Două mituri despre sfîrșitul URSS și o istorie reală – factorul ucrainean

Ce s-a întîmplat de fapt pe 8 decembrie 1991?

La treizeci de ani de la destrămarea definitivă a URSS, s-a părea că nu mai încape loc de dubiu: cei trei lideri a celor trei republici slave au pus capăt, printrun act voluntar, imperiului sovietic.

Motivul ? Două sunt cele mai des invocate.

1) Acești lideri, și în special Boris Elțîn, doreau să se debaraseze de Mihail Gorbaciov. Cum recent scria Mary Elise Sarotte pentru Foreign Affairs: «Scopul lor a fost să-l facă pe Gorbaciov impotent transformându-l din capul unei țări masive într-un președinte fără țară ».[1] Extrem de simplu: nu mai este țara, nu mai este nici președintele său.

2) Al doilea motiv, care este uneori invocat de rînd cu primul, ar fi că semnarea actului final al Uniunii Sovietice nu reprezenta decît o consecință logică a politicii « pro-vestice » și chiar « atlantiste » a conducerii lui Elțîn în perioada dată. Această politică însemna prioritizarea integrării în Occident, renunțarea la logica geopolitică tradițională sovietică și izolare față de vecinii săi apropiați.[2]

Eu consider ambele aceste idei ca fiind greșite, transformate în adevarate mituri de-a lungul a trei decenii.

Acest articol își propune să demonstreze, pe de o parte, că aceaste idei nu-s decît niște mituri și că, pe de altă parte, cauza principală care a provocat dizolvarea definităvă a Uniunii Sovietice și crearea Comunității Statelor Independente (CSI) trebuie de fapt cautată în… Ucraina.

 Mitul puciului de la Belovej împotriva lui Gorbaciov

Nu este o raritate, mai ales în aceste zile, opinia precum că liderii celor trei republici slave au organizat de fapt o lovitură de stat împotriva Președintelui Gorbaciov. O astfel de afirmație necesită o argumentare serioasă. Ideea că Elțîn și anturajul său au recurs la distrugerea unei țări doar ca să se debarazeze de președintele său este de-a dreptul extraordinară, ca să nu-i zic fantastică, și nu poate trece așa pur și simplu. Din păcate, o astfel de argumentare nu este de găsit în mormanele de cărți și articole scrise pe acest subiect, cel puțin eu nu am găsit. Cei care susțin acestă ipoteză și pretind că fac știință, ar trebui să-și pună cîteva întrebări pentru a testa dacă aceasta nu e doar un mit. După mine, asta și este, un mit, și încă unul ușor de demontat prin adresarea cîtorva întrebări.

1) De ce era necesar ca Gorbaciov să fie debarcat cu prețul distrugerii URSS? Unii ar spune că din ranchiună, că așa Elțîn a planuit să se răzbune pe Gorbaciov. Acest argument nu convinge deloc. Oricît de importante ar fi sentimentele – simpatiile și antipatiile personale – în marea politică acestea nu-s suficiente pentru a explica un eveniment de o așa amploare și cu consecințe atît de dramatice. A dărîma o țară pentru un simplu motiv de răfuială personală este prea din cale afară, or Elțîn nu conducea țara « samovolnic ». Acesta avea echipă, miniștri, sfetnici, oameni deloc imbecili, la urma urmelor militari și securiști care, de regulă, au o viziune destul de realistă, pragmatică și chiar cinică asupra lumii, a relațiilor internaționale și o atitudine specială în privința  securității și existenței statului. Pentru toți acești oameni, patimile personale ale președintelui nu puteau constitui o bază solidă pentru a decide în materie atît de înaltă.

Alții ar putea invoca rațiuni politice, precum că așa Elțîn și anturajul său doreau să se debaraseze de un concurent politic. Dar, reprezenta oare Gorbaciov un pericol politic pentru Elțîn după evenimentele din august 1991? Ce pondere, sau mai bine spus, ce putere avea Gorbaciov după august 1991?

