Kristen R. Ghodsee
Istoria feminismului are de recuperat mai multe lucruri. Contribuțiile feministelor din secolul XX din Estul comunist și din Sudul global, bunăoară, sînt prea puțin cunoscute în Occident. Și vorbim de o impresionantă coaliție internațională a femeilor ce a considerat că lupta pentru drepturile lor este inseparabilă de contestarea altor forme de inegalitate și opresiune.
Este posibil ca femeile de azi din Occident să nu fi auzit niciodată de Elena Lagadinova și Ana Durcheva din Bulgaria sau de Lily Monze și Chibesa Kankasa din Zambia. Cu toate acestea, le datorează o parte din drepturile de care se bucură astăzi.
Acest lucru se explică prin faptul că învingătorii războiului rece au omis din versiunea lor de istorie numeroasele contribuții aduse de femeile din fostul Bloc Răsăritean și din Sudul global la mișcarea internațională a femeilor. Triumfalismul Occidental ce s-a desfășurat în plină forță după prăbușirea Uniunii Sovietice a șters din memoria noastră colectivă orice moștenire pozitivă a experimentului socialist și l-a redus la autoritarism, cozi la pâine, gulaguri, restricții de călătorie și poliție secretă.
Occidentalii adesea ignoră faptul că apariția socialismului de stat a coincis cu modernizarea rapidă a Rusiei și a unei mari părți a Europei de Est. În 1910, speranța medie de viață în Rusia țaristă era de 33 de ani (53 de ani în Marea Britanie, 52 de ani în SUA). În 1970, în Uniunea Sovietică, aceasta era mai mult decât dublă – 68 de ani (72 de ani în Marea Britanie, 70 de ani în SUA). URSS a consfințit egalitatea dintre sexe în constituția sa în 1918 și a legalizat avortul în 1920. Uniunea Sovietică a instituit programe ambițioase de îngrijire colectivă a copiilor cu mult înaintea Occidentului și a investit masiv în educația și formarea profesională a femeilor. În ciuda numeroaselor ineficiențe ale planificării centralizate, Blocul socialist a înregistrat progrese importante în domeniul științei și tehnologiei, la care femeile au contribuit în mod semnificativ.
Bineînțeles, lucrurile nu s-au derulat într-un mod perfect. Avortul a fost din nou interzis din 1936 până în 1955. Pe lângă locurile de muncă plătite în afara casei, femeile erau în continuare responsabile de treburile casnice și de creșterea copiilor. Penuria a făcut ca achizițiile de produse de primă necesitate să fie o provocare nesfârșită (chiar și prosoapele igienice erau adesea imposibil de găsit). În același timp, eșaloanele superioare ale puterii politice erau ocupate în special de bărbați. Cu toate acestea, s-au făcut progrese: după 1945 multe femei din Europa de Est s-au alăturat forței de muncă, în timp ce în Occident multe dintre ele s-au întors la bucătărie.
Pe timpul războiului rece, statutul femeii în societate a devenit o temă de rivalitate între cele două blocuri, ceea ce a devenit un stimulent pentru țările occidentale. Americanii fuseseră fascinați de isprăvile Liudmilei Pavlichenko – o tânără lunetistă sovietică, creditată cu 309 victime naziste confirmate – atunci când aceasta a efectuat un turneu în SUA împreună cu Prima Doamnă Eleanor Roosevelt în 1942. Totuși, statul american a început să se îngrijoreze de potențiala amenințare a emancipării femeilor sovietice abia după lansarea satelitului Sputnik în 1957. Liderii americani se temeau că sovieticii vor câștiga cursa spațială, deoarece mobilizau o forță cerebrală dublă – atât bărbați, cât și femei. În 1958, Congresul a adoptat Legea educației pentru apărare națională, care a alocat fonduri speciale pentru a promova formarea științifică a femeilor.
Salvarea gospodinelor din SUA de „comuniști”
La 14 decembrie 1961, președintele John F. Kennedy a semnat ordinul executiv 10980, prin care se înființa prima Comisie prezidențială privind statutul femeii. Preambulul cita securitatea națională ca fiind una dintre principalele justificări pentru înființarea comisiei, nu doar din cauza că statul avea nevoie de femei ca armată de forță de muncă de rezervă pe timp de război, ci și pentru că liderii americani credeau că idealurile socialiste ar putea împinge gospodinele americane frustrate în brațele „comuniștilor”.
