Veda Popovici: De ce nu au căzut statuile până acum?

În prima jumătate a lunii iunie, mai multe statui ale lui Columb în Boston, Houston, Miami, Richmond și Minnesota (Statele Unite) au căzut, au fost decapitate sau acoperite cu mesaje antirasiste în cadrul rebeliunilor și protestelor Black Lives Matter (BLM). Tot atunci, o serie întreagă de statui ale liderilor politici și militari ai Statelor Confederate, cum ar fi președintele Jefferson Davis sau generalul Robert E. Lee au fost înlăturate în Virginia, Louisiana, Alabama și Kentucky^[1]. Rezonând cu mișcări radicale antirasiste din întreaga lume, revendicările BLM țintesc schimbări structurale în societatea Statelor Unite pornind de la o viziune antirasistă, feministă și anti-colonială. Radicalismul viziunii BLM devine evident dacă ne uităm doar la un tablou al „taților fondatori” ai Statelor Unite, editat pentru a se vedea câți dintre aceștia au fost deținători de sclavi.

Acțiunile de acum nu au venit brusc însă. De decade, diverse grupuri și mișcări cer demontarea statuilor militarilor confederației fără un succes prea mare^[2]. Tocmai de aceea, acțiunile directe prin care sunt țintite statuile foștilor deținători și traficanți de sclavi, militarilor confederației și a colonialiștilor au devenit în scurt timp cea mai cunoscută tactică a mișcării. În același timp, datul jos al statuilor a devenit și principalul mod prin care grupuri din occidentul european se solidarizează cu mișcarea BLM^[3]. Pe lângă proteste în țări de pe toate continentele, solidaritatea internațională anti-rasistă a atins o nouă etapă când au fost acoperite de graffiti și înlăturate statui ale colonialiștilor și traficanților de sclavi. Cele mai remarcabile sunt înlăturarea statuii lui Edward Colston în Bristol și a lui Robert Milligan în Londra, acoperirea cu graffiti a statuii lui Winston Churchill în Londra, a statuii regelui colonial Leopold al II-lea în Antwerp și Brussels (Belgia), a colonialistului Piet Hein în Rotterdam (Olanda), a segregaționistului Paul Kruger în Pretoria (Africa de Sud) și a exploratorului imperialist James Cook în Sydney (Australia).

Mobilizarea din Occident a arătat atât puterea statuilor ca simboluri pentru opresiune cât și un angajament anti-rasist internațional. Statuile lui Colston, Churchill, Leopold II nu sunt doar despre un trecut sângeros la care Occidentul preferă să nu se gândească. Scopul monumentelor, în general, este cel de a ne arată continuitatea valorilor și practicilor normative într-o societate, ele reprezintă reperele narațiunii istorice dominante despre cum s-a format acea societate și care-i sunt valorile de bază. Faptul că acești actori principali ai colonialismului european au continuat să facă parte din spațiile publice occidentale arată nu doar faptul că aceste societăți nu sunt pregătite să-și asume rolul istoric în genocide și jafuri, ci și continuitatea acestor procese astăzi prin menținerea supremației albe și a dominanței occidentale în lume.

De ce trebuie să cadă statuile colonialiștilor, proprietarilor de sclavi și militarilor imperialiști din occidentul european și nord-american? Pentru că, simplu, reprezintă o lume a exploatării, genocidului, a dominanței lumii occidentale, albe, capitaliste asupra tuturor celorlalți. Sunt simboluri ale violenței extreme și prin simpla lor prezență afirmă supremația albă, legitimitatea violenței coloniale și rasiste. Și atunci, dacă statuile nu vor cădea, continua lor prezență va deveni o amenințare că aceste violențe pot oricând avea loc din nou.

 

Și atunci întrebarea mult mai relevantă e: de ce nu au căzut până acum?

Răspunsul e lung. Occidentul european încă ducea războaie sângeroase cu localnicii pentru a-și asigura dominanța colonială acum nu mai puțin de 50 de ani. Istoria predată în școli în general minimizează atrocitățile din colonii și rolul fundamental al resurselor extrase prin violență din colonii în bunăstarea de azi a societăților occidentale. În metropolele europene de astăzi abia de vezi vreo urmă de comemorare a luptătorilor anti-coloniali, vreun bust mic rătăcit sau o numirea unei străzi din afara centrului. Iar reparațiile materiale sunt foarte departe de a avea loc. De altfel, țările occidentale încă au teritorii coloniale, printre altele, în Caraibe, Pacific și coasta de est a Africii.^[4]

Marile instituții ale cunoașterii și ale așa-zisului progres civilizațional, muzeele și universitățile occidentului au fost create cu banii marilor afaceriști coloniali. Un exemplu foarte bun este Oxfordul^[5]. Una din cele mai prestigioase universități din lume e înființată inclusiv din banii lui Cecil Rhodes, afacerist colonial englez. Pe 9 iunie, un protest amplu a cerut ca statuia generalului să fie dată jos. Nu e prima oară, însă e cel mai mare protest de până acum. De-a lungul anilor, au existat numeroase petiții, fără succes însă^[6].

