Neofeudalismul. Sfârșitul capitalismului?

În „Capital is dead” (Capitalul A Murit), McKenzie Wark întreabă: Ce ar fi dacă nu mai trăim deja în capitalism ci într-un sistem mult mai rău? 

Întrebarea este provocatoare, neliniștitoare și profanatoare întrucât obligă anticapitaliștii să devină conștienți de un atașament subtil față de capitalism. Comunismul trebuia să vină după capitalism, însă el nu este aici.  Oare înseamnă asta că încă existăm în capitalism? Dacă nu este interogată această presupunere împiedică analiza politică. 

Dacă am respinge un determinism istoric strict am putem considera posibilitatea ca capitalismul să se fi transformat în ceva calitativ diferit. Întrebarea lui Wark invită un experiment de gândire: ce tendințe curente indică faptul că sistemul capitalist se transformă în ceva mai rău?

În ultimul deceniu, „neofeudalismul” a apărut ca un termen pentru a numi tendințe asociate cu inegalități extreme, precaritate generalizată, putere de monopol și schimbări la nivelul statului. Pornind de la observațial economistului libertarian Tyler Cowen cu privire la permanența unei inegalități extreme în economia globală și automatizată, geograful conservator Joel Kotkin vede viitorul american ca o sclavie în masă. O subclasă lipsită de proprietate va supraviețui servind nevoile celor cu câștiguri mari, servind în calitate de asistenți personali, instructori, îngrijitori de copii, bucătari, curățători, etc. Singura modalitate de a evita acest coșmar neofeudal este subvenționarea și dereglementarea industriilor cu un grad ridicat de ocupare a forței de muncă care fac posibil stilul de viață american cu locuințe suburbane și stilul drumului deschis – construcții și imobil; petrol, gaze și automobile; agribusiness corporativ. Spre deosebire de spectrul servituții care însoțește atacul lui Friedrich Hayek asupra socialismului, Kotkin localizează adversarul în capitalism. Tehnologia înaltă, finanțele și globalizarea creează „o nouă ordine socială, care în unele moduri seamănă mai mult cu structura feudală, decât cu apariția haotică a capitalismului industrial, din cauza barierelor sale deseori inaccesibile în calea mobilității”. În acest imaginar libertarian/conservator, feudalismul ocupă locul inamicului deținut anterior de comunism. Amenințarea centralizării și amenințarea la proprietatea privată sunt elementele ideologice care rămân aceleași.

Câțiva comentatori tehnologici împărtășesc critica libertariană/conservatoare a rolului tehnologiei în feudalizarea contemporană, chiar dacă nu îmbrățișează combustibili fosili și suburbiile. Deja în 2010, în influenta sa carte „You Are Not a Gadget” (Nu ești un dispozitiv), guru-ul tehnologic Jaron Lanier a observat apariția țăranilor și a moșierilor pe internet. Proeminența acestei teme a crescut, deoarece o mână de companii tehnologice au devenit tot mai bogate și mai extractive, transformându-și proprietarii în miliardari pe baza muncii ieftine prestată de lucrătorilor lor, a muncii gratuite prestată de utilizatorii lor și a scutirilor de impozite care le-au fost acordate de orașele disperate să atragă locuri de muncă. Apple, Facebook, Microsoft, Amazon și Alphabet (numele companiei-mamă Google) împreună valorează mai mult decât majoritatea țărilor în parte (cu excepția Statelor Unite, Chinei, Germaniei și Japoniei). Scara economică și impactul acestor super-giganti tehnologici, sau, stăpâni supremi, este mai mare decât cel al majorității așa-numitelor state suverane. Evghenii Morozov descrie dominația lor ca o „formă hiper-modernă a feudalismului”.