1. După ce camarazii săi s-au întors cu spatele la el, organizînd ceea ce se numește « tentativă de puci », Gorbaciov a rămas fărăechipă, fără camarazi. Paradoxul e că Gobaciov putea deveni periculos pentru președintele Rusiei doar alături de acea echipă de « conservatori » care organizaseră puciul, . Fără ei acesta era ca și ursul fără ghiare și colți.
2.  Gorbaciov a rămas și fără bază politică. Temelia politică Gorbaciov și-a retezat-o însuși renunțînd la funcția de Secretar General al PCUS pe 24 august. Desigur, acesta nu prea avea de ales după ce Elțîn a suspendat pe 23 august activitatea Partidului Comunist pe teritoriul RSFSR, ceea ce a demonstrat o dată în plus cine era adevaratul șef la Moscova.
3. fostul Secretar General nu avea nici măcar guvern. Supunîndu-se presiunilor lui Elțîn, Cabinetul de Miniștri al URSS a primit vot de neîncredere pe 24 august din partea lui Gorbaciov, fiind dizolvat în scurt timp și înlocuit de așa-zisul Comitet pentru Gestionarea Operațională a Economiei URSS. Nu mult după asta fusese creat Comitetul Economic Interrepublican al URSS (CEI). Ambele instituții erau conduse de nimeni altul decît de Ivan Silaev, Prim-Ministrul Rusiei. La finele lui septembrieSilaev și-a dat demisia din postul de Premier al Rusiei. Deși diverse speculații circulă în privința motivului din spatele acestei mișcări, Silaev trebuia oricum să se distanțeze de Rusia pentru a păstra o alură de neutralitate, mai ales că se preconiza transformarea CEI în organ executiv al eventualei Comunității Economice (14 noiembrie). Deși Silaev nu mai era în subordinea lui Elțîn, acesta rămînea a fi omul lui de fapt. Elțîn la fel controla și structurile de forță. Ministerul Afacerilor Interne al URSS era condus de Viktor Barannikov, fiind concomitent (pînă în septembrie) și ministrul de interne al RSFSR. Armata era condusă de Evghenii Șapoșnikov, tot un simpatizant al lui Elțîn, ridicat rapid în rangul de Mareșal după tentativa de puci. Adjunctul acestuia, Pavel Graciov, și-a demonstrat clar fidelitatea față de conducerea Rusiei aparînd-o în fața puciștilor.
4. Lui Gorbaciov nu-i mai rămînea decît funcția de Președinte. Dar, cum spun rușii: « odin v pole ne voin ». Și oricum, această funcție era foarte șubredă: spre deosebire de Elțîn, Gorbaciov nu era ales prin vot direct. Simțind probabil dispoziția maselor, nu este de mirare că Gorbaciov nu a riscat postul său unui vot direct. Ce putea face acesta în fața lui Elțîn, care era ales direct în RSFSR (republică-temelie a URSS), popularitatea căruia era la zenit dupa « victoria » în fața puciștilor?

Gorbaciov, care era un Președinte neales, fără partid, fără guvern și fără echipă de guvernare, reprezenta acesta oare o amenințare pentru Elțîn? Greu de crezut.

Elțîn se simțea săpîn nu numai în Rusia, ci și în URSS; acesta a demonstrat fără scrupule, pe 23 august, noul raport de putere cînd îi dicta în mod umilitor lui Gorbaciov de la tribuna parlamentară a RSFSR ce și unde trebuie să citească, ce decrete să semneze, ce grade militare să ofere, etc.[3] Deci, din ce motive Elțîn ar fi dorit să scape de Gorbaciov tocmai atunci cînd cel din urmă nu mai reprezenta niciun pericol politic real? De ce nu s-a purces la debarcarea lui Gorbaciov (de către Elțîn, Kravciuk și Șușkevici) înainte de august 1991 cînd acesta îi mai putea încă pune lui Elțîn în pericol cariera politică?

2) De unde vine convingerea că, după semnarea noului Tratatului Unional, Gorbaciov era să rămînă neapărat în postul de președinte al Uniunii Statelor Suverane (așa se numea succesoarea URSS)?

Curios este și faptul că textul proiectului de creare a acestei uniuni rămîne a fi ignorat de marea parte a celor care trebuiau sa-l citească în primul rînd. Ce spune acel text despre funcția de Președinte? Conform articolului 13 al ultimei versiuni (din noiembrie 1991) : «Președintele Uniunii este ales de cetățenii Uniunii în modul prevăzut de lege pentru un mandat de cinci ani și cel mult două mandate consecutive.»[4] Reținem deci că președintele USS trebuia să fie ales prin vot direct.