Protest BLM la București, 7 iunie 2020De ce trebuie să fie descompuse colecțiile muzeelor de etnografie și antropologie?

Și nu doar universitățile sunt mari instituții occidentale ale cunoașterii fondate pe exploatarea coloniilor. Luvrul, Muzeul Quai Branly, Muzeul Britanic, Muzeul Victoria și Albert, Muzeul Rijks au toate la bază colecții obținute prin jefuirea, manipularea și intimidarea a numeroase societăți din Africa, Asia și America de Sud^[7]. Poate vă amintiți scena din filmul Black Panther când Erik Killmonger se plimbă prin Muzeul Marii Britanii (echivalentul fictiv al Muzeului Britanic) și, arătând către un artefact african expus, spune amar „Cum crezi că strămoșii tăi le-au obținut? Crezi că au plătit un preț cinstit? Sau oare le-au luat, așa cum au luat și tot restul?”. În spatele acestui gest există o întreagă istorie a eforturilor de a presa aceste instituții să restituie patrimoniile indigene furate^[8]. Și tot fără prea mult succes.

Cea mai de notorietate a fost dezbaterea despre restituirea patrimoniului african din Franța^[9]. Deși eforturi pentru procesul restituirii aveau loc de decade, abia prin declarația președintelui Macron în 2017, acestea păreau să devină realitate. „Patrimoniul african nu mai poate fi prizonierul muzeelor europene” a fost declarația oficială. Gestul a declanșat scrierea a numeroase recomandări de politici în mai multe țări occidentale și o turnură radicală față de abordarea dominantă de până atunci a muzeelor occidentale rezumată în declarația „muzeelor universale” din 2002: „în timp, obiectele colecțiilor – obținute prin orice mijloc – au devenit parte din muzeul care le-a îngrijit, și prin extensie a patrimoniului națiunii care le-a găzduit”.

Din toate aceste motive, atunci când privim statuia vreunui militar colonial, deținător sau traficant de sclavi dominând vreo piață publică din Anglia, Franța sau Olanda le putem pune în balanță cu zeci de mii de artefacte furate din colonii, desacralizate, monetizate și expuse în muzeele occidentale. Pentru fiecare statuie de colonialist din Vest sunt mii de artefacte care au fost furate din societățile atacate, prădate și exploatate de ei. Statuile lor trebuie să cadă și artefactele trebuie să fie restituite și acesta ar putea fi doar începutul unui amplu proces de redistribuire.

 

Împăratul e gol

Oriunde te-ai afla, fie în Occident fie altundeva, chiar și aici, în România, să deplângi căderea unei astfel de statui înseamnă să vorbești din perspectiva puterii. Din perspectiva autorității care își vede amenințată continuitatea, și căreia îi e teamă că legitimitatea sa, naturalizată prin secole de hegemonie va fi contestată. Până la urmă, efectul căderii și vandalizării unui statui are efectul împăratului gol. Autoritatea se bazează pe naturalizarea unor constructe sociale, culturale și disponibilitatea mai multor persoane de a „crede” în validitatea acestor constructe și a nu le contesta. Când un grup începe să le conteste și chiar ajunge la gestul radical de a acționa împotriva lor, atunci se poate revela că împăratul e gol. Se poate vedea că nu e vreun zeu, că nu îți e superior ci că e doar un om. La fel, căderea statuilor ne arată împăratul gol: hegemonia albă și occidentală ce normalizează continuitatea exploatării teritoriilor non-occidentale, intervenția armată atunci când acestea nu sunt suficient de „civilizate” și criminalizarea corpurilor non-albe dinăuntrul granițelor occidentale și din afara lor. Superioritatea civilizației occidentale e o amăgire, și căderea statuilor este un gest fundamental pentru destructurarea acestei dominații.

În felul acesta, să dai jos o statuie reprezentând această supremație este un gest concret ce vine direct dintr-o imaginație radicală ce visează utopia unei lumi anti-imperialiste și antirasiste, o viziune care își poate imagina o lume mai bună fără acestea. Iar această imaginație are o continuitate puternică, dincolo de momentul acesta și dincolo de granițele societăților occidentale. Împăratul a fost gol de mult timp și de mult timp au fost forțe care i-au arătat goliciunea și au luptat împotriva lui. Din momentul în care istoria colonială a început, a existat și rezistență. Într-un fel, prăbușirile statuilor din occidentul european sunt o continuare mai degrabă întârziată a rezistențelor și criticilor anti-coloniale de-a lungul istoriei din Algeria, Martinica, Grenada, Guyana, Haiti și multe alte regiuni. Astfel, gesturile occidentalilor dând jos aceste statui sunt ecoul foarte întârziat la îndemnurile unor figuri anti-coloniale ca Toussaint Louverture, Frantz Fanon, Lolita Lebron, Amilcar Cabral, Leila Khaled, Walter Rodney sau Patrice Lumumba.