Albert-László Barabási a explicat procesele care stau la baza unui astfel de neofeudalism în analiza sa a structurii rețelelor complexe, adică a rețelelor caracterizate prin libera alegere, creștere și atașament preferențial. Acestea sunt rețele în care oamenii fac voluntar accesări sau alegeri. Numărul de accesări per site crește de-a lungul timpului, iar oamenilor le plac lucrurile din simplul motiv că și altora le plac aceste lucruri (de exemplu, sistemul de recomandări Netflix se bazează pe această presupunere). Distribuția linkurilor în rețelele complexe urmează o lege a puterii în care cel mai popular element are de două ori mai multe accesări decât cel de-al doilea cel mai popular. La rândul său, al doilea element are de două ori mai multe accesări decât al treilea și așa mai departe până se ajunge la diferențele nesemnificative dintre codașii curbei de distribuție. Efectul produs de „câștigătorul ia totul” sau „câștigătorul ia aproape totul” modelează forma de distribuție. Cel din partea de sus are semnificativ mai mult decât cei din partea de jos. Forma pe care o ia distribuția nu este o curbă, ci este o coadă lungă formată din câțiva miliardari și de un miliard de lucrători precari. Structura rețelelor complexe invită includerea: cu cât sunt mai multe elemente în rețea, cu atât recompensele sunt mai mari pentru cei din partea de sus. De asemenea, structura induce concurența pentru atenție, resurse, bani, locuri de muncă și orice altceva ce are o formă de rețea. Aceasta duce la concentrare. Deci, rezultatul alegerii, creșterii și atașamentului preferențial este ierarhia și distribuția în baza legii Pareto, unde cei din partea de sus au mult mai mult decât cei din partea de jos.

Distribuțiile în baza principiului Pareto nu sunt inevitabile. Ele pot fi oprite. E nevoie de voință politică și puterea instituțională pentru a o implementa. Cu toate acestea, politicile neoliberale ale secolului XX s-au străduit să creeze condiții care să faciliteze mai degrabă decât să împiedice libera alegere, creșterea și atașamentul preferențial.

În „Globalists: The End of Empire and the Birth of Neoliberalism” (Globaliștii: Sfârșitul Imperiului și Nașterea Neoliberalismului), Quinn Slobodian documentează strategia neoliberală de subminare a autorității statului asupra economiei, în interesul avansării comerțului global. Amenințați de cererile organizate ale națiunilor recent apărute (foste colonii) ale Sudului Global pentru reparații, suveranitate asupra propriilor resurse naturale, prețuri stabilizate ale mărfurilor și reglementarea corporațiilor transnaționale, neoliberalii din anii 1970 au căutat să „ocolească  autoritatea guvernelor naționale”. Aceștia au susținut o abordare pe mai multe niveluri a reglementării, sub forma unui federalism concurențial care permite disciplinarea guvernelor de către capital, rămânând în același timp imuni la controlul democratic. În cuvintele lui Hans Willgerodt, unul dintre neoliberalii studiați de Slobodian, noul federalism competitiv a impus statului „să-și împartă suveranitatea în jos cu structurile federale și să se lege în sus în cadrul unei comunități juridice internaționale”.

În loc să se concentreze pe originile neoliberalismului, în „Capitalism on Edge” (Capitalismul pe muchie), Albena Azmanova demonstrează modul în care neoliberalismul în practică a dus la un nou capitalism de precaritate. Politicile care impulsionează dereglementarea și comerțul liber global au avut rezultate neașteptate. Piața mondială a pornit dintr-un sistem de „economii naționale integrate prin acorduri comerciale, apoi s-a transformat în rețelele transnaționale de producție”. Din cauza contribuției neclare și incerte a acestor rețele la economiile naționale, menținerea competitivității economiilor naționale a devenit „o preocupare politică de vârf”. Competitivitatea a înlocuit competiția și creșterea ca obiectiv al statului, determinând statele să nu acorde prioritate condițiilor de concurență echitabilă și dezmembrării monopolurilor, ci să „ajute anumiți actori economici – cei mai apți să concureze global pentru profit”. Recunoscând modul în care sectorul privat a beneficiat întotdeauna de fonduri publice, Azmanova subliniază forma nouă de capitalism în care „autoritatea publică alege companiile care să fie susținute”. Statele nu intervin pentru dezmembrarea monopolurilor. Statele le generează și le premiază.

Concentrarea monopolului, intensificarea inegalității și supunerea statului la piață au transformat acumularea, astfel încât acum chiria, datoria și forța valorează tot atât cât și producția de mărfuri. Azmanova subliniază că privatizarea sectoarelor economiei precum energie, căi ferate, bandă largă, care sunt relativ imunizate față de concurență, a dat proprietarilor „statutul privilegiat de rentier”. La nivel global, în industriile cunoașterii și tehnologiei, veniturile din chirii obținute din drepturile de proprietate intelectuală depășesc veniturile obținute din producția de bunuri. În Statele Unite serviciile financiare contribuie mai mult la PIB decât contribuie produsele fabricate. Capitalul nu este reinvestit în producție. El este consumat și redistribuit sub formă de chirii. Procesele de valorificare s-au extins cu mult dincolo de fabrică, în circuite complexe, speculative și instabile, din ce în ce mai dependente de supraveghere, constrângere și violență.