De unde deci convingerea că anume Gorbaciov, care nu era cel mai popular politician, urma să fie ales Președinte? Îl putea acesta învinge pe Elțîn în alegeri directe? Desigur, condițiile trebuiau încă a fi stabilite, însă puțin probabil că acea lege ar fi putut exclude participarea lui Elțîn dacă acesta ar fi considerat postul de Președinte al USS într-atît de important precum se crede. Dar chiar să fi fost altcineva din conducerea Rusiei concurentul lui Gorbaciov, cel din urmă nici pe departe nu se putea vedea învingător. Unele sondaje din august și septembrie 1991, arătau că Gorbaciov era depășit nu numai de Elțîn, dar și de Hazbulatov și Silaev.[5] Aici, de fapt, putem argumenta că anume prin semnarea noului Tratat Unional, și nu invers, putea fi debarcat Gorbaciov și, totodată, menținută Uniunea.

3) O altă întrebare relevantă: de cîte ori Elțîn i-ar fi cerut demisia lui Gorbaciov după august 1991 ?

Personal, nu cunosc nici un episod de acest gen. Cei care pot aduce astfel de exemple, vă rog să scrieți la comentarii. Ținînd cont de curajul debordat al lui Elțîn în perioada post-GKCP și presupunînd că Președintele sovietic îi statea ca un os în gît, nu ar fi fost cel mai simplu de rezolvat problema prin ai cere demisia ? Nu ar fi fost pentru prima dată. În plus, nici Gorbaciov nu se ținea morțiș de fotoliu : în fața criticilor tot mai virulente la adresa sa și a cursului democratizării, în aprilie 1991, acesta a supus votului demisia sa în fața plenumului Comitetului Central, fiind însă respinsă. Așa dar, cum explicăm paradoxul că Elțîn n-a cerut demisia Președintelui sovietic ? Ba mai mult decît atît – și aici dăm peste un alt paradox pentru viziunea convențională – anume Gorbaciov îl șantaja pe Elțîn cu demisia, ori de cîte ori procesul concluderii acordurilor unionale nu se defășura conform viziunii sale. De exemplu, pe la mijlocul lui septembrie, neîțelegînd, sau nedorind a înțelege abordarea lui Elțîn de a cerca mai întî încheierea unui acord economic (Comunitate Economică) și doar apoi, pe baza acestuia, a acelui politic (Tratat Unional), Gorbaciov îl amenință pe Elțîn că nu va « participa la înmormîntarea Uniunii » și că, dacă clauza națiunii celei mai favorizate nu va fi acordată doar în cadrul noului Tratat Unional, acesta nu intenționa să facă parte din proces, afirmînd răspicat : « Eu nu îmi voi irosi autoritatea pentru dezintegrarea Uniunii ».[6] O altă scenă de aceiași natură a avut loc pe 2 noiembrie. Atunci, nepricepînd tactica abordată de Elțîn pentru a constrînge republicile recalcitrante să participe măcar la Comunitatea Economică prin declararea disponibilității de a realiza unilateral reformele economice, Gorbaciov iar îl șantajează pe Elțîn : « Eu îmi dau demisia. Ia frîiele în mîini, dacă dorești atît de mult, și domnește singur. Nu voi participa la mizeria asta. Voi spune tuturor așa: prieteni, conducători ai 15 republici, v-am adus la independență, acum se pare că nu mai aveți nevoie de Uniune. Ei bine, trăiți cum vreți, dar pe mine scutiți-mă. »[7] Pot continua exemplele, însă idea e clară: dacă Boris Nicolaevici năzuia întradevăr să-l detroneze pe Gorbaciov, atunci acesta era pur și simplu obligat să profite de ocazie. Nu trebuia decît sa-l lase pe acesta să se țină de cuvînt…

Mitul izolaționismului rusesc

Cineva ar putea replica că nu eranecesară doar debarcarea luiGorbaciov. Facînd appel la al doilea argument, s-ar putea spune că Elțîn nu dorea doar înlăturarea lui Gorbaciov, ci și izolarea sau detașarea Rusiei de republicile sovietice pentru a se integra în Occident. Deci, ambiția lui Elțîn nu era doar de a se răzbuna pe Gorbaciov, dar și acea de a lichida URSS, pentru a se reorienta spre Occident.

