Am interacționat cu mai mulți oameni care au interacționat la rîndul lor cu refugiate și refugiați și una din temele cele mai frecvente ale discuției, cu referință la refugiați, era un fel de nemulțumire-supărare despre modul în care arată, vorbesc și se comportă refugiații.
Foarte mulți (și multe) din cei cu care am vorbit exprimă regretul că refugiatele și refugiații reali, adică oamenii în carne și oase, nu se comportă conform stereotipurilor și așteptărilor.
Altfel spus, refugiatele (90 % din refugiații adulți sînt femei) nu ajung să corespundă în nici un fel imaginilor pe care le au în cap cei care le oferă ajutor, adăpost și hrană pe teritoriul Moldovei.
Să încep cu o mare dezamăgire, pe care am surprins-o la mai mulți cunoscuți chiar din primele zile – cea despre opțiunile politice ale refugiatelor.
Cei mai mulți dintre noi credem că, dacă fuge din Ucraina de un război provocat de Rusia, atunci refugiata generică ar trebui să fie obligatoriu o anti-Putin stridentă, o susținătoare înfocată a Ucrainei, o antirusă energică și tot așa…
Și ne dezamăgim la primul om refugiat care nu ne întîlnește cu ”Slavă Ucrainei!”, care crede că Zelenski (și administrațiile ucrainene precedente) ar avea o vină pentru escaladarea confilctului, care nu e neapărat pro-NATO și pro-UE, care zice că Ucraina ar trebui să aibă relații bune cu ambii vecini mari, care crede că unele grupuri politice și para-militare din societatea ucraineană chiar sînt extrem de problematice și au au nuanțe fasciste, care refuză să vorbească cu noi rusește la frontieră din motive politice, care înjură deopotrivă UE, NATO, protestele de la Maidan, Ianucovici, Putin și Federația Rusă, care critică guvernul de la Kiev la fel ca administrația de la Moscova, care e pacifist și condamnă războiul în general fără a avea o tabără concretă, care, dacă e bărbat între 18-60 ani, adică dacă e apt să țină o armă în mînă, atunci trebuie să nu fie laș, să nu fugă din țară și să nu caute să evite datoria ”sacră” de a împușca cît mai mulți ruși.
Avem așteptarea că refugiatele și refugiații să împărtășească o singură opțiune politică și să fie anti-ruși, anti-Putin, naționaliști ucraineni, militariști aprigi, suporteri energici ai NATO și UE deopotrivă.
Ele și ei trebuie să aibă o singură opinie, să stea pe o singură parte a baricadei și să susțină necondiționat administrația Zelenski. Pentru că așa credem noi că ar fi mai corect.
Refuzăm să luăm în calcul diversitatea istoriei politice concrete a fiecărui individ și a fiecărui grup, experiențele sale de interacțiune cu autoritățile publice locale și centrale ucrainene, preistoria de conflicte în jurul unor chestiuni precum ucrainizarea învățămîntului în limbile minorităților naționale sau relația cu NATO, UE și Rusia etc.
Într-un cuvînt, refugiatelor și refugiaților ucraineni le este refuzat pluralismul opiniilor și opțiunilor politice, care în toate vremurile ar trebui să fie garantat tuturor cetățenilor și de care noi înșine facem atîta caz.
Un al doilea rezervor, aparent nesecat de teme de critică a refugiaților este aspectul lor exterior și statutul social (cel care se vede din obiectele pe care le au asupra lor, hainele și încălțămintea pe care o poartă, diverse accesorii – genți, ochelari – la vedere).
Am auzit în mai multe discuții că refugiații ucraineni nu ar ar arăta chiar atît de nevoiași precum ar dori să pară, că nu sînt atât de săraci cum auzim noi, că telefoanele, hainele și mașinile lor scumpe nu ar fi un semn al nevoii etc.
E adevărat că, o anume evidență anectodică (dar foarte circumstanțială) sugerează că în primul val al refugiaților, cea mai mare parte a persoanelor a fost grupul ce are niște economii (ce ar acoperi măcar o vreme anumite cheltuieli), un automobil (ca să se poată deplasa), cunoscuți în afară la care să meargă și să stea măcar o vreme (un fel de capital social).
Întrucît nu a făcut nimeni vreun sondaj sau anchetă sociologică la punctele de trecere a frontierei, această afirmație o pot confirma doar din perspectiva că eu însumi am petrecut mai multe zile la Palanca și la Criva.