Capitalismul se transformă în neofeudalism.

II.

Neofeudalismul nu implică faptul că capitalismul comunicațional contemporan sau de rețea reproduce identic toate trăsăturile feudalismului european. Nu este așa. De fapt, așa cum au demonstrat cu succes istoricii, însăși ideea unui singur feudalism european este o ficțiune. Diferite forme de feudalism s-au dezvoltat pe întregul continent ca răspuns la diferite presiuni. O abordare a capitalismului contemporan în ceea ce privește tendințele sale feudalizante arată o nouă structură socio-economică cu patru caracteristici interconectate: suveranitate parcelată, noi stăpâni și țărani, hinterlandizare și catastrofism. 

 

Suveranitate parcelată

Istoricii Perry Anderson și Ellen Meiksins Wood prezintă parcelizarea suveranității ca o caracteristică cheie a feudalismului european. Societatea feudală a apărut pe măsură ce administrația imperială romană „a cedat drumul unui amalgam pestriț de jurisdicții în care funcțiile statului erau fragmentate vertical și orizontal”. Aranjamentele locale, sub diferite forme, inclusiv relațiile contractuale între vasali, domni și regi, au venit în completarea administrării regionale. Arbitrajul a înlocuit statul de drept. Linia dintre legalitate și ilegalitate a slăbit. Autoritatea politică și puterea economică s-au amestecat împreună întrucât domnii feudali au extras un surplus de la țărani prin constrângere legală – legală, deoarece domnii au ticluit legea care se aplica țăranilor din jurisdicția lor. Wood scrie: „Efectul a fost combinarea exploatării private a forței de muncă cu rolul public al administrației, jurisdicției și executării.”

Sub neofeudalism caracterul direct politic al societății se reafirmă. Instituțiile financiare globale și platformele de tehnologie digitală folosesc datoriile pentru a redistribui averea de la cei mai săraci din lume la cei mai bogați. Statele naționale promovează și protejează anumite corporații private. Puterea politică se exercită cu și ca putere economică, nu doar prin impozite, dar și prin amenzi, drepturi de credite, confiscări de active, licențe, brevete, jurisdicții și frontiere. În același timp, puterea economică îi protejează pe cei care o exercită în afara zonei de influență a legii statului. Zece la sută din averea globală este păstrată în conturile off-shore pentru a evita impozitarea. Orașele și statele interacționează cu Apple, Amazon, Microsoft, Facebook și Google/Alphabet ca și cum aceste corporații ar fi ele însele state suverane – se negociază cu dânsele, încercând să le atragă și se cooperează cu acestea în baza condițiile lor. Municipiile care duc lipsă de bani utilizează sisteme elaborate de amenzi pentru a expropria bani direct de la oameni, astfel afectându-i cel mai mult pe oamenii săraci. În „Punishment without crime” (Pedeapsa fără crimă), Alexandra Natapoff documentează amploarea dramatică a legii cu privire la infracțiuni în deja enormul sistem carceral american. Persoanele sărace, în mod disproporționat de culoare, sunt arestate sub acuzații false și sunt convinși să pledeze vinovați pentru a evita supra-pedepse în cazul în care vor contesta acuzațiile. Pe lângă pătarea cazierului juridic, ei se expun la amenzi, ca ulterior să fie susceptibili la plata amenzilor pentru ratarea tranșei pentru amenda inițială. Am avut parte de o scurtă expoziție a acestui sistem de ilegalitate juridică și de administrare nedreaptă a justiției în urma revoltelor din Ferguson, Missouri, care au urmat după uciderea lui Michael Brown: „Curtea municipală și aparatul de poliție din oraș au extras în mod deschis milioane de dolari de la populația afro-americană cu venituri mici”. Poliția a fost instruită „să facă arestări și să emită citații pentru a obține venituri”. La fel ca minionii stăpânilor feudali, aceștia au folosit forța pentru a expropria averea de la oameni.