Dacă așa s-ar fi prezentat situația, atunci de ce Elțîn a așteptat pînă pe 8 decembrie să se debaraseze de republicile care-i împovărau sarcina de integrare în mult-rîvnitul Occident? De ce nu mai devreme, sau, de ce nu mai tîrziu? Ce anume a împins Rusia să semneze acordul care punea punct pe istoria URSS și crea CSI-ul anume la începutul lui decembrie 1991? Și, dacă se vroia atît de mult debarasarea de republicile sovietice, de ce Rusia nu și-a declarat pur și simplu independența față de URSS? Asta l-ar fi eliberat pe Elțîn atît de republicile sovietice cît si de Gorbaciov! Pare paradoxal însă Rusia, de fapt, e unica republică sovietică care NU ȘI-A DECLARAT INDEPENDENȚA față de URSS… Rusia nici măcar nu și-a schimbat denumirea – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă, fiind rebotezată tocmai pe 25 decembrie 1991. Încă și mai paradoxal ar parea faptul că, în final, Rusia s-a declarat – nu una din succesoarele de drept ci – « continuatoare » a URSS.[8]

Însă, a zice că Elțîn « a așteptat » ar fi mai mult decît o exagerare, ar fi de fapt o eroare: Elțîn nu numai că nu a așteptat pasiv – în acest caz s-ar putea lesne de găsit motiv și explicație – el practic a adoptat o politică total contrară presupusului « izolaționism » al Rusiei elțîniste. Această politică post-GKCP consista în păstrarea, într-o formă sau alta, a relațiilor unionale cu republicile (unele deja post-) sovietice. Fără a purcede la citarea multiplelor declarații în susținerea Tratatului de creare a Uniunii Statelor Suverane, am să scot în evidență doar trei momente care substanțiază această afirmație.

1) Istoricii, politologii (inclusiv internaționaliștii) și diverși comentatori se fac a nu vedea reacția lui Elțîn exprimată de Secretarul său de presă Pavel Voșanov (26 august), la valul de declarații (și intenții) de independență a republicilor după eșecul GKCP. Această reacție însă este foarte revelatoare și trebuie pusă în evidență în primul rînd, în loc de reiterearea la nesfîrșit a diferitor speculații despre « izolationismul » rusesc. Reamintesc că, în acel comunicat, Voșanov era împuternicit de cître Elțîn să atenționeze republicile care și-au declarat independența (și cele care intenționau s-o facă) că 1) « Sunt posibile și alte soluții, schimbând semnificativ echilibrul relațiilor în cadrul unei singure Federații », și că 2) cei care nu vor întra în relații unionale cu Rusia (în afară de țările Baltice) riscă să-și vadă granițele revizuite:  « Federația Rusă nu pune la îndoială dreptul constituțional al fiecărui stat și popor la autodeterminare. Cu toate acestea, există problema frontierelor al căror caracter nereglementat este posibil și admisibil numai în cazul în care este consacrat printr-un tratat relevant de stabilire a unor relații unionale. În cazul încetării acestora, RSFSR își rezervă dreptul de a ridica problema revizuirii frontierelor. »[9]

Dacă cineva ar crede că declarația lui Voșanov nu reflecta întocmai opinia lui Elțîn, atunci ar fi suficient de amintit că, a doua zi, președintele Rusiei a reconfirmat – tocmai de două ori – condiționalitatea recunoașterii frontierelor cu menținera/stabilirea de relații unionale, atît în cadrul întîlnirii cu Gorbaciov, Nazarbaev și Akaev, cît și în cadrul întrevederii separate cu Nazarbaev. Elțîn a declarat atunci într-un mod cît se poate explicit: «Problema revizuirii granițelor se va pune doar în ceea ce privește republicile care părăsesc URSS. În ceea ce privește statele din Uniune, Rusia rămîne angajată față de principiul inviolabilității frontierelor existente. »[10]

Poate că nu ar fi superfluu de menționat și faptul că această condiționalitate nu era o noutate în politica rusească față de republicile surori. De exemplu, în noiembrie 1990, cînd Rusia a semnat acordul de bază cu Ucraina, exista un articol despre recunoașterea granițelor. Atunci, în timpul sesiunii de ratificare a acestui acord, Ministrul de externe Andrei Kozîrev a atras atenția deputaților ruși la felul în care era formulat articolul, în special la cuvintele: «… în cadrul granițelor existente în prezent în cadrul URSS » („…в ныне существующих в рамках СССР границах”), adăugînd că « o cu totul altă situație va fi dacă problema granițelor se va pune în afara cadrului URSS » sau a Uniunii Statelor Suverane.[11]

Deci, dacă Elțîn rîvnea să se izoleze de republicile sovietice, și/ori să se debaraseze de Gorbaciov, o oportunitate mai mare ca declarațiile de independență a acestora nu putea exista: Elțîn nu trebuia decît să recunoască noile state independente. În schimb, acesta a acționat total contrar acestei ipoteze.