În același timp putem încadra aceste mișcări în mai largul context al rebeliunilor populare radicale începute în 2019 din Chile și până în Japonia^[10]. În cadrul protestelor din Chile, sute de statui au fost date jos arătând lipsa de disponibilitate a populației de a mai crede în autoritatea unei clase conducătoare care nu o reprezintă^[11].

O lecție din est

În această perioadă, au fost destule voci care au comparat căderile statuilor de acum cu demontarea statuilor lui Marx, Lenin și a conducătorilor socialiști și comuniști după 1989. Această analogie este însă o greșeală. La fel cum este a le compara cu alte acțiuni similare realizate la o schimbare oarecare de regim. Există o diferență fundamentală între procesul de legitimare a unui nou regim de putere prin distrugerea simbolurilor regimului precedent și acțiunile de la bază ale unor mișcări sociale care se opun unei ordini încă în funcțiune. Motivația primului fenomen ține de afirmarea unei noi clase conducătoare cu valori și principii radical diferite de vechiul regim în timp ce motivația celui de-al doilea proces ține de o revoltă anti-stat în care guvernul nu îi reprezintă.

În plus, înlăturarea busturilor lui Marx sau Tito semnifică începutul epocii post-socialiste în care domină ordinea neoliberală. Aceasta e o epocă în care Europa de Este este înregimentată de pe o poziție subalternă în circuitele globale capitaliste și neocoloniale. Iar acest proces face parte din însăși paradigma ordinii globale împotriva căreia BLM luptă. Cu toate acestea, avem o lecție de învățat din alăturarea acestor evenimente istorice.

Când în timpul Revoluției din 1989 muncitoarele și muncitorii de la Electrobanat sau IMGB au distrus portretele lui Ceaușescu din întreprinderi și când au decupat stema statului de pe steagul național creând steagul revoluționar, acestea au fost momente cu adevărat anti-autoritare, de rebeliune anti-stat, de voință și potențial al preluării puterii de către muncitori. Însă acestea au fost în scurt timp apropriate de noua putere pro-capital și înecate în hegemonia neoliberală, asimilarea în circuitele globale financiare capitaliste și victoria dreptei occidentale. Elanul anti-autoritar și viziunea pentru o societate mai echitabilă care veneau cu precădere din protestele din fabrici au fost deturnate pentru a reprezenta altceva: dorința de a face parte, cu orice preț, din civilizația albă occidentală.

La fel astăzi, există riscul ca iconoclasmul mișcării BLM să fie apropiat în scopurile unui liberalism de bun-simț. Dincolo de reacțiile ce criminalizează căderea statuilor numind-o „vandalizare” și „barbarie”, apelative peiorative ce au – deloc întâmplător – tot o istorie colonială, riscul stă într-o deturnare a acțiunilor către reforme moderate a instituțiilor muzeelor, universităților ș.a.m.d. Reformele acestea s-ar putea rezuma la niște gesturi de suprafață cum ar fi corectarea discursului istoric sau o timidă analiză autoreflexivă a fundamentelor instituțiilor occidentale. Dacă însă vrem să ascultăm cu adevărat vocile BLM, a trecut demult vremea unor corecții și autoreflecții. Privind căderea statuilor alături de înființarea zonelor autonome^[12] înțelegem că avem de-a face de fapt cu o dublă revendicare concretă și fără compromisuri: a resurselor la care cei mulți nu au acces și a unei asumări reale a rolului colonialismului, a sclaviei în acumularea de avere din Occident.

 

Ce fel de solidaritate din est?

Rolul Europei de Est pe această hartă a condamnării colonialismului este mai degrabă alături de zonele periferiilor și semi-periferiilor exploatate. Însă ca în cele mai multe dintre aceste societăți, există mereu o clasă cu acces la resurse și putere care acționează dintr-o complicitate profundă cu structurile imperialiste occidentale. În România, această clasă a fost complice de-a lungul istoriei în perpetuarea sistemelor de robie și iobăgie, semnarea de tratate economice dezavantajoase, alăturarea în alianțe militare abuzive și mai ales și poate cel mai important, complicea și inițiatoarea genocidelor împotriva populației evreiești și rome.