Noi domni și țărani

Relațiile feudale se caracterizează printr-o inegalitate fundamentală care permite exploatarea directă a țăranilor de către domni. Perry Anderson descrie monopolurile exploatatoare, cum ar fi mori de apă care erau controlate de lordul feudal: țăranii erau obligați să crească grâu pe pământul de lângă moara stăpânului lor, un serviciu pentru care trebuiau să plătească. Așa că țăranii nu doar lucrau terenuri pe care nu le dețineau, dar au locuit în condiții în care domnul feudal era, așa cum spune Marx, „managerul și stăpânul procesului de producție și al întregului proces al vieții sociale”. Spre deosebire de capitalistul al cărui profit se bazează pe valoarea adăugată generată de lucrătorii salariați prin producția de mărfuri, lordul feudal extrage valoarea prin monopol, constrângere și chirie.

Platformele digitale sunt noile mori de apă, respectiv miliardarii sunt noii lorzi, în timp ce miile de muncitori și miliardele de utilizatori sunt noii țărani. Companiile IT angajează un procent relativ mic din forța de muncă, dar cu impact extraordinar, remodelând industrii întregi în jurul achiziției, extragerii și implementării datelor. Forța de muncă mai mică indică tendința de neofeudalizare a tehnologiei digitale. Acumularea de capital are loc mai puțin prin producția de mărfuri și prin munca salarială decât prin servicii, chirii, licențe, taxe, muncă prestată gratuit (adesea sub mascarada participării) și date tratate ca resursă naturală. Poziționându-se ca intermediari, platformele constituie terenuri pentru activitățile utilizatorilor, punând la dispoziție condiții pentru interacțiune. Google face posibilă găsirea informațiilor într-un mediu informațional extrem de dens și veșnic schimbător. Amazon ne permite să localizăm cu ușurință articole, să comparăm prețurile și să facem achiziții atât de la furnizori cunoscuți, cât și necunoscuți. Uber le permite străinilor să călătorească în comun. Airbnb face același lucru pentru case și apartamente. Toate sunt facilitate de o imensă generare și circulație a datelor. Platformele nu se bazează doar pe date, ci la rândul său le produc. Cu cât mai mulți oameni utilizează aceste platforme, cu atât aceste platforme devin mai eficiente și mai puternice, transformând în cele din urmă mediul din care fac parte.

Platformele sunt dublu extractive. Spre deosebire de moara de apă, unde țăranii nu au avut de ales decât să o folosească, platformele nu doar se poziționează ca servicii practic necesare (cum ar fi băncile, cărțile de credit, telefoanele și drumurile), ci mai și generează date pentru proprietarii săi în timpul utilizării. Utilizatorii nu numai că plătesc serviciul, ci platforma colectează datele generate de utilizare a serviciului. Platforma cloud extrage chirii și date, similar terenurilor domnului. Cele mai extreme exemple sunt Uber și Airbnb, care extrag chirii fără a dispune de proprietăți, bazându-se pe o forță de muncă externalizată responsabilă de propria întreținere, formare și responsabilă de propriile mijloace de muncă. Mașina unei persoane nu este destinată transportului personal. Este destinată pentru a câștiga bani. Apartamentul nu este un loc unde să trăiești; este un loc de oferit în chirie. Elementele de consum sunt reconfigurate în calitate de mijloc de acumulare când proprietatea personală devine un instrument pentru acumularea de capital și de date pentru domnii platformelor Uber și Airbnb. Această tendință de a deveni țăran, adică de a deveni proprietar al mijloacelor de producție al căror muncă crește capitalul proprietarului platformei, este neofeudală.

Giganții tehnologici au caracter extractiv. Ca și cererile tributare, scutirile de impozite extrag bani din comunități. Prezența lor crește chiriile și prețurile imobiliare, alungând apartamente accesibile, întreprinderi mici și persoane cu venituri mici. Studiul lui Shoshana Zuboff asupra capitalismului de supraveghere (eng. surveillance capitalism) scoate în evidență o dimensiune suplimentară a feudalismului tehnologic – serviciul militar. La fel ca domnii regilor, Facebook și Google cooperează cu state puternice, împărtășind informații interzise spre colectare în mod legal de aceste state. În general dimensiunea extractivă a tehnologiilor în rețea este acum omniprezentă, intruzivă și inevitabilă. Prezentul nu este literalmente o eră a țăranilor și a domnilor. Cu toate acestea, distanța dintre bogați și săraci este în creștere, ajutată de o arhitectură juridică diferențiată care protejează corporațiile și proprietarii, în timp ce sărăcește și încarcerează clasa muncitoare și clasa inferioară.