La 17 iunie 1963, the New York Herald Tribune titra „Blonda sovietică – prima femeie care orbitează în spațiu”. Springfield Union scria: „Sovetele lansează în orbită prima cosmonauta”. Ziarele din SUA au prezentat imagini cu Valentina Tereshkova, în vârstă de 26 de ani, zâmbind într-o cască pe care scria „CCCP” (URSS). Le Monde a scris: „Rușii au dovedit că femeile pot rivaliza cu bărbații în cele mai dificile sarcini pe care progresul tehnologic ne invită să le depășim”. În timp ce liderii occidentali erau îngrijorați de perturbările pe care emanciparea femeilor le-ar putea provoca în viața de familie tradițională, sovieticii au lansat o femeie pe orbită. Atunci când echipa sovietică a câștigat o serie de medalii de aur în probele feminine la Jocurile Olimpice din 1972, SUA a reacționat printr-o lege federală pentru a sprijini fetele în atletism. Fiecare nouă realizare a Blocului Estic în ceea ce privește statutul femeii în societate a făcut ca Occidentul capitalist să reacționeze.
Până la începutul anilor 1970, Uniunea Sovietică și aliații săi au dominat discuțiile privind problemele femeilor în cadrul Națiunilor Unite și în cadrul diferitelor congrese mondiale privind femeile, congrese ce au fost organizate și sponsorizate de Federația Democratică Internațională a Femeilor (eng. Women’s International Democratic Federation,WIDF), fondată de femei progresiste de stânga. Evenimentul de inaugurare a WIDF de la Paris din 1945 a reunit femei din 40 de țări. Guvernele occidentale, în mare parte conduse de bărbați, au prezentat WIDF drept o „organizație cripto-comunistă”, iar filiala sa din SUA, Congresul femeilor americane, a fost desființată în 1950, în urma unor investigații politice efectuate de Comitetul pentru activități antiamericane al Camerei Reprezentanților. În Franța, sediul WIDF din Paris a fost forțat să se închidă în ianuarie 1951, după ce Eugénie Cotton (de asemenea și președinta filialei franceze a Uniunii Femeilor Franceze) a făcut campanie împotriva războiului colonial din Indochina.
De la noul său sediu din Berlinul de Est, WIDF a devenit un avocat puternic al intereselor țărilor post-coloniale din întreaga lume. La sfârșitul anilor 1960, când s-au născut noi națiuni în Africa și Asia, WIDF și organizațiile sale afiliate au oferit sprijin financiar și logistic pentru a ajuta la înființarea unor organizații de stat conduse de femei, după modelul est-european.
În contextul decolonizării, calea socialistă de dezvoltarea economică prin naționalizarea resurselor naturale, prin planificarea economică și prin dezvoltarea serviciilor sociale a oferit o alternativă atractivă la neocolonialismul capitalist. Mulți lideri ai țărilor recent devenite independente din sudul global au încheiat alianțe cu țările din Blocul Răsăritean, spre nemulțumirea liderilor americani, care se temeau de creșterea influenței sovietice. În același timp, organizațiile de femei din Europa de Est au colaborat cu mișcările de femei nou apărute din Asia, Africa și America Latină. Împreună, acestea au început să conteste ideea că problemele femeilor pot fi rezolvate în cadrul unor structuri politice și economice care perpetuau alte forme de opresiune și inegalitate.
Desemnarea de către ONU a anului 1975 drept Anul Internațional al Femeii, propusă inițial de un delegat din România comunistă la sugestia WIDF, a semnalat guvernelor lumii că statutul femeii în societate era supus unei noi analize. Anul internațional al femeii a dat naștere unei decade pentru femei a ONU, cu trei conferințe mondiale importante: la Mexico City (1975), Copenhaga (1980) și Nairobi (1985). Lucrând împreună în cadrul ONU, o coaliție de femei din Est și Sud a impus o agendă globală progresistă pentru emanciparea femeilor, care a rămas valabilă până în prezent.
