de Enikő Vincze
1.
În iunie 2020, neștiind exact că asta va duce chiar înspre ceea ce trăim azi, întrebam retoric într-un articol publicat în Baricada România despre proiectul liberal de relansare a economiei: statul salvează capitalul şi susţine militarizarea?
Observam atunci că un specific al acelor timpuri față de criza din 2008-2009 era că relansarea economică se întâmpla cu accentuarea excesivă a militarizării României, și angrenarea ei în cursa curentă de înarmare, similară oarecum războiului rece sau altor perioade similare în care industria războiului „a salvat” economia. Dintr-o declarație de la acea oră a premierului a reieșit printre altele, că „printre prioritățile guvernului se numără investițiile greenfield și de tip offset, în industrii precum cea militară”. Acea opțiune a încoronat inițiativele de achiziție a sistemului de rachete Patriot promovate de președintele țării încă din primul său mandat (costul unei părți din acest sistem fiind de 3.9 miliarde dolari, sumă din care se plătise deja un avans considerabil la finalul anului 2019). Dar, observam atunci, decizia de a investi în industria militară vine și în continuarea alocărilor bugetare din anul 2020, care asigură Ministerului Apărării Naționale o creștere de 18% (de 3.2 miliarde lei), iar Ministerului Afacerilor Interne o mărire de 13% (de 2.3 miliarde lei) față de 2019, inclusiv a bugetului Serviciilor Române de Informații.
În această lume tot mai tulbure, cu diverse scenarii contradictorii de viitor, se întrevede riscul ca actuala criză a capitalismului să fie direcționată către o „rezolvare” prin militarizarea economiei, precum și prin fascizarea politicului și a societății. Promovarea urii rasializate sau provocarea unor conflicte între etnii sau între clase sociale cu poziții similare sunt un mijloc al justificării statului polițienesc, dar și al militarizării.
În concluzia articolului din 2020 spuneam cum capitalul are tot mai mare nevoie de aceste investiții ca să se salveze, prin industria de război, în condițile în care alte ramuri ale industriei își revin greu din recesiune. În mod pervers, liderii României oferă și forței de muncă disponibilizate sau fără ocupare posibilitatea să își facă o „carieră” în războiul adevărat. Președintele Iohannis spunea pe atunci despre asta: forţele armate ale României pot fi puse la dispoziţie pentru participarea la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, iar „resursele importante destinate înzestrării Armatei României fac posibilă realizarea capabilităţilor de apărare naţională în cadrul sistemului de apărare colectivă a NATO şi, în acelaşi timp, programele multianuale coerente pot oferi industriei româneşti şansa de relansare, în special prin cooperare instituţională cu firmele de profil ale aliaţilor noştri”.
2.
Acum devine tot mai clar. Războiul din Ucraina este (încă) un război prin care capitalismul încearcă să depășească starea de criză profundă în care a ajuns din 2008 încoace. El se adaugă la alte războaie izbucnite în secolul al 21-lea, de la Iraq până la Afganistan și Yemen, care au canalizat marile conflicte geopolitice ale capitalismului global contemporan în ciocniri armate. Michael Roberts spunea, într-o recentă contribuție a sa, că „lunga depresiune din secolul 21, începută în 2009, de fapt a fost cauzată de forțe economice în lucru încă de prin 1997. De atunci (cu excepția unor scurte perioade de revenire datorită injecțiilor prin creditare), rata profitului în marile economii capitaliste a continuat să scadă. Deoarece în capitalism investițiile sunt ghidate de profit, reducerea profitabilității în economia productivă a dus către creșterea speculațiilor financiare. Iar blocul imperialist a continuat să compenseze problemele nordului global prin continua exploatare a sudului global. Există puține semne că ieșirea din această lungă depresiune se va întâmpla chiar și după ce actualul dezastru din Ucraina se va rezolva. Pentru a pune capăt acestei depresiuni, este nevoie de lichidarea companiilor zombi care reduc profitabilitatea și productivitatea și întăresc îndatoririle. Dar, de fapt, singurul mod de a scăpa de această lungă depresiune și alte războaie este venirea la putere a unor guverne socialiste democratice bazate pe lucrători, care vor putea susține națiunile unite cu scopul soluționării crizei economice și vor opri dezastrul de mediu cu care se confruntă planeta, realizând dezvoltarea în pace a societății umane”.
3.