Hinterlandizare

O a treia caracteristică a neofeudalismului este spațialitatea asociată cu feudalismul – centrele protejate, adesea pline de viață, înconjurate de zone agricole pustii. Am putea, de asemenea, să o caracterizăm ca o împărțire între oraș și țară, zone municipale și rurale sau, mai abstract, între o zonă sigură și prosperă delimitată de una periculoasă și disperată. Wood spune că orașele medievale erau în esență oligarhii „cu clase dominante îmbogățite prin comerț și servicii financiare oferite regilor, împăraților și papilor. În mod colectiv, au dominat mediul rural din jur […] extrăgând din el într-un fel sau altul averea”. În afara orașelor se găseau nomazii și migranții care, din cauza unor condiții insuportabile, căutau locuri noi pentru a trăi și a lucra, dar care prea des se loveau de zidul dintre zone.

Hinterlandul american este un loc al pierderii și al dezmembrării, un loc al fanteziei unui trecut capitalist înfloritor care, pentru o vreme, îi lăsa pe unii să rămână cu speranța că viața lor și a copiilor lor s-ar putea îmbunătăți. Fiind o rămășiță a unui capitalism industrial care i-a lăsat în urmă în favoarea unei forțe de muncă mai ieftină, hinterlandul este copt pentru noua exploatare intensificată a neofeudalismului. Oamenii din hinterland nu mai produc lucruri, ci se află prin depozite, centre de apel, magazine scontate și în industria fast-food. În recentă sa carte „Hinterland. America’s New Landscape of Class and Conflict”, Phil A. Neel, observă modele similare între China, Egipt, Ucraina și Statele Unite. Toate aceste locuri au pământuri pustii abandonate și orașe aflate la un pas de suprasarcină.

Din punct de vedere politic, disperarea hinterlandului se manifestă prin mișcările celor din afara orașelor, mișcări care uneori se manifestă în jurul problemelor de mediu (fracking și conducte), alteori în jurul terenurilor (privatizare și expropriere), alteori în jurul reducerii serviciilor sociale (închiderea spitalelor și școlilor). În Statele Unite politica armelor poziționează hinterlandul împotriva zonei urbane. Diviziunile dintre aceste zone deja pot fi observate și în interiorul orașelor. Acest lucru se manifestă atât prin abandonul zonelor sărace, cât și prin acapararea acestor terenuri cu scop de gentrificare capitalistă. Un oraș devine mai bogat în timp ce mai mulți oameni rămân fără adăpost – gândiți-vă la exemple precum San Francisco, Seattle, New York, Los Angeles.

Atenția sporită asupra reproducerii sociale răspunde hinterlandizării, adică pierderii unei capacități generale de a reproduce condițiile de bază pentru viață. Acest lucru se reflectă prin creșterea ratelor de sinucidere, creșterea anxietății și dependenței de droguri, scăderea natalității, ratele mai mici ale speranței de viață, iar în Statele Unite, psihotica autodistrugere a societății prin împușcări în masă. Fenomenul se vede în sistemele prăbușite de infrastructură, apa care nu este potabilă și aer nepotrivit pentru respirație. Hinterlandul este imprimat pe corpurile oamenilor și pe teren. Odată cu închiderea spitalelor, școlilor și diminuarea serviciilor de bază, viața devine mai lipsită de speranță și mai incertă.

Catastrofism

În cele din urmă, neofeudalismul aduce cu sine sentimente copleșitoare de nesiguranță și anxietate caracteristice unei catastrofe. Există motive întemeiate pentru a vă simți nesigur. Catastrofa exproprierii capitaliste a surplusului social în amenajarea unei planete extrem de inegale, care se încălzește continuu, este reală.