”Problema femeilor” în definiția îngustă a Occidentului
Ignorarea continuă a contribuției țărilor socialiste la emanciparea femeilor are mult de a face cu definiția îngustă a Occidentului cu privire la ceea ce constituie „problema femeilor”. De-a lungul secolului al XX-lea și până în ziua de astăzi, activiștii de inspirație marxistă au fost acuzați de insensibilitate față de problemele de rasă și de gen și de tendința de a pune conflictul de clasă înaintea tuturor celorlalte diviziuni din societate. Dar, în comparație cu omologii lor din Occident, țările socialiste din Europa de Est au făcut mai multe pentru a promova emanciparea femeilor și decolonizarea decât li s-a recunoscut meritul.
De la Tirana, în sud, la Tallin, în nord, de la Budapesta la Vladivostok, și în țări precum China, Vietnam, Cuba, Nicaragua, Yemen, Tanzania și Etiopia, idealul sovietic al mamei muncitoare a inspirat statele să finanțeze creșe, cantine publice și programe speciale pentru a sprijini femeile. În timp ce femeile americane luptau pentru acces la universitățile ce le aparțineau bărbaților și pentru oportunități de angajare echitabile, statele socialiste implementaseră deja o serie de reforme pentru a promova echilibrul între muncă și familie. După cum remarca în 2005 Arvonne Fraser, membră oficială a delegațiilor americane la conferințele ONU de la Mexico City și Copenhaga, „Nimeni nu ar fi recunoscut acest lucru, și cu siguranță nu ar fi spus-o nimeni din delegația americană, dar cu siguranță părea că femeile din blocul socialist aveau parte de mai multă egalitate, cel puțin din considerent juridic.
În timpul pregătirilor pentru prima Conferință mondială a ONU privind femeile din 1975, nu a existat un consens cu privire la obiectivele care ar trebui să fie urmărite. Multe femei occidentale, în special americane și franceze, se așteptau ca aceasta să se concentreze asupra unor chestiuni strict definite de egalitate juridică și economică și să forțeze statele membre ale ONU să adopte măsuri care să diminueze inegalitățile dintre bărbați și femei. Femeile americane fuseseră admise abia recent la Harvard, Yale și Princeton, iar Columbia nu a acceptat femei până în 1981.
În multe țări occidentale, femeile au luptat pentru un salariu egal pentru muncă egală și pentru protecție juridică împotriva discriminării pe bază de sex. Ele au rezistat prejudecăților culturale care le atribuiau rolul „natural” de îngrijitoare, ceea ce le împiedica eforturile de a obține autonomie economică. Ele au considerat că crearea unei Noi Ordini Economice Internaționale și rezistența la neocolonialism nu au nimic de-a face cu dorința femeilor de autoactualizare. Françoise Giroud, șefa delegației franceze și secretar de stat pentru problemele femeilor în timpul mandatului lui Valéry Giscard d’Estaing, a declarat că „Anul Internațional al Femeilor ar fi o nouă bătaie de joc dacă rezultatele vor fi deturnate în mod subtil către cauze politice naționale sau internaționale, indiferent cât de urgente, respectabile sau nobile ar fi obiectivele lor”.
Combaterea cauzelor profunde ale inegalității de gen
În schimb, femeile din Blocul Estic au susținut că o conferință a femeilor ar trebui să fie o platformă de la care să se combată ceea ce ele consideră a fi cauzele profunde ale inegalității de gen. În special, acestea au sprijinit femeile din Africa, Asia și America Latină, care au cerut exproprierea marilor corporații din epoca colonială și naționalizarea resurselor naturale pentru a contribui la finanțarea dezvoltării sociale și economice, indispensabile pentru îmbunătățirea condițiilor atât pentru femei, cât și pentru toți.