Capitalismul din Rusia (nevoia sa pentru creșterea propriei sferei de influență economică) a creat o pârghie neașteptat de bună pentru reînnoirea capitalismului occidental prin acest război, care este atât un război al imperialismului rusesc împotriva unui stat, cât și un război proxy între Rusia și SUA pe teritoriul Ucrainei.
Iar ciocnirea celor două capitalisme nu va duce prea curând la dispariția acestui regim. Din contra, ea crează crize economice și mai profunde și de lungă durată peste tot în lume, creatoare de condiții pentru generalizarea violenței armate. Ideologic și discursiv, cu siguranță, acest război duce la întărirea capialismului, prin degradarea totală a dușmanului estic (dar tot capitalist) al „lumii libere”, presupusa lume dreaptă a „capitalismului perfect”, cel occidental. Eventual, ca un efect mai târziu al crizei energetice și economice îndelungate și profunde, supraviețuitorii cei mai suferinzi ai războaielor din diversele părți ale capitalismului global se vor revolta într-un mod care va pune în pericol acest regim.
Dar super-militarizarea de acum este gândită și să descurejeze astfel de revolte. Acest război este o unealtă a capitalismul post-neoliberal care va anihila și mai mult decât a fost până acum orice critică explicită la adresa sistemului. Dacă la începuturile pandemiei lumea imagina alte lumi posibile după capitalism – pentru că părea că așa nu se mai poate, iar reîntoarcerea la vechiul normal nu este de dorit – în efervescența escaladării războiului și luptelor ideologice care incită la înarmare, astfel de utopii și autorii lor vor fi scoși din circuit prin diverse mijloace. Exploatarea, inegalitățile, putreda îmbogățire a oligarhilor de pe scena capitalismului global, subordonarea naturii și vieții umane (în toate ipostazele sale) profitului, vor deveni teme tabu, iar cei care le aduc în discutie vor fi hărțuiti până la dispariție. Apoi, poate după 5-10 ani de militarizare, capitalul se va mulțumi cu o soluție de îmblânzire a capitalismului. Și unii supraviețuitori o vor lua de la capăt cu promisiuni de pace și bunăstare și tranziție verde.
Până una alta, cum observam în articolul publicat în GAP pe 10 martie 2022, în România oricum subdezvoltată din punctul de vedere al infrastructurii sociale, redirecționarea banilor publici spre militarizare va rezulta în și mai multe victime ale sărăciei, și în și mai mari inegalități economice. Vor muri și mai mulți decât până acum fără să ajungă la bătrânețe, se va întări fascismul social îndreptat împotriva populației care devine surplus din punctul de vedere al capitalului violent.
4.
Azi toată lumea spune la toată lumea cum ar trebui să gândească, ce ar trebui să spună, ce ar trebui să facă ACUM, și ce să lase pentru mâine, poimâine șamd.
Războiul este dus în fiecare colț al vieții cotidiene pentru orice este incert (bunuri materiale, analize, planuri de viitor).
O parte din intelectualii publici de stânga încep să definească stânga estică în confruntare cu stânga de vest, și nu cu capitalismul.
Violența sistemică a capitalismului ne-a dus acum într-o perioadă în care pozițiile (chiar și în interiorul unor tabere pe care doream să le considerăm unite în fața dușmanului comun al exploatării și inegalităților) tind să se spargă pe linia unor noi rupturi care împing oamenii către extreme.
Crearea mai multor bariere între stânga de vest și cea de est susține potențialul revigorării naționalismelor și contribuie la reducerea șanselor de a gândi măcar alternative la capitalism. Capitalism care acum încearcă să supraviețuiască nu doar prin războiul sferelor de interes vestice versus estice, ci și prin războiul geopolitic dintre stânga „bună” și cea „rea”.
Iar asta, până la urmă, funcționează ca un instrument prin care se justifică ciocnirile armate imperialiste ce urmăresc salvarea capitalismului, în favoarea capitalului.
5.
Acest război este și războiul gazului. Independența energetică (față de Rusia) este considerată prioritatea nr 1 pe agenda dezvoltării economice de azi în UE. Marele câștigător al acestei turnuri se vede că este SUA.
Războiul este folosit ca argument pentru asta – să devenim independenți de gazul rusesc ca formă de boicot împotriva Rusiei ca agresor al Ucrainei. Acesta este un argument, desigur, și pentru susținerea militarizării care, de asemenea, slujește profiturile corporațiilor din industria de armament.
