Olivier De Schutter
Pandemia a scos la iveală fragilitatea sistemelor de protecție socială, în special în statele în curs de dezvoltare. În acest context, este nevoie de un nou fond global și această idee este atât accesibilă, cât și realizabilă.
Pandemia de Covid-19 și restrîngerea accesului la locurile de muncă, ca măsură adoptată de guverne pentru limitarea răspândirii virusului, au constituit un ”test de rezistență” fără precedent pentru sistemele de protecție socială din întreaga lume. La nivel mondial, în al doilea trimestru al anului 2020, volumul total al orelor lucrate a scăzut cu 10,7%. Această cifră înseamnă o pierdere aproximativă a 305 milioane de locuri de muncă.
Cei mai afectați de această situație s-au dovedit a fi muncitorii din sectorul informal (1,6 miliarde) și cei cu joburi precare sau ne-standard (0,4 miliarde), adică trei din cinci muncitori. Deoarece femeile sunt supra-reprezentate în categoriile sus menționate și suportă cea mai mare parte a poverii în absența unor servicii publice funcționale, cum ar fi asistența medicală — criza a însemnat de asemenea un mare pas înapoi în lupta pentru egalitatea de gen.
Limitările majore
Ca răspuns acestei crize economice și sociale fără precedent unele guverne au adoptat noi scheme de transferuri de numerar ori le-au extins pe cele existente — de exemplu, pentru a asigura muncitorii informali sau pentru a slăbi diversele condiționalități. De asemenea a crescut sprijinul pentru muncitorii care și-au pierdut locurile de muncă sau pentru familiile în risc de sărăcie extremă și au fost extinse programele de remunerare pentru muncă cu bani în numerar. Către luna septembrie 2020, aproximativ 208 de țări și teritorii au adoptat în jur de 1.407 măsuri pentru a oferi ajutor esențial persoanelor și familiilor nevoiașe. Deși sunt extrem de importante, aceste soluții au două limitări majore.
În primul rând, multe dintre aceste măsuri sunt soluții pe termen scurt — remedieri temporare, aplicate doar pe timp de carantină sau în cel mai bun caz, până la redresarea economiei. Cu toate acestea, în iunie 2012, statele membre ale Organizației Internaționale a Muncii, alături de reprezentanții muncitorilor și angajatorilor, au adoptat unanim Recomandarea 202 privind nivelurile minime de protecție socială. Prin urmare statele membre s-au angajat să „stabilească și să mențină… pragurile minime de protecție socială ca element fundamental al sistemelor naționale de securitate socială”. În conformitate cu Pactul internațional pentru drepturile economice, sociale și culturale, precum și cu alte instrumente ale OIM, acest lucru a presupus instituirea unor niveluri minime permanente de protecție socială, bazate pe drepturi, cu definirea beneficiarilor drept titulari cu drepturi depline.
Măsurile pe termen scurt bazate pe caritate, inclusiv transferurile de numerar, pot fi vitale în perioadele de criză. Totuși, ele nu pot substitui nivelurile minime permanente de protecție socială. Acestea asigură accesul la asistență medicală, garantează securitatea venitului de bază pentru copii, protejează populația de riscurile șomajului, de boală, maternitate sau invaliditate și asigură persoanelor în vârstă o pensie și un nivel de viață adecvat.
În al doilea rând, în timp ce guvernele din întreaga lume au direcționat cel puțin 12 trilioane de dolari către accelerarea redresării globale — inclusiv prin investiții în protecția socială — cele mai importante contribuții, în termeni absoluți sau ca proporție a PIB-ului, au venit din partea țărilor bogate. Pe când Uniunea Europeană a adoptat un plan de redresare economică în valoare de 750 miliarde de euro (echivalent cu 6% din PIB-ul său), iar planul Japoniei se ridică la 1,1 trilioane de dolari (22% din PIB), răspunsul fiscal al statelor în curs de dezvoltare s-a limitat în medie la 1,2% din PIB.
Reducerea drastică
Statele în curs de dezvoltare, în special cele cu venituri mici, se confruntă cu mari datorii externe. Această situație este agravată de scurgerile masive de capital care depreciază monedele locale. În plus, multă lume se confruntă cu o reducere drastică a remitențelor, care în 2020 s-au estimat a fi cu 20% mai puține. Pentru comparație, în 2018 transferurile globale atingeau un total 350 de miliarde de dolari, fiind cea mai importantă sursă de venit din străinătate pentru aceste țări — mai mare decât investițiile străine directe, investițiile de portofoliu sau asistența oficială pentru dezvoltare.
De asemenea, statele în curs de dezvoltare dispun de o capacitate limitată de mobilizare a resurselor interne și momentan sunt afectate de prețurile joase ale mărfurilor de care le depind adesea veniturile din export. Prin urmare, acestea duc lipsă de manevră fiscală pentru a asigura un nivel minim de protecție socială, apărându-și populația de la sărăcie.