Femeile au condus 113 din cele 133 de delegații la conferința mondială de la Mexico City. Delegația sovietică a fost condusă de Valentina Tereshkova. Bulgaria a trimis-o pe Elena Lagadinova, doctor în agrobiologie, cea care a fost cea mai tânără femeie partizan care a luptat împotriva monarhiei pro-naziste din țara sa în timpul celui de-al doilea război mondial. Zambia a trimis-o pe Chibesa Kankasa, o eroină a luptei pentru independență împotriva britanicilor (deși a lipsit de la conferință din motive personale). Din Cuba, soția lui Raúl Castro, Vilma Espín de Castro, ea însăși revoluționară și fondatoare în 1960 a Federației Femeilor Cubaneze, din care fac parte aproape toate femeile cubaneze, a venit pentru a împărtăși succesul țării sale în ceea ce privește emanciparea femeilor. „Am obținut deja pentru femeile noastre tot ceea ce cere conferința. Ceea ce putem face aici este să le povestim altor femei despre propriile noastre experiențe și să le ajutăm în acest fel”, a spus ea. „Femeile sunt parte a poporului și, dacă nu vorbim despre politică, nu vom schimba niciodată nimic”.
Inițial, SUA intenționau să îl trimită pe Daniel Parker, șeful Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID), în calitate de lider al delegației americane. Deoarece americanii au considerat conferința drept o oportunitate de a vorbi despre problemele femeilor, au considerat că un bărbat ar putea reprezenta poziția țării cu privire la punctele de pe ordinea de zi. Abia după un protest din partea feministelor americane, a fost adăugată o femeie, Patricia Hutar, în calitate de co-șefă a delegației. Oficialii guvernamentali americani au împiedicat-o pe Prima Doamnă Betty Ford să participe, de teamă că conferința va deveni prea politizată.
Femeile din Blocul Estic au susținut că, din moment ce bărbații dominau ONU și ministerele de externe din majoritatea țărilor, femeilor ar trebui să li se permită să vorbească despre alte probleme geopolitice presante ale zilei. Delegații din Sud au cerut ca la conferință să li se permită femeilor să abordeze probleme legate de dezvoltare, colonialism, rasism, imperialism și redistribuirea bogăției. Ele au întrebat care ar fi rostul să pledeze pentru egalitatea de gen într-o Africă de Sud aflată sub apartheid sau într-o țară postcolonială afectată de sărăcie, violență și o datorie externă în creștere?
Delegatele africane au insistat asupra faptului că lupta împotriva rasismului este la fel de importantă ca și cea împotriva sexismului. „Cele două lucruri sunt unul și același lucru”, a declarat Annie Jiagge, judecător la Înalta Curte din Ghana și șef al delegației ghaneze. Jiagge și-a îndreptat frustrarea către femeile din SUA, care doreau să vorbească exclusiv despre egalitatea de gen, în condițiile în care guvernul lor îl ajutase de curând pe generalul Augusto Pinochet să-l răstoarne pe Salvador Allende, președintele ales democratic al Chile, și a purtat un război în Vietnam. Într-un apel scris inclus în broșura din 1975, „Listen to the Women for a Change” (Pentru schimbare, hai în sfârșit să ascultăm și femeile), produsă de Liga Internațională a Femeilor pentru Pace și Libertate, Jiagge a explicat:
„eliberarea femeii nu are sens decât dacă produce în femei voința de a-și cupla propria libertate cu lupta pentru eliberarea de toate formele de opresiune. Femeia eliberată nu poate sprijini opresiunea altor țări de către propria țară. Într-o lume în care o treime din populație stoarce două treimi din bogăție și lasă două treimi din populație să se descurce cu doar o treime din bogăția sa, sunt necesare unele ajustări ale nivelului de trai al națiunilor bogate„.
Viziuni mai apropiate de Marx decât de Friedan?
Solidaritatea dintre femeile din țările socialiste și din Sudul global a creat o serie de probleme ideologice pentru feministele occidentale. Omoloagele lor din Sud au criticat marca lor de feminism liberal ca fiind doar o altă formă de imperialism cultural, spunând că subestimează măsura în care femeile din întreaga lume consideră capitalismul drept cauza principală a opresiunii lor. „Am constatat că feministele nord-americane au fost surprinse să descopere că nu toată lumea le împărtășea părerea că patriarhatul este cauza principală a opresiunii femeilor și că femeile din lumea a treia aveau opinii mai apropiate de Marx decât de feminista americană Betty Friedan”, a scris Jane Jaquette, o politologă americană care a participat la forumul ONG-urilor desfășurat în paralel în Mexico City.