Dar, oare, etnia și apartenența națională a gazului cauzează creșterea prețurilor la energie? Sau mai degrabă faptul că energia este speculată pe burse. Iar bursele reacționează la politic.
Oare gazul rusesc i-a făcut pe europeni să nu fie mai avansați în acest moment cu sursele alternative pentru încălzire? Sau interesele marilor corporații indiferent de originile lor naționale?
În întregul lanț al profitului, de la producători (care pot fi și privați și de stat), prin bursa din Amsterdam unde traderii vând și cumpără și pe baza reacțiilor la deciziile politice privind sancțiunile împotriva Rusiei, până la furnizorii privați din România, toată lumea își justifică acum profiturile prin argumente etnicizate. Ei nu ar vrea să facă atâta profit și să lase consumatorii în pagubă sau în frig. Ei au vrut doar „nevinovata” liberalizare a prețurilor pe piața energetică. Gazul rusesc, Rusia, rușii sunt de vină.
Toate astea se întâmplă într-un moment în care capitalismul global a ajuns în faza în care se restructurează înspre o nouă hegemonie americană în competiție cu China și Rusia.
6.
Din anii 1970 încoace, economia politică a globalizării neoliberale a urmărit să ridice orice barieră din calea liberei circulații transnaționale a capitalului, serviciilor și bunurilor. Forța de muncă se bucura de această libertate a globalizării în măsura și în direcțiile unde capitalul avea nevoie de forță de muncă ieftină.
Iar acum, criza capitalismului global – care se tot transformă dintr-o criză în alta din 2008 încoace – a ajuns într-o fază în care se dorește a se soluționa prin demontarea propriilor principii fondatoare (cea a circulației libere a capitalului). Și asta nu se poate face pașnic. Pentru asta războiul economic nu este suficient. Cucerirea sferelor de interese implică conflicte armate.
Acum se schimbă interesele celor care fac politica ordinii mondiale. Acum se fac noi reguli. Care se scriu cu sângele oamenilor nevinovați din Ucraina. Și ne împing pe noi toți în logica războiului total. Acum marile puteri occidentale urmăresc o limitare a globalizării ca circulație transnațională fără bariere a capitalului. Sau un fel de globalizare capitalistă bipolară, separată în două prin bariere economice și militare, între sferele de influență Est și Vest. Făcând uz de o morală capitalistă putredă de clasificare a capitalului în „capital bun” și „capital rău”. Asta, însă, nu înseamnă sfârșitul globalizării. Capitalismul are nevoie în continuare de mecanismul numit „spatial fix” (vezi David Harvey), adică soluționarea crizelor capitalismului prin încorporarea teritorială a noi și noi zone de interes.
7.
Când ne gândim la posibilitatea unei solidarități transnaționale anti-imperialiste împotriva tuturor războaielor, de fapt ne poziționăm critic față de capitalism. Astfel încercăm să ducem mai departe critica față de capitalismul din diverse părți ale lumii fragmentate de către interesele capitalului în „est”, „vest”, „sud” sau „nord”.
Această poziționare este și una împotriva rasismului. Sau mai precis, împotriva capitalismului rasializat. Acesta funcționează nu doar prin marile mecanisme ale capitalului, ci și la nivelul vieții cotidiene, după cum ne arată dublu-standardele puse în funcțiune în societățile europene față de refugiați în funcție de culoare sau presupusa esență culturală și biologică.
În acest demers ne ajută să observăm strânsa legătură dintre dezvoltarea inegală, ca trăsătură esențială a capitalismului, precum și exploatarea de clasă, oprimarea rasistă și dominația patriarhală. Toate acestea se leagă între ele. Condițiile care fac posibilă perpetuarea capitalismului nu sunt doar de natură economică, iar violența economică, clasistă, rasistă și patriarhală domină toate domeniile vieții. Dincolo de ele, încă odată, vedem cum violența sistemică a capitalismului distruge vieți prin războaie reci sau calde, războaie între civili de diverse etnii, războaie între state, și războaie proxy prin care mari puteri imperialiste se ciocnesc prin intermediul unor țări din semi-periferiile capitalismului.