Rasismul ce a determinat aceste evenimente nu a dispărut în epoca postbelică. Ci mai degrabă s-a reprodus în diverse forme, astăzi înflorind încă în miezul multor injustiții sistemice. Luptele mișcărilor pentru drepturile romilor, a mișcărilor anti-autoritare și a celor pentru dreptul la locuire post-89 au arătat atât mecanismele acestui rasism istoric și structural cât și modalitățile prin care putem lupta împotriva lui.^[13] Diverse voci confuze^[14] au luat peste picior aducerea tacticii căderii statuilor din mișcarea BLM în România, vorbind ironic despre înlăturarea simbolurilor otomane sau a tuturor voievozilor care au deținut robi. Refuzul de a vedea gravitatea rasismului local arată doar cât de necesară este o asemenea solidaritate.

Solidaritatea antirasistă cu BLM din societatea noastră a venit în primul rând prin acțiunea directă din București când s-a afirmat atât legitimitatea mesajului mișcării din Statele Unite cât și legătura cu organizarea antirasistă locală^[15].

Aceasta poate continua printr-o semnalare fără compromisuri, cu voce tare și răspicată a tuturor criminalilor care au fost părtași la aceste genociduri și care încă au statui astăzi. Oameni politici ca Miron Cristea sau Octavian Goga, dar și figuri preponderent intelectuale ca Mircea Vulcănescu încă au statui în piețele publice, arătând astfel indisponibilitatea claselor conducătoare în a-și asuma condamnarea complicității acestora la genocid. Și în timp ce reflectăm asupra ce-ar fi de făcut cu aceste statui ne putem uita și către puținele monumente ce-au mai rămas dedicate celor care au luptat pentru eliberare socială. Un exemplu este ansamblul statuar „1907” care a fost montat în Piața Obor din București, într-o poziție centrală și apoi recent mutat în Parcul Pantelimon, cu o vizibilitate intenționat redusă^[16]. Această dublă recunoaștere ar fi și pe măsura unei viziuni radicale și intersecționale.

Un desen ironic ne „avertizează” că atunci când o figură de colonialist cade, un bust al lui Marx iese la suprafață.

Chiar dacă asta n-ar fi atât de rău, e inexact. Epoca pe care radicalismul antirasist, anticapitalist și decolonial o anunță este una în care bustul unui colonialist nu este înlocuită de nimic și vitrenele muzeelor de etnografie se golesc. Și asta pentru că occidentul ar deveni mai tăcut, mai ascultător și s-ar angaja într-un proces de redistribuire.

REFERINȚE:

^[1] Urmărește cele mai multe dintre înlăturările de statui aici.

^[2] Vezi o hartă detaliată a sutelor de monumente ale confederației aici.

^[3] Rübner Hansen, Bue. 2020. „The universal truth of Black Lives Matter — a view from Europe”, ROAR Magazine, 14 iunie 2020.

^[4] Boatcă, Manuela. (2019). Forgotten Europes.

^[5]Vezi proiectul „Oxford și Imperiul”.

^[6]Reddie, Anthony G. 2020. „Kick Over the Statues”, The Left Berlin, 8 iunie 2020.

^[7] Vezi de exemplu Rooney, Paige. 2019. „A 21st Century Empire: The British Museum and its Imperial Legacies,” The Forum: Journal of History: Vol. 11 : Iss. 1 , Article 11.

^[8] Hunt, Tristam. 2019. „Should museums return their colonial artefacts?”, The Guardian, 29 iunie 2019.

^[9]Vezi Sarr, Felwine și Bénédicte Savoy. 2018. The Restitution of African Cultural Heritage. Toward a New Relational Ethics. Vezi și numărul dedicat din Third Text, vol 33, 2019, nr. 4-5

^[10] Redacția Pagini Libere, 2020. „Despre proteste, revolte și țapi ispășitori”. 11 iunie 2020.

^[11] Vezi detalii despre înlăturarea monumentelor din Chile în 2019 aici și aici.

^[12] Read, Bridget. 2020.„What’s Going On in CHAZ, the Seattle Autonomous Zone?”, The Cut, 23 iunie 2020.

^[13] Dorobanțu, Oana și Carmen Gheorghe (eds.). 2019. Problema Românească – O analiză a rasismului românesc. Editura Hecate, București.

^[14] Vezi de exemplu, Oprea, Marius. 2020. „George Washington a căzut”. Mediafax, 20 iunie 2020.

^[15] Vezi manifestul acțiunii din București.

^[16] Burcea, Mihai. Postare pe facebook.

 

Imagine de fundal: Statuia lui Leopold al II-lea este înlăturată în Antwerp (Belgia). 

Veda Popovici (1986, Timișoara) lucrează ca artistă politică, teoreticiană angajată și activistă locală. Interesele sale includ reprezentări identitare în artă, genealogii intelectuale ale puterii, istorii coloniale (și) patriarhale și in/ofensivitatea politică a artei.

Articolul a apărut inițial pe pagina Revistei Arta.