2) Al doilea moment pe care aș vrea să-l scot în prim-plan ține de anunțul lui Elțîn din 28 octombrie în fața Congresului Deputaților Poporului a reformelor economice radicale. Acel discurs este deseori, și greșit, interpretat drept un caz vădit al izolaționismului Rusiei.[12] Trei aspecte cheie le scapă multora.

a) În primul rînd, deși își exprima convingerea că « Ucraina și alte republici vor adera la Tratatul Comunității Economice » și « speranța încheierii unui acord politic », Elțîn de fapt a amenințat că altminteri Rusia va trece în comerțul cu acestea la prețuri mondiale: « În relațiile cu foștii membri ai Uniunii care vor duce o politică de izolare artificială față de comunitățile economică și politică, Rusia va proceda conform dreptului internațional. Relațiile economice cu aceste state se vor efectua în baza prețurilor mondiale.»[13]

b) În a doilea rînd, Elțin a amenințat că Banca de Stat a RSFSR va prelua funcția de emitere monetară (de la URSS) dacă, în timp de două săptămâni, republicile nu vor fi de acord să creeze o bancă interstatală a zonei rublei și dacă nu vor renunța la introducerea monedelor naționale în viitorul imediat.

c) În al treilea rînd, Elțîn a anunțat o liberalizare unică a prețurilor pentru sfârșitul anului și, cu o lună înainte, o creștere a salariilor, a pensiilor și altor cheltuieli sociale. Acest ultim pas a fost poate cel mai greu și cel mai mai controversat al președinției sale. Din punct de vedere pur economic, chiar dacă Rusia oricum trebuia să liberalizeze prețurile, este greu de înțeles de ce măsura a fost atît de radicală. Dar, pe de altă parte, din punct de vedere geopolitic/geoeconomic, această măsură avea sens deplin: avînd în vedere faptul că Banca Rusiei și-ar fi asumat funcția de emitent, adică de control al rublei sovietice, liberalizarea prețurilor punea într-o situație foarte dificilă celelalte republici, în special Ucraina, care nu aveau încă monedă proprie. Acestea depindeau de rubla sovietică, de inflația rusească, însă fără pîrghii de influență și fără capacitatea de a mări cheltuielile sociale pentru a compensa inflația.

Toate aceste trei aspecte ne arată de fapt nu dorința lui Elțîn de izolare față de « vecinătatea sa apropiată », ci de aplicarea strategică a măsurilor de constrîngere și stimulare a celorlalte republici de a restabili relațiile unionale cu Rusia.

 Alt aspect în raport cu ipoteza ideii de desprindere a Rusiei de URSS în favoarea integrării în Occident este însuși Acordul de creare a CSI. Din păcate mulți scriu despre acest document dar puțini îl citesc. Fără a-i face o analiză detaliată, trebuie de remarcat că acesta prevedea crearea de instituții comunitare care s-ar ocupa, printre altele, de « cooperarea în vederea formării și dezvoltării unui spațiu economic comun, piețe europene și eurasiatice, în domeniul politicii vamale » (art. 7).[14] Acest articol prevedea de fapt mișcarea treptată spre mult rîvnita Comunitate Economică, cu moneda sa și instituții centrale. Desigur, urmau să fie adoptate acorduri specifice, însă declarația făcută de cei trei lideri tot atunci nu lăsa loc de ambiguități, stipulînd că părțile se angajau « să construiască relațiile economice și să efectueze plățile pe baza unității monetare existente – rubla ».[15] Mai important, Art. 6 prevedea păstrarea « sub comandament unificat a unui spațiu militar-strategic comun, inclusiv controlul unificat asupra armelor nucleare ». Tot în acel articol se spunea că semnatarele « garantează în comun condițiile necesare pentru desfășurarea, funcționarea, securitatea materială și socială a forțelor armate strategice. » Reieșind din înțelegerile anterioare, confirmate printr-un document special la finele lui decembrie, că marea parte a forțelor armate intrau în categoria « forțelor armate strategice », aceasta presupunea de fapt o puternică alianță militară, cu marea parte a forțelor armate în posesia CSI, ceea ce constituia o alianță multmai solidă decît NATO, care nu are propriile sale forțe armate. Interesant era si Art. 5, prin care se oficializa abordarea condițională a Rusiei în privința frontierelor: « Părțile recunosc și respectă reciproc integritatea teritorială și inviolabilitatea frontierelor existente în cadrul Comunității ».[16] Prin acesta se avea în vedere că frontierele de stat nu erau inviolabile în afara cadrului CSI. Această prevedere viza toate fostele republici sovietice, în special Ucraina (Crimeea). Serghei Șahrai, unul dintre redactorii acordului CSI și juristul principal al lui Elțîn, avea să mărturisească mai târziu fără ocoliș: « Granițele existente erau recunoscute atîta timp cît [fostele republici sovietice] faceau parte din Comunitate. Se avea în vedere Crimeea și toate celelalte. Dacă doriți o problemă cu Crimeea, părăsiți CSI. Sau, dimpotrivă, integrați-vă în CSI și nu vor fi probleme cu frontierele. »[17] Cum, în aceste condiții, Rusia intenționa să se integreze în Occident cu așa Comunitate? Toate cele menționate nici pe departe nu trădau dorința Rusiei de a se rupe de fosta URSS și de a se integra în Occident.

