Un banc care circula prin anii ’80 în blocul sovietic, chiar în momentul în care dictaturile socialiste erau pe punctul de-a se prăbuşi: ,,Capitalismul se află pe marginea prăpastiei. În curând va fi depăşit de comunism.’’ Spre surprinderea tuturor, această previziune chiar a avut loc. ,,Minunata lume nouă’’ a socialismului autocrat s-a prăbuşit de multă vreme în prăpastie. Azi, capitalismul încă priveşte abisul, deoarece acumularea problemelor ecologice, sociale şi economice l-a împins pe muchie, dacă nu cumva l-au adus la ultimele limite ale existenței sale.
Aceste bancuri dizidente nu erau destinate amuzamentului, ci mai degrabă ne ofereau un delicios ac cu care puteam înțepa bula bunului simţ politic din acea vreme. Cartea de față priveşte posibilităţile pen- tru o schimbare radicală, de-a dezechilibra şi da jos capitalismul, în ciuda faptului că prosperă traversând crize aparent fără sfârşit. Este scrisă pentru a împărși cititorilor plăcerea de-a diseca asumpțiile care stau la baza a ceea ce pare a fi de neimaginat – anume, înlesnirea ieşirii din capitalism fără a îmbrăţişa în mod obligatoriu socialismul.
Capitalismul şi socialismul au fost cele două sisteme care au concu- rat aspirând să asigure bunăstare pentru toată lumea. În urmărirea acestui scop, a fost afectat grav mediul natural – o condiţie indispensabilă pentru bunăstare. Astăzi, chiar şi cele mai dezvoltate societăţi democrate/democraţiile mature eşuează în a-şi ţine cuvântul în privinţa angajamentului lor de-a lupta împotriva schimbărilor climatice. Această realitate ridică unele întrebări incomode: oare sistemele politice şi economice care au facilitat devastarea ecologică sunt capabile să repare distrugerile făcute? Dacă răspunsul este negativ, oare avem cu adevărat vreo alternativă?
Vremurile noastre sunt lipsite de mari crize, prefaceri revoluţionare şi de utopii. Cu toate acestea, condiţiile pentru depăşirea capitalismului nu au fost niciodată mai oportună ca acum – iar asta în lipsa crizei, revoluţiei sau utopiei. Este timpul pentru o schimbare progresistă radicală şi în absenţa unei rupturi revoluţionare, aşa cum urmăreşte să demonstreze cartea de față.
Am trăit personal experiența de a fi parte din scurta viaţă a socialismului autocrat (sau a ,,regimului comunist’’, aşa cum este cel mai adesea cunoscut) şi am fost parte din cei care i-au scurtat viața pe măsură ce m-am implicat în mişcările dizidente şi grevele studenţeşti anti-sistem din țara mea natală, Bulgaria. Dar noi nu ne-am revoltat împotriva comunismului; şi nici nu eram dornici de capitalism. Nemulţumirea noastră era impregnată de sentimentul că viaţa de zi cu zi în care ne mişcam era cumva patologică.Asta pentru că vedeam că deviază de la idealurile de umanism, fraternitate şi decenţă pe care sistemul pretindea că le întruchipa. Îmi amintesc că la acea vreme aveau loc multe discuţii despre lucrurile „anormale„:’ – clasa conducătoare era coruptă şi ignorantă, privilegiile elitelor erau obscene, libertatea de exprimare era limitată de restricţii absurde, iar austeritatea vieţii cotidiene era dureroasă, asta deoarece pentru mulţi era austeritate, în timp ce câţiva se bucurau de abundenţă. Doleanţele noastre nu păreau radicale; erau în linie cu prototipul comunismului ca reprezentând o societate liberă și echitabilă. Acesta este motivul pentru care am fost luată prin surprindere atunci când, într-o zi de primăvară din anul 1988, decanul mi-a spus că urma să fiu exmatriculată din universitate deoarece m-am alăturat unei organizații care ,,nu avea binecuvântarea Partidului.’’ În ziua precedentă, am devenit fără să vreau un dușman al regimului doar pentru că am semnat o petiție care cerea să se stopeze poluarea toxică dintr-un oraș de pe Dunăre – ceea ce cu greu se poate numi o amenințare pentru putere. Regimul însuși transformase solicitările noastre de bun-simț destinate protecției vieții omenești și a mediului într-o acțiune anti-guvernamentală – nu foarte diferit de ce se întâmplă acum cu marșurile tinerilor pentru protecția climei și Green New Deal.