În plus, 47 cele mai sărace și vulnerabile țări, majoritatea dintre care sunt în Africa, se confruntă cu constrângeri suplimentare cum ar fi suprafața geografică mică și economiile slab diversificate. Acest lucru le expune unor riscuri sporite la „șocurile exogene covariate”. Indiferent dacă aceste șocuri sunt economice, climatice sau din domeniul sănătății, ele afectează simultan un număr mare de gospodării sau chiar întregi comunități și regiuni, împovărând suplimentar orice sisteme de protecție socială existente.
O mai mare reziliență
Comunitatea internațională ar trebui să sprijine eforturile acestor state de a implementa sisteme solide de protecție socială, asigurând o reziliență sporită și anticipând viitoarele șocuri. A venit timpul să abordăm situațiile de urgență altfel. A face transferuri de numerar în mijlocul stării de urgență e ca și cum am începe recrutarea pompierilor atunci când incendiul deja ne mistuie casa. În schimb, nivelele minime de protecție socială, bazate pe respectarea drepturilor trebuie să devină universale. Astfel, vom avea niște pompieri bine pregătiți și echipați, gata în orice moment de intervenție.
Solidaritatea internațională este esențială în acest sens. Încă în 2011, Raportul grupului consultativ pentru nivelurile minime de protecție socială recomanda donatorilor ”să ofere sprijin financiar multianual previzibil pentru consolidarea nivelurilor minime de protecție socială definite și determinate la nivel național în statele cu venituri mici, în cadrul propriilor lor bugete, respectând dreptul acestora la proprietate”. Recomandarea din 2012 privind nivelurile minime de protecție socială tratează cooperarea internațională ca un factor complementar eforturilor depuse la nivel local. Legea internațională privind drepturile omului, de asemenea, reiterează responsabilitatea deosebită a statelor în furnizarea asistenței internaționale și de cooperare, asigurând drepturile sociale în statele cu resurse limitate. În spiritul aceluiași 2012, doi experți independenți din domeniului drepturilor omului din partea Națiunilor Unite au propus instituirea unui Fond Global pentru Protecție Socială, menit să sprijine eforturile țărilor cu venituri mici pentru garantarea unui nivel minim de protecție socială cetățenilor săi.
Asigurarea unor niveluri minime de protecție socială este accesibilă. Experții OIM descriu costul acestora ca fiind „neglijabil” în comparație cu veniturile totale ale statelor donatoare. Potrivit celor mai proaspete estimări, cu tot cu pandemie, statele în curs de dezvoltare ar trebui să investească încă 1,2 trilioane de dolari — echivalentul a 3,8% din PIB-ul lor — pentru a asigura întreaga gamă de drepturi asociate cu nivelurile minime de protecție socială. Deficitul de finanțare pentru țările cu venituri joase este de 78 miliarde dolari sau 15,9% din PIB-ul acestora. Spre comparație, în 2019, asistența oficială totală pentru dezvoltare din partea membrilor Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică s-a ridicat la 152 miliarde dolari, iar 78 miliarde reprezintă aproximativ 0,15% din bogăția generată de statele bogate în 2019.
Stimulenții financiari
Acest nou sistem de finanțare internațională nu ar fi un instrument prin care țările bogate ar finanța protecția socială a statelor sărace. Donatorii ar contribui la fonduri echivalente, oferind stimulente financiare statelor sărace pentru ca acestea să investească mai mult în protecția socială proprie. Astfel, donatorii se vor asigura că mobilizarea resurselor interne treptat se extinde, iar în timp, sprijinul internațional nu va mai fi necesar. Mai mult, noul instrument ar putea servi drept mecanism esențial de prevenire a riscurilor pentru statele cu venituri mici și economii slab diversificate. Statele care se tem de problemele de lichiditate în perioade de criză, ar primi un puternic stimulent pentru investiții în sisteme permanente de protecție socială, pentru a-și proteja populația pe tot parcursul ciclului de viață.
Pandemia ne-a demonstrat în nenumărate rânduri importanța unei „reconstrucții mai calitative”. Acum asistăm la testul realității. Consolidarea rezilienței sistemelor de protecție socială în întreaga lume ar trebui să devină o prioritate politică, iar solidaritatea internațională trebuie pusă în slujba acestui obiectiv major. Criza este fără precedent și impactul uman al acesteia este imens. Dacă am reuși cel puțin să îi însușim lecțiile deja nu va fi totul pierdut.
Articolul a apărut inițial pe pagina Social Europe cu titlul The Global Fund for Social Protection: an idea whose time has come.
Olivier De Schutter este raportor special al ONU pentru sărăcie extremă și drepturile omului.
Traducerea din limba engleză a fost realizată de Corina Ovcearenco în cadrul proiectului ”Dosarul Social”, realizat de PLATZFORMA în colaborare cu Fundația Friedrich-Ebert-Stiftung Moldova.