Factorul ucrainean

De ce totuși, începînd cu decembrie 1991, Rusia a nu a mai insistat cu noul Tratat Unional, optînd pentru crearea CSI? Răspunsul la această întrebate rezidă, după părerea mea,în factorul Ucraina. Celor care abordează problema sfîrșitului URSS nu prea le place să atragă atenția acestui factor, deși acesta s-a adeverit a fi crucial. Să reamintim că, pe 1 decembrie, în jur de 90% din populația Ucrainei a votat pentru independență iar 60% l-au ales pe Leonid Kravciuk drept președinte.[18] Acest sprijin masiv pentru independență a și constituit ora adevărului pentru Rusia și noua Uniune. S-a adeverit că, chiar si în Crimeea, unde rușii erau principalul grup etnic (67%, 1989), votul pentru independență a predominat cu 54%. În toate celelalte regiuni, votul favorabil independenței nu a fost mai mic de 80%.[19] Și mai surprinzător, două treimi din personalul militar sovietic din Ucraina au aprobat independența Ucrainei.[20] Pe scurt, în timp ce oficialii ucraineni se opuneau cu înverșunare din august 1991 oricărei idei de uniune politică, în contextul post-referendum aceștia nici nu vroiau să audă de acest subiect.

Dar aici altă întrebare poate fi adresată: de ce Rusia nu putea adopta noul Tratat Unional fără de Ucraina? Unii cred că de fapt Rusia putea purcede cu noua Uniune și că Ucraina s-ar fi alăturat ulterior. De exemplu, în una din numeroasele sale interviuri, Gorbaciov afirma următoarele: « Elțîn a spus că nu concepe Uniunea fără Ucraina […] L-am presat pe Elțîn: Ucraina ar putea fi implicată în procesul tratatului și era foarte important ca Federația Rusă să discute și să semneze mai întîi acordul. Și atunci Ucraina nu ar fi avut altă opțiune decît să semneze acordul. »[21] Pentru început, afirmația precum că doar Elțin nu concepea Uniunea fără de Ucraina este cel puțin bizară. Ucraina era cea dea doua țară, după Rusia, indispensabilă pentru Uniune. Aceasta era o realitate simplă înțeleasă și de către Gorbaciov; acesta fiind unul dintre semnatarii, alături de Elțîn și alți șapte lideri republicani, a unei scrisori deschise către parlamentul ucrainean sub titlul (în rusă): « Nu putem concepe Uniunea noastră fără Ucraina ».[22] Mai mult decît atît, anume Gorbaciov comparase odată Uniunea fără de Ucraina cu un «om fără un picior », metaforă ce exprima excelent poziția indispensabilă a Ucrainei, de rînd cu Rusia.[23] În al doilea rînd, ideea că Ucraina ar fi aderat inevitabil la noua Uniune ignoră realitatea socio-politică a Ucrainei din acel timp, care a fost revelată pe deplin și fără ambiguitate de referendumul pentru independență.