Mai este posibilă vreo speranță post-belică în aceste semi-periferii? După ce „post-socialismul”, în România de exemplu, datorită modului în care s-a realizat privatizarea și falimentarea propriei economii productive, a însemnat pierderea a mii de locuri de muncă și începutul migrației transnaționale pentru milioane de cetățeni ai României. Și după ce „post-covidul” a însemnat criza energetică și a arătat cum militarizarea țării și înlocuirea tot mai accentuată a politicilor publice (de sănătate, locuire, mediu, educație) cu măsuri ale statului polițienesc din timpul pandemiei au prevestit explozia războiului actual din imediata noastră vecinătate. În locul imaginării unui alt tip de „normal” decât cel al capitalismului patriarhal și rasist, pare că atât lupta împotriva socialismului cât și lupta împotriva covidului au fost un exercițiu distopic care ne-a pregătit pentru un prezent și viitor și mai înfricoșător.
8.
Anticomunismul din ultimii 30 de ani a justificat transformările economice precum privatizarea, dependența de investițiile străine directe, punerea statului în slujba capitalului, dislocarea forței de muncă și multe altele. Făcând confuzii între critica socialismului de stat și celebrarea capitalismului ca singura lume posibilă, acest anticomunism a depus eforturi mari și pentru de-legitimarea ideologică a alternativei socialiste. De exemplu, prin stigmatizarea criticilor la adresa capitalismului prin asocierea acestora cu ceaușismul, sau prin idealizarea capitalismului ca presupusa garanție a democrației, sau altele asemenea.
Deoarece toate astea s-au întâmplat pe scena capitalismului neoliberal care a integrat în anii 1990 și România în fluxurile globalizării bazate pe libera circulație a capitalului, critica cea mai vizibilă (și cea mai mobilizatoare) a celei din urmă a luat-o pe calea naționalismului. Pe calea unui naționalism românesc (de tip Forța Dreptei) care susține burghezia națională, completată cu un naționalism românesc (de tip AUR) care cheamă asupriții la revoltă patriotică. Odată cristalizate, aceste naționalisme pot fi puse oricând în mobilizarea populației în războaie imperialiste pentru care, de altfel, nimeni nu ar dori să își sacrifice viața.
Să fii împotriva tuturor războaielor înseamnă să fii împotriva sacrificării oamenilor (deja exploatați de capital) în războaiele sângeroase ale acestuia și transformați în soldați ai națiunii purificate prin sângele vărsat.
De aceea, un nou internaționalism socialist ar avea nevoie de conectarea mai multor critici: față de capitalismul global, față de capitalismul de sorginte națională, dar și față de socialismul de stat de dinainte de 1990. Față de naționalisme și rasisme și patriarhat care, laoltă cu exploatarea de clasă, contribuie la perpetuarea capitalismului criminal. Și, desigur, față de războaiele susținute peste tot în lume ca sursă de acumulare de capital – aceasta fiind cea mai violentă manifestare a competiției capitaliste adorate de toți dușmanii egalității și solidarității.
În timp ce construcția „culturală” a internaționalismului socialist ar însemna o construcție de conștiință la care intelectualii publici din fosta „lume a doua” ar putea fi capabili să contribuie, cu siguranță crearea condițiilor economice ale unei alternative non-naționaliste la capitalism este mult mai complicată (dacă nu imposibilă) în momentul de față.
9.
În timp ce aduc în discuție gânduri ca cele de mai sus, primesc mesaje că sunt o naivă, sau că nu înțeleg suferința umană, sau că nu este timpul acum să vorbim despre capitalism în timp ce oamenii mor și sunt expulzați prin războaie.
Dar eu rămân în continuare pe partea celor care își ridică vocea – pentru că altceva nu avem – împotriva războaielor imperialiste de pretutindeni și împotriva militarizării ucigătoare. Voi încerca în continuare să arăt și eu, alături de alții, cum marile puteri ale capitalismului contemporan și oligarhiile sale politico-militare sunt responsabile pentru dezastrul omenirii. Aparent, acum asta nu ajută la nimic. Dar nici nu strică precum strică incitarea la război total.
Ceea ce îmi este mai greu să înțeleg este de ce în mintea unora prezentată ca fiind noua stângă de est, abordările critice la adresa occidentului pot să meargă mână-n mână cu lipsa de abordare critică față de imperialismul de toate felurile, dar și cu critica stângii occidentale față de imperialism. Pot să înțeleg că unii oameni, din dorința de a evita orice tentativă de a reduce responsabilitatea lui Putin, încearcă să rebalanseze ceea ce li se pare lor că s-a debalansat în interpretarea cauzelor războiului din Ucraina. Dar nu înțeleg de ce ne îndeamnă cu atâta îndârjire să renunțăm la abordarea care recunoaște multiplele responsabilități, tocmai pentru încercarea de a ajunge la o soluție de pace pornind de la ele.