La acest eveniment informal au participat câteva femei occidentale care se declarau feministe socialiste sau comuniste – în special femei de culoare, cum ar fi Angela Davis – dar ideile lor au rămas interzise la conferința oficială, care a fost dominată de confruntarea Est-Vest. În 1987, Arvonne Fraser scria despre conferința din Mexic: „Femeile americane au aflat că pot fi ținta denigrării publice, ceea ce le-a șocat profund pe multe dintre ele… noua mișcare feministă din SUA le-a învățat pe multe femei americane să perceapă toate femeile ca pe niște prietene, ca pe niște oameni uniți pentru o cauză comună. Să constate că acest lucru nu era adevărat, la prima lor întâlnire internațională, a fost, pentru unele, o experiență exasperantă și foarte dezamăgitoare”.
După conferința din Mexico City, multe guverne naționale au adoptat noi legi, au colectat date și au creat birouri și ministere speciale pentru femei. Prin eforturile diplomaților și ale activiștilor, guvernele au adoptat, de asemenea, măsuri de protecție a drepturilor femeilor în ceea ce privește proprietatea, moștenirea, custodia copiilor și pierderea cetățeniei. Statele s-au trezit forțate să extindă concediul parental plătit, să înființeze creșe publice, să acorde alocații pentru copii și alte resurse speciale pentru a sprijini femeile în dublul lor rol de muncitoare și mame. În 1980, la Copenhaga, reprezentanții țărilor membre ale ONU au semnat Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW), un tratat care continuă să servească drept o declarație internațională a drepturilor femeilor, dar pe care SUA și câteva alte țări, precum Iran, Sudan și Somalia, nu au ratificat-o încă.
Pe parcursul Deceniului ONU pentru femei, WIDF a coordonat și sponsorizat participarea a sute de femei activiste din Sudul global, care au zburat la Mexico City, Copenhaga și Nairobi cu bilete donate de Aeroflot, Balkan Air, JAT și alte companii aeriene naționale din Blocul Estic. În 1977, WIDF și Federația Femeilor Cubaneze au deschis o școală specială la Havana pentru a pregăti femeile din America Latină pentru munca la ONU, iar în 1980 a fost înființată o școală similară pentru femeile din Africa și Asia la Sofia. În 1985, WIDF și Comitetul Mișcării Femeilor din Bulgaria au asigurat masa și cazarea pentru aproximativ o sută de femei africane care au participat la forumul paralel al ONG-urilor de la Nairobi.
„Această cooperare a fost de folos”
Deși relațiile puteau fi uneori tensionate, femeile au construit noi rețele transnaționale. Feminista zambiană Lily Monze, fostă membră a delegațiilor oficiale ale Zambiei la Copenhaga și Nairobi și ulterior ambasadoare în Franța, a participat la prima sa conferință internațională a femeilor la Moscova. Când am intervievat-o în 2012, ea a reafirmat că țările din Blocul Estic au oferit o mare varietate de sprijin pentru femeile africane care doreau să se manifeste împotriva imperialismului occidental: „Această cooperare a fost de folos. De exemplu, s-au oferit burse pentru unele dintre femeile de aici pentru a merge să studieze și pentru vizite de schimb. Uneori plăteau pentru participarea noastră la aceste conferințe”.
Activismul și sprijinul material oferit de țările socialiste a forțat statul american să finanțeze organizațiile feministe liberale (preocupate în special de egalitatea gender) din Sudul global. Astfel, indiferent dacă țara lor era aliniată cu Uniunea Sovietică sau cu SUA, femeile din Sud au beneficiat financiar de pe urma rivalității dintre marile puteri și au putut participa la o mare varietate de evenimente internaționale pe parcursul Deceniului pentru femei.
Când am început să cercetez mișcarea internațională a femeilor în 2010, nu aveam idee cât de mult fusese distorsionată istoria în favoarea feministelor americane și a aliaților lor din Occident.
Având în vedere influența coaliției de femei socialiste și comuniste din Blocul Răsăritean și din Sudul global la ONU și reverberațiile durabile ale schimburilor lor internaționale, cum se face că istoriile lor au fost șterse?