Kravciuk și-a bazat întraga campanie prezidențială pe ideea ieșirii din URSS. Ce l-ar fi făcut să-și schimbe radical poziția? Argumentele economice? Puțin probabil: dacă argumentele de ordin economic, zilnic reiterate de la Moscova, nu au fost luate în considerație pînă la referendum/alegeri, greu de crezut că ar fi dat roade după acele evenimente. În al treilea rînd, pentru a aduce Ucraina în sînul USS, ar fi fost necesar să se organizeze un alt referendum sau să se schimbe conducerea ucraineană, ceea ce nu era, de asemenea, o așteptare realistă. În al patrulea rînd, chiar dacă s-ar putea admite că, Kievul se putea răzgîndi după o bună bucată de vreme, întrebarea centrală este ce s-ar fi întâmplat între timp? Cel mai probabil, încheierea noului Tratat Unional fără Ucraina i-ar fi dezlegat mîinile în conducerea unei politici maximal independente față de Rusia, să stabilească un control efectiv asupra forțelor armate (inclusiv a celor nucleare) și să creeze relații strînse cu puteri terțe. Astfel, Ucraina, care se putea simți amenințată de noua formațiune suprastatală, ar putea fi devenit o puternică contrapondere împotriva acesteia, cel mai probabil în alianță cu unele foste state socialiste și sovietice și, evident, cu unele puteri occidentale (în primul rînd SUA) și un veritabil spoiler pentru procesele reintegraționisteîn jurul Rusiei care, mai devreme sau mai tîrziu, ar fi adus la eşec noua entitate unională. Potențiala animozitate dintre o Ucraină independentă și Rusia/USS putea escalada în diverse moduri și din numeroase motive. Nu era exclus ca tensiunile să scape de sub control și să conducă la ostilități militare, care, în condițiile prezentei armelor de distrugere în masă (nucleare, chimice), puteau avea consecințe catastrofale. Anume din această frică de conflict, din aceste rațiuni geostrategice și geopolitice, conducerea Rusiei a decis să prioritizeze relațiile cu Ucraina și să instituie CSI. Pentru a da doar un exemplu, putem cita din declarația lui Elțîn din 12 decembrie, 1991:

« Pe data de 1 decembrie, poporul Ucrainei s-a pronunțat la un referendum pentru independență. Ucraina a refuzat să să semneze acordul [unional] iar consecințele sunt evidente: violări serioase a balanței geopolitice din lume, escalarea conflictelor în fosta URSS. Astea […] [ar însemna] frontiere de stat, monedă națională, propria armată, etc. Și încă o Ucraină cu arme nucleare[!]. Cum să închei un Tratat Unional cu [doar cu] 7 republici fără Ucraina?  A rămîne calm, a aștepta negocierile viitoare [cu Ucraina], a nu face nimic în aceste condiții ar fi fost criminal. Și iarăși un scenariu de forță al evenimentelor a început să fie din ce în ce mai pronunțat. […] A fost necesar să se ia de urgență măsuri decisive pentru a inversa cursul nefavorabil al evenimentelor [TA]. »[24]

În concluzie, CSI era unica opțiune rațională pentru Rusia după referendumul ucrainean pentru independență. Nu motivația anti-Gorbaciov și nici dorința de izolare de URSS stătea în spatele deciziei creării CSI. Oricît de important ar fi fost Gorbaciov, acesta nici întrun fel nu se putea compara cu rolul Ucrainei pentru Rusia. În acest sens, a afirma că Rusia lui Elțîn  dorea să se izoleze de republicile ex-sovietice sau că vroia să se debaraseze de Gobaciov, n-ar însemna decît reiterarea necugetată a unor mituri. Deși Ucraina a sabotat sistematic noua Comunitate și a împiedicat realizarea multor prevederi inițiale, aceasta totuși a permis evitarea desfășurării celui mai rău scenariu pentru Rusia într-un context cînd raportul de forțe nici pe departe nu era în favoarea sa, astfel oferindu-i timp prețios. Mai mult decît atît, datorită CSI Rusia a reușit să evite pierderea completă a Ucrainei din sfera sa de influență. Mai târziu, Kremlinul a reușit să denuclearizeze Ucraina, să preia controlul asupra flotei Mării Negre și să câștige o poziție puternică în Crimeea. Peninsula a fost (și este) în sine un atu geostrategic semnificativ pentru Rusia. A fost, de asemenea, și o pîrghie geopolitică puternică de influență asupra politicii interne și externe ucrainene. Flota a fost, de asemenea, un activ militar în sine destul de important, care mai avea și avantajul de a ține sub control Crimeea. Cu prezența sa pe peninsulă acordată, Rusia și-a păstrat capacitatea de a interveni rapid și schimba status quo-ul în circumstanțe extreme, cum s-a și întîmplat în 2014. Pe scurt, dacă Rusia ar fi pusă din nou în fața situației din decembrie 1991, cred că aceasta ar face din nou aceeași alegere.

REFERINȚE: 

[1] M. E. Sarotte, “Containment Beyond the Cold War: How Washington Lost the Post-Soviet Peace,” Foreign Affairs, Noiembrie / Decembrie 2021: https://www.foreignaffairs.com/articles/russia-fsu/2021-10-19/containment-beyond-cold-war

[2] R. Legvold, “Introduction,” in R. Legvold (Ed.), Russian Foreign Policy in the Twenty-first Century and the Shadow of the Past, Studies of the Harriman Institute, Columbia University, 2007, p. 4. K. Litvak, “The Role of Political Competition and Bargaining in Russian Foreign Policy: The Case of Russian Policy Toward Moldova,” Communist and Post-Communist Studies, Vol. 29, No. 2, 1996, p. 224, A. P. Tsygankov, Russia’s Foreign Policy: Change and Continuity in National Identity (2e ed.), New York, Rowman and Littlefield Publishers, 2010, p. 59.