Și nu înțeleg deloc de ce este atât de mare entuziasm față de acest tip de „anti-occidentalism” în fostele colțuri locale critice față de NATO: critica asupra occidentului-care-critică-NATO riscă să devină astfel o justificare a occidentului-întruchipat-în-NATO.
Desigur, teoria socială tinde să echilibreze perspectiva structurală cu cea de agency. Dar să presupui că în ordinea globală curentă există political agency fără constrângere în spațiile (semi)periferice ale capitalismului, sau că este atât de la sine înțeles ce este până la urmă „poporul” care alege dincolo de construcția sa politică, șchiopătă nu doar analitic, ci este și riscant pentru că ne poate duce înapoi în naționalisme bazate de data asta pe dihotomia Est-Vest.
10.
Să nu credem că statul se va opri la culegerea de date pe noua sa platformă informatică despre propaganda-prin-fake-news. Inițiatorii legii ne spun că vor să creeze această platformă pentru a contracara „fake news” prin discursuri mediatice, prin comunicate de presă, intervenții în studiourile TV, opinii de experți care spun „adevărul”.
Cu siguranță, dincolo de războiul mediatic împotriva algoritmilor de genul „România este o colonie a Vestului”, „Democrația de tip vestic a eșuat”, „Lipsa consensului”, „Tradiții”, „Spiritualitate”, „Extindere”, care conform guvernanților sunt „markeri ai dezinformării” mai ales dacă sunt asociați, după caz, unor „subiecți” precum NATO, România, Bruxelles, Ursula, Stoltenberg, Geoană, și alții, va urma anihilarea politică și fizică a celor denigrați ca „propagandiști ruși”. Logica ideologică a acestor construcții denigratoare în lanț este deja foarte clară: de la Putin la Rusia, de la Rusia la ruși, de la ruși la estici, de la estici la dușmanii capitalismului de pretutindeni. Poate că din acest motiv, noua stângă de est, pentru a se delimita de posibile asocieri ruso-file, alege delimitarea de stânga occidentală care își mai poate permite, până una alta, să fie critică față de imperialismul occidental sau față de NATO fără să fie anihilată prin asocierea sa cu invazia lui Putin în Ucraina.
Armata „adevărului” și fabricării consensului începe să funcționeze mai puternic și în România, pentru că este parte din recenta fascinație justificatoare a militarizării. Și va pune pe lista neagră tot ceea ce îi va trece prin capul autointitulat al adevărului. De la stigmatizarea până la hărțuirea lor fizică, această armată va considera că orice critică (asupra NATO, critica militarizării, critica capitalismului, critica agresiunilor SUA, critica politicilor UE, critica inegalităților, a exploatării etc.) este manifestare pro-rusă. Militarizarea încearcă să ucidă orice tentativă critică împotriva capitalismului și a crizelor devastatoare pe care le crează, cele economice, financiare, energetice, climatice, sanitare.
Mă aștept la atacuri similare cu cele mai negre vânători de vrăjitoare din America anilor 1950 sau, în direcție inversă, cu procesele preconcepute ale dictaturii staliniste. Am trăit ceva similar în România în anii 1980. După atâția ani, această dinamică ucigătoare revine. Poate ajung să mă bucur că am vârsta pe care o am, poate nu mai am mult de trăit ca să o văd întărită din nou, acum în paralel și cu deposedarea de drepturi socio-economice pentru cei cu resurse financiare reduse. Nu îmi doresc o viață trăită într-un nou război rece cu războaie proxy, controlată de interesele oligarhilor militari. Până o mai trăiesc, îmi doresc să pot să am puterea să contribui la imaginarea alternativei la capitalismul militarizat, în forma unui internaționalism socialist democratic antirasist, antinaționalist și antifascist.
Enikő Vincze este profesor în sociologie la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai, activistă pentru dreptate locativă în cadrul Căși sociale ACUM! din Cluj şi în Blocul pentru Locuire. Are cercetări și publicații despre naționalism, rasism, dezvoltare spațială și urbană inegală în capitalism, locuire și inegalități, feminism. Predă cursuri în tematica Europei sociale, și a sociologiei relațiilor internaționale.
Textul a apărut inițial pe pagina de internet a Gazetei de Artă Politică.