O parte a răspunsului se găsește în tranziția brutală de la comunism la „democrație” și la piețe libere. Femeile pe care le-am intervievat în Bulgaria între 2010 și 2017 subzistau din pensii minuscule de aproximativ 200 de euro pe lună. Chiar dacă au economisit pentru pensie, au pierdut totul atunci când băncile bulgare s-au prăbușit la mijlocul anilor 1990. Și chiar dacă aveau bani ascunși sub saltea, valoarea lor s-a evaporat în timpul hiperinflației ce a urmat. Serviciile publice au dispărut, sistemul de sănătate s-a prăbușit, iar prețurile medicamentelor eliberate pe bază de rețetă au crescut vertiginos.
Bunăstarea „bătrânilor de aur” din Occident
Învingătorii războiului rece nu s-au confruntat cu astfel de greutăți. Cele mai multe dintre femeile americane care au participat la cele trei conferințe mondiale erau membre ale clasei de mijloc înstărite care aveau privilegiul de a trăi într-o țară încă funcțională. În 2007, Arvonne Fraser s-a referit la ea și la soțul ei ca fiind „bătrâni de aur”; ei erau „sănătoși din punct de vedere fizic, aveau conturi private de „pensii individuale”, pensii, asigurări sociale și nu aveau obligații urgente”. Aveau timpul și resursele necesare pentru a produce memorii și studii despre experiențele lor în cadrul Deceniului ONU pentru femei, scriind în limba engleză într-o societate cu o subcultură feministă vibrantă, dispusă să publice istoria femeilor.
Activistele feministe occidentale au adesea influența și relațiile necesare pentru ca documentele lor personale să fie păstrate în arhive sau în societăți istorice, astfel încât acestea să fie accesibile unei generații mai tinere de cercetători. Arvonne Fraser a avut parte de un necrolog în New York Times, iar 80 de cutii de documente personale ale acesteia sunt deținute de Minnesota Historical Society, care, printre altele, conțin multe dintre discursurile și rapoartele sale. Mildred Persinger, care a organizat forumul paralel al ONG-urilor din Mexico City, și-a lăsat documentele la Universitatea Hollins din Virginia. Aceste instituții dispun adesea de resurse pentru digitalizare, ceea ce face și mai ușoară pentru cercetători găsirea surselor primare. Documentele lui Persinger referitoare la Deceniul femeilor sunt, de asemenea, disponibile în format electronic în baza internațională de date a Women and Social Movements (Femeile și mișcările sociale) deținută de Alexander Street Press.
Femeile din fostul Est socialist și din Sudul global nu se bucură de o astfel de atenție. Ana Durcheva, bulgăroaica care a ocupat funcția de trezorier al WIDF în Berlinul de Est între 1982 și 1990, a murit în urma unui atac de cord în 2014. Elena Lagadinova, fosta președintă a Comitetului Mișcării femeilor bulgare, care a fost raportor general la conferința de la Nairobi, a murit în somn în octombrie 2017. Chibesa Kankasa, fosta șefă a Brigăzii femeilor din Zambia, a murit în 2018.
Toate trei aveau arhive personale și amintiri ale activismului lor în timpul Deceniului ONU pentru femei, care ar fi putut fi pierdute pentru totdeauna dacă nu mi-ar fi permis, în mod generos, să fotografiez și să conserv o parte din documentele lor.
Deși adesea uitate, aceste femei au creat coaliții puternice bazate pe aspirația lor comună de a construi o lume mai echitabilă și mai pașnică, în care profitul privat să nu aibă prioritate față de nevoile de bază ale oamenilor. Idealurile socialiste le-au adus împreună pentru a contesta nedreptățile grave comise în numele apărării piețelor libere, iar aceste solidarități Est-Sud au folosit cu abilitate rivalitățile din timpul războiului rece pentru a forța progresul în ceea ce privește drepturile femeilor în întreaga lume.
Bunicile noastre roșii credeau că o lume mai bună este posibilă. Deși vocile lor se pot pierde, visele lor nu trebuie uitate.
Articolul a fost scris de Kristen R Ghodsee și a apărut inițial cu titlul ”Feminism’s forgotten ‘red grandmothers’. When the women’s movement went global” în ediția engleză a revistei ”Le Monde Diplomatique”.
Traducere din limba engleză: Cristian Velixar.
Poză de fundal: Angela Davis și Elena Lagadinova.