[3] “Eltsin Humiliates Gorbachev. Transcript of Russian Federation Duma Session with USSR President Gorbachev,” August 23, 1991: http://soviethistory.msu.edu/1991-2/the-august-coup/the-august-coup-texts/eltsin-humiliates-gorbachev/

[4] “Proekt Dogovora o sojuze suverennykh gosudarstv,” Noiembrie 1991: http://doc20vek.ru/node/4248

[5] David R. Marples, The Collapse of the Soviet Union, 1985-1991, Taylor & Francis, 2016: https://www.google.fr/books/edition/The_Collapse_of_the_Soviet_Union_1985_19/5dgYDQAAQBAJ?hl=en&gbpv=1&dq=gorbachev+popularity+after+the+putsch&pg=PT164&printsec=frontcover

[6] A. Chernyaev, A. Veber, V. Medvedev (Ed.), V Politburo TsK KPSS… Po zapisjam Anatolija Chernyaeva, Vadima Medvedeva, Georgija Shakhnazarova (1985-1991), Moscova, Fundația-Gorbaciov,  2008, p, 729.

[7] Ibid., p. 739

[8] “Rossija – gosudarstvo – prodolzhatel’ byvshego Sojuza,” Nezavisimaja Gazeta, Nr. 171, 31 decembrie 1991, p. 2,

[9] “Zaiavlenie press-sekretaria prezidenta RSFSR,” Rossijskaja gazeta, Nr. 177 (223), 27 august 1991, p. 2: https://yeltsin.ru/archive/periodic/54131/

[10] “Vstrecha Prezidenta SSSR M. S. Gorbacheva, Prezidenta RSFSR V. N. Elțîna, Prezidenta Kazakhskoj SSR N. A. Nazarbajeva, Prezidenta Kyrgyzstana A. Akajeva,” Rossijskaja gazeta Nr. 178 (224), 28 august 28, 1991, p. 1: https://yeltsin.ru/archive/periodic/54132/

[11] Vezi citatele la adresa: http://sevkrimrus.narod.ru/ZAKON/1990god.htm.

[12] Vezi A. Tsygankov, op. cit., p. 80.

[13] B. N. Elțîn, “Obrashenie Prezidenta Rossii k narodam Rossii, k Siezdu Narodnyh Deputatov Rossijskoj Federatsii,” Rossijskaja Gazeta, Nr. 224, 29 octombrie, 1991, p. 1-2.

[14] “Soglashenie o sozdanii Sodruzhestva Nezavissimyh Gosudarstv,” Minsk, 8 decembrie, 1991,  Rossijskaja gazeta, Nr. 270 (316), 10 decembrie, 1991, p. 1.

[15] “Zajavlenie pravitelstv Respubliki Belarus’, Rossijskoj Federatsii i Ukrainy o koordinatsii ekonomicheskoj politiki,” Rossijskaja gazeta, No. 270 (316), December 10, 1991, p. 1.

[16] Ibid.

[17] P. Aven, A. Kokh, Revoljutsija Gaidara: istorija reform 90-h iz pervyh ruk, Alpina,, Moscova, 2013, p. 312.

[18]  “Referendum/Presidential Election in Ukraine,” CSCE Report, 1992, p. 1.

[19] Ibid., p. 8.

[20] Ibid.

[21] “Istorija Sovremennosti: M. S. Gorbachev o sud’be Sovetskogo Sojuza,” Obshestvennye Nauki i Sovremennosti, Nr. 5, 1998, p. 94-95.

[22] Izvestia, Nr. 252 (23518), 22 octombrie 1991, p. 1.

[23][23] Citat în V. Portnikov, “Yeltsin obsuzhdal s voennymi vozmozhnost jadernogo udara po Ukraine,” Nezavissimaja Gazeta, Nr. 132, 24 Octombrie, 1991.

[24] B. N. Elțîn, “Vystuplenie Prezidenta RSFSR B. N. Elțîna,” Rossijskaja Gazeta, Nr. 274 (320), 13 Decembrie, 1991, p. 1.

Imagine de fundal: fragment din filmul despre coborîrea pentru ultima oară a drapelului URSS.