Când dictaturile din Europa de Est s-au prăbușit fulgerător în 1989, nu exista nicio strategie, niciun plan general pentru ce va fi în continuare, nicio forță revoluționară organizată și nici măcar o criză serioasă a regimului, cu excepția unor probleme în economie, asemănătoare cu recesiunea post-2008 din democrațiile occidentale. Dosarele recent declasificate din arhivele serviciilor secrete au dezvăluit că regimul nu considera o amenințare serioasă niște rebeli ca mine. (,,Ei sunt buni comuniști’’ conchidea aprecierea.) Totuși, varietatea presiunilor noastre aparent inocente și necoordonate au împins socialismul spre prăpastie. Fără s-o știm, trăiam socialismul pe muchie de cuțit. În cele din urmă, acțiunile noastre chiar au declanșat o schimbare radicală și ireversibilă din care a rezultat o nouă ordine politică și economică.
Peste ani, la început în timp ce studiam politologia la New York și apoi ca profesoară la Paris și Bruxelles, mi-am petrecut o mare parte din timp minunându-mă în fața promisiunilor eșuate și eșecurilor neîmplinite din democrațiile capitaliste: de la luptele femeilor aproape încununate cu succes pentru egalitatea cu bărbații și reapariția perpetuă a ,,chestiunii religioase’’ din democrațiile secularizate, până la faimoasa criză a capitalismului care nu pare a se fi materializat. Proliferarea unor realizări parțiale (prosperitate, dar nu pentru toți) și eșecuri incomplete (apropiata catastrofă ecologică), confluența dintre capacitatea tehnologică fără precedent de-a îmbunătăți viața și anxietatea care cuprinde societăți întregi – toate aceste tendințe contradictorii au adus capitalismul democratic într-un moment al evaluării sale critice. Scrierea acestei cărti este stârnită de simțul unui déjà vu politic: o revoluție în occident este puțin probabilă, și, totuși, potențialul pentru o schimbare radicală se simte destul de acut.
La un deceniu după recesiunea financiară din 2007-2008, chiar în timp ce Statele Unite și Europa au început să revină la creșterile lor de dinainte de criză, societățile lor sunt dominate de o nemulțumire extinsă și difuză, împărtășită chiar și de unii dintre apărătorii capitalismului. Ceva este în neregulă spun și magnatul devenit președinte Donald Trump și Christine Lagarde, directorul general al Fondului Internațional Monetar. Într-adevăr, multe lucruri nu sunt în regulă. E un adevăr cu care sunt de acord milioanele de oameni care își pierd mijloacele de trai ca urmare a modului în care figuri ca Trump și Lagarde ne modelează lumea.
Vedem cum pe străzi și în cabinele de vot, de la demonstrațiile contra politicilor de austeritate și până la creșterea sprijinului electoral pentru partidele anti-instituționale, elanul protestelor sociale din acest început de secol al XXI-lea au făcut clarificat un lucru:nu mai putem accepta să ni se spună că ,,nu există nicio alternativă.’’ În cele din urmă, noi, cetățenii democrațiile liberale, ne-am pierdut credulitatea politică.
Această carte afirmă un lucru simplu: starea curentă a democrației capitaliste conține un potențial tangibil pentru depășirea capitalismului prin subminarea sa. Aceasta este o cale de schimbare diferită de față de aceea care propune stabilizarea capitalismului (așa cum cer apelurile venite din zona dreptei politice), sau răsturnarea sa (așa cum cer apelurile stângii radicale), sau reformarea sa pentru a-l face mai uman (ambiția centru-stângii). Subminarea capitalismului presupune efectuarea unor schimbări din interior prin implementarea unor practici care ating forța motrice a capitalismului – producția competitivă a profitului – exact dinamica vinovată de distrugerea existenței umane, a comunităților și a mediului nostru natural. Susțin că un asemenea proces de subminare nu depinde de aprobarea conștientă și cu susținere politică a socialismului sau a oricărei alte viziuni despre o societate mai bună ca alternativă la capitalism. Așa cum tranziția de la feudalism la capitalism nu a avut loc sub egida vreunui mare proiect numit ,,capitalism’’, în prezent, posibilitatea unei ieșiri din capitalism nu presupune elaborarea unui principiu teoretic al postcapitalismului.