Dar la fel de adevărat e că, laolaltă cu această clasă medie, au trecut și destui oameni foarte săraci, fără economii și ale căror cunoștințe în afară nu erau nu știu ce director la o corporație germană sau franceză, ci un apropiat care a mers anterior ca gastarbaiter în Italia sau Germania și care putea să îi găzduiască temporar (să privim cifrele: din regiunile ucrainene cu care se învecinează Moldova, doar Vinița intră în primele zece regiuni ale Ucrainei după mărimea salariului mediu).
Ambele grupuri de persoane refugiate, atît cele bogate cît și cele sărace sînt privite cu dezaprobare. Unii că, de la înălțimea Porche Cayenne nu prea aveau nevoie de mare lucru pe teritoriul Moldovei și se descurcau singuri (deși au fost destule comentarii că, la banii pe care îi aveau ar fi putut evita să folosească chestiile ”gratuite” oferite de gazdele moldovenești – cafea, ceai, biscuiți, tartine, cartele telefonice de reîncărcare).
Al doilea grup era judecat mai ales din perspectiva unor detalii mărunte ce ar fi fost doar hazlii în alte vremuri dar pe care unii oameni chiar le luau în serios.
”Avea o scurtă cam jerpelită dar ținea în mînă un Iphone ultimă generație.” ”Purta pantaloni de la Mango.” ”Avea pe el o scurtă Monclaire”.
Legat de asta, un comentariu des auzit este cel despre receptivitatea refugiatelor și refugiaților la varii bunuri puse la dispoziție de gazdele moldovenești. De exemplu hainele. La Palanca, chiar din primele zile ale existenței autogării improvizate a apărut un morman de haine de tot felul, adunate de voluntarii locali și din donații. Colectarea de haine, act lăudabil, desigur, s-a făcut nu după principiul ”ce fel de haine ar avea nevoie o familie din 3-4-5 persoane care se află în drum de trei zile și se vor mai afla încă cîteva” ci după logica ”ce am acasă și nu mi-ar trebui”.
Repet, cauza e nobilă și motivul e lăudabil, dar faptul e că persoanele refugiate au nevoie de lenjerie intimă, ciorapi și șosete, poate ceva maiouri de corp (ce nu pot fi înlocuite) dar în grămezile de haine puteau găsi mai ales pantaloni, rochii, cămăși, paltoane groase (care pot fi la nevoie toate înlocuite cu o pătură groasă aruncată pe umeri).
Faptul că nevoia de haine a persoanelor refugiate nu a coincis cu oferta localnicilor și că grămezile de haine au stat în temei neatinse a fost interpretat de gazdele moldovenești ca aroganță, trufie și chiar alint al persoanelor refugiate.
Am tot auzit reproșurile astea de atîtea ori încît mă gîndesc că, pentru oamenii care le-au vociferat, refugiata/refugiatul tipic ar fi trebuit să arate jerpelit, zdrențuros, de să-i curgă ațele și obielele după el, să aibă încălțăminte ruptă și haine ponosite și cîrpite, poate chiar în opinci (ori desculță), așa încît față de ei, să se simtă și moldoveanul care ajută în sărăcia lui ceva mai bogat și mai avut.
Refugiatele care sînt ajutate și care s-ar îmbrăca mai bine decît cei care ajută comit, în această schemă perversă, un sacrilegiu.
Mîncarea și refuzul mîncării e tot o temă frecventă. Faptul că, imediat ce a trecut frontiera, persoana refugiată nu se aruncă deodată asupra munților de tartine, plăcinte, biscuiți și covrigi e interpretat ca o lipsă de respect. Și mai problematic, tot lipsă de respect este și faptul că persoana refugiată nu și-ar fi terminat toată mîncarea din porție ori că ar fi aruncat o parte din ea.
”Sînt alintați!”, ”Nu li-i foame!”, ”Lasă că se înfometează și o să umble să caute toți covrigii ăștia la care acum nici măcar nu se uită.” (În schema asta, refugiaților nu le e de ajuns trauma că și-au văzut viețile distruse și au trebuit să plece în neștire cu două genți și trei copii, dar ar mai trebui plesniți și de o foame crîncenă ca să…se învețe minte).
