
    Nici românilor/ moldovenilor/ rușilor majoritarilor nu le-ar strica ceva lecții de istorie în care s-ar vorbi din când în când și despre romi. Poveste cu Țigani – de L. M. Arcade ar fi un text interesant sau Aferim de Jude ar putea fi vizionat in cadrul unor ore de literatura si apoi discutat.

Lasa un comentariu