Sunt conștientă că viziunea mea asupra istoriei a fost influențată și, sper, ajutată să devină mai receptivă, de experiența mea personală legată de răsturnarea socialismului autocrat. Aceste intuiții privind cotitura isto- rică în care se află democrațiile capitaliste s-au dezvoltat într-o perspectivă critică în urma unor cincisprezece ani de cercetare. Gândirea mea a fost influențată semnificativ de lucrările (și adesea dezbateri cu și comentarii scrise de) Claus Offe, Robert Reich, Nancy Fraser, Wolfgang Streeck, Kalypso Nikolaidis, Étienne Balibar, Jodi Dean, Peter Fleming, Andreas Kalyvas, Wendy Brown, Costas Douzinas, Seyla Benhabib, Steven Lukes, Maeve Cooke, Michael Leigh, Amy Allen, Rainer Forst, Peter Hall, David Rasmussen, Alessandro Ferrara, Andrew Feenberg,Victor Elgersma, Mirella Elgersma, și de tovarășii mei din cadrul Radical Theory Circle, precum și de studenții mei de la Universitatea Kent, spre a menționa doar câțiva din oamenii care mi-au hrănit și provocat gândirea. Sunt îndatorată în mod deosebit lui Anastas Gueordjev și Jacqueline Cessou pentru competenta lor contribuție editorială și lui Victor Egersma pentru pertinentul lui sprijin în cercetare acordat de-a lungul activității mele scriitoricești. Una dintre cele mai fericite rezultate ale acestor investigații preliminare a fost apariția ,,Grupului Bruxelles’’ din cadrul Școlii de la Frankfurt. Grupul s-a dezvoltat pe măsură ce am putut să lucrez împreună cu Azar Dakwar, Raphael Wolf, Daniel Lopez Perez la proiectele noastre personale – care cuprind protestele, religia, securitatea și războiul civil – bazându-ne pe critică a capitalismului contemporan. În fine, echipei de la Columbia University Press – sfaturile lor informate și entuziasmul pentru acest proiect mi-au adus bucurie în momentele în care de regulă predomină frustrarea.
Unul din profesorii mei, marele istoric Eric Hobsbawm, obișnuia să ne spună că volumele de istorie nu ar trebui scrise pentru istorici, la fel cum cărțile de filosofie nu trebuie scrise doar pentru alți filosofi. Ajustându-mi stilul de reflecție pentru a mă situa undeva între specialist și novice, dorința mea a fost să-i urmez sfatul. Bineînțeles, unele cunoștințe de istorie și filosofie pot face cititul mai plăcut, dar speranța mea este că lipsa acestor cunoștințe nu va sta în calea înțelegerii textului.
M-am inspirat în analizele mele din istorie, teorie politică și economie politică. Inițial, aveam îndoieli față de acest amestec de discipline. Însă am ajuns să-l susțin nu doar pentru că se potrivește cu subiectul acestei cărți, dar și pentru că mi-am dat seama că propriile mele idiosincrazii din timpul studiilor l-au făcut posibil și ar trebui, într-adevăr, să profit de acest avantaj. Sunt norocoasă să fi studiat cu unele din cele mai bune minți din aceste discipline: Claus Offe, Nancy Fraser, Andrew Arato, Seyla Benhabib, Ira Katznelson, Aristide Zolberg, Charles Tilly, Eric Hobsbawm, Charles Larmore, Ronald Dworkin, și Joseph Raz. Cu toate acestea, nu aș fi înțeles toată înțelepciunea acestor cercetători fără munca subversiv de luminată a trei dintre profesorii mei din vremea ,,vechiului regim’’ din Bulgaria: Gheorghi Dimitrov, Evgheni Dainov și Stefan Popov. Le sunt recunoscătoare pentru ceea ce le datorez. Dacă nu m-aș teme că aș părea arogantă, lor le-aș dedica această carte.
Fragmentul de mai sus face parte din volumul ”Capitalismul pe muchie de cuțit. Cum lupta contra precarității poate aduce schimbări radicale fără criză sau utopie” scrisă de Albena Almazova. Cartea apărut la editura INSTITUTUL PENTRU CERCETARI MEDIA SI DREPTURILE OMULUI și a fost tradusă în română de Maria Cernat și Alexandru Ionașcu.
Lansarea va începe la ora 19.00 și va putea fi urmărit live pe pagina de facebook a evenimentului.