Reproșurile astea nu țin cont nici de starea psihoemoțională a persoanelor refugiate (mîncarea copioasă fiind poate o prioritate secundară față de grija de a găsi adăpost pentru o noapte, cea de a încerca să faci un plan de a ajunge într-o lume nouă, față de trauma că ai părăsit pe partea ucraineană o parte a familiei (soțul, de exemplu, pe care nu știi dacă îl mai vezi) și că trebuie să iei viața de la început), nici de faptul că, în situațiile de traumă și stres major noi înșine avem o relație diferită cu mîncarea (personal cînd sînt stresat mănînc extrem de mult dar alte persoane în jurul meu nici nu se gîndesc la mîncare).
…Nu trebuie să evităm o altă discuție neplăcută – cea despre etnia persoanelor refugiate. Cu mult înainte să treacă frontiera, persoanele refugiate deja sînt încadrate în scheme în care există refugiați buni și refugiați răi. În general, așteptarea majorității moldovenilor e că refugiații ucraineni să fie și etnici ucraineni, adică persoane vorbitoare de rusă/ucraineană, care să fie slavi, creștin ortdodocși etc.
Realitatea, cel puțin la Palanca, portalul principal de ieșire din orașul multicultural Odesa, a fost total diferită. Autoritățile moldovenești (care au găzduit 10 % din refugiații care au rămas pe teritoriul țării) și societatea (care a găzduit celelalte 90 %) s-au pomenit că alături de ucrainenii și ucrainele slave au trecut granița și au cerut ajutor mii de cetățeni azeri, chinezi, vietnamezi (de la piața Kilometrul 7), filipinezi (care munceau în flota comercială ucraineană), marocani (ce își făceau studiile la Odesa), nigerieni, și mulți romi. Și dacă ucrainenii slavi și blonzi își găseau rapid cazare, pentru celelalte grupuri situația a fost mult mai dificilă.
Romii și azerii erau judecați la Palanca pentru că ar mînca prea mult, ar lua prea multe Pampersuri și ar cere în genere prea multe. Au fost multe cazuri în care companiile de transport spre Chișinău nu luau romi pentru că ar fi prea mulți, gălăgioși (și alte motive nespuse). În Chișinău, multe oferte de cazare stipulau expres la telefon că nu iau romi ori întrebau despre etnia refugiatelor pe care urmau să le cazeze. Așa s-a ajuns că majoritatea persoanelor refugiate de etnie romă au fost transportate separat, cazate separat de restul grupurilor – o realitate ce a semănat mult prea mult a segregare decît ”integrare și solidaritate”.
O poveste aparte este epopeea cazării persoanelor de culoare, a persoanelor LGBT pentru care s-a găsit și mai puțină ospitalitate și înțelegere.
Nu ar trebui, desigur, să fim prea duri cu societatea noastră care a demonstrat o mobilizare exemplară. Mai ales că, tot ca societate, nu prea am avut experiența anterioară a primirii unor fluxuri de refugiați.
Societatea a răspuns cum a putut, mobilizînd atît resursele necesare materiale, logistice, de hrană și personal disponibile.
Laolaltă cu ele a activat însă și repertoriul de stereotipuri și prejudecăți față de diverse grupuri (săraci, romi, femei, persoane de culoare, etnii).
O mare problemă a gestionării fluxului de refugiați, atît la punctele de trecere a frontierei cît și pe teritoriul țării, a fost absența personalului calificat: psihologi, medici, specialiști antrenați pentru situații de criză.
La Palanca, bunăoară, psihologii au apărut abia în a treia săptămînă de război. Și chiar dacă stau pe loc, aceștia nu caută să se implice activ în miile de microsituații ce se ivesc – să calmeze oameni în pragul isteriei, să orienteze oameni confuzi – ci așteaptă ca cei care ”au nevoie” să se apropie de ei.
În absența autorităților și a oamenilor competenți valul de refugiați este preluat de mii de voluntari și voluntare care, dincolo de energia și dorința lăudabilă de a ajuta, nu dispun de o minimă pregătire pentru interacțiunea cu persoanele refugiate: cum să calmezi o persoană, cum să o asiguri că e în siguranță, cum să o avertizezi fără a o speria despre zecile de escroci care o pot înșela în privința transportului și cazării, cum să îi zici despre riscurile traficului de ființe umane, cum să repeți același mesaj de zeci de ori în timpul zilei fără a ajunge la capătul răbdării etc.
Voluntarele și voluntarii preiau și gestionează pe cont propriu, și reieșind din propriile judecăți și prejudecăți, oceanul de emoție, tristețe și traumă.