O ideologie neofeudală mistică și neclară care împletește și amplifică nesiguranța apocaliptică, pare să ia formă în noua îmbrățișare a ocultului, tehno-păgânismului și anti-modernismului. Printre exemple se numără jungianismul mistic al lui Jordan Peterson și geopolitica mitică a Atlantisului și Hyperboreei, a lui Alexander Dugin. S-ar putea remarca, de asemenea, creșterea neoreacționarilor din sectorul tehnologiei, cum ar fi miliardarul fondator PayPal, Peter Thiel, care susține că libertatea este incompatibilă cu democrația. Într-o prelegere din 2012, Thiel a explicat legătura dintre feudalism și start-up-uri tehnologice: „Niciun fondator sau CEO nu are putere absolută. Mai curând e vorba despre o structura feudală arhaică. Oamenii investesc persoana de top cu puteri și abilități, apoi îl învinovățesc dacă și când lucrurile merg prost”. Alături de alți capitaliști din Silicon Valley, Thiel este preocupat să-și protejeze averea de efectul democratic și, prin urmare, pledează pentru strategii de exod și izolare, cum ar fi viața pe mare și colonizarea spațială, orice ar fi nevoie pentru a salva averea de la impozitare. Capitalismul extrem trece în descentralizare radicală a neofeudalismului.

Pentru cei de cealaltă parte a decalajului neofeudal, anxietatea și insecuritatea sunt abordate mai puțin prin prisma ideologiei, ci cu opioide, alcool și mâncare – orice pentru a atenua durerea unei corvezi fără speranță, fără noimă și fără sfârșit. Emily Guendelsberger descrie stresul cauzat de supravegherea tehnologică constantă la locul de muncă amplificat de riscul de a fi concediat pentru că ai întârziat câteva secunde, pentru nerespectarea cotelor, pentru utilizarea băii de prea multe ori. Muncă repetitivă, cu control scăzut, cu stres ridicat, precum cea asociată cu munca monitorizată tehnologic, corelează direct cu „depresia și anxietatea”. Programele de muncă incerte, lăudate drept flexibile, salariile nesigure – pentru că furtul salarial este omniprezent – sunt stresante de moarte. Catastrofismul neofeudal poate fi individual, familial sau local. Să te ocupi de schimbările climatice este greu atunci când ai trăit o catastrofă pe parcursul câtorva generații.

 

III.

Care este beneficiul de a percepe capitalismul nostru actual de precaritate ca ceva post-capitalist, neofeudal?

Pentru conservatori precum Kotkin, ipoteza neofeudală îi ajută să identifice ceea ce doresc să apere – capitalismul carbonic și modul de viață american – și să-i identifice pe cei împotriva căruia trebuie să lupte – segmentul elitei capitaliste care se îmbogățește în detrimentul clasei de mijloc, anume antreprenori ecologici înalt tehnologizați și aliații acestora din sectorul finanțelor. Neofeudalismul face parte dintr-un diagnostic care urmărește să ofere sprijin din partea clasei muncitoare pentru o anumită secțiune a clasei capitaliste, precum combustibilii fosili, sectorul imobiliar și agricultura mare.

Pentru cei de stânga, neofeudalismul ne permite să înțelegem conflictul politic primar ca rezultat al neoliberalismului. Marea confruntare de astăzi nu este între democrație și fascism. Deși populară în rândul liberalilor, această formulare are prea puțin sens, având în vedere puterea oligarhilor – finanțatori, moguli media și imobiliari, miliardari de carbon și tehnologie. Vizualizarea prezentului nostru în termeni de democrații amenințate de creșterea fascismului sustrage atenția de la rolul fundamental al capitalismului comunicativ de rețea globală în exacerbarea furiei și nemulțumirii populare. La baza politizării spre dreapta se află economia: rețelele complexe produc inegalitate extremă și distribuții de tipul „câștigătorul ia totul sau aproape totul”. Schimbarea spre dreapta răspunde acestei intensificări a inegalității.

Când stânga este slabă sau este blocată de a se exprima politic de către mass-media și partidele politice capitaliste, furia populară este exprimată de alții dispuși să atace sistemul. În prezent, acești alții sunt de extremă dreaptă. Gândirea în termeni de neofeudalism ne obligă astfel să ne confruntăm cu impactul inegalității economice extreme asupra societății și instituțiilor politice. Ne face să conștientizăm faptul că miliardarii acaparează active în valoare de trilioane de dolari și se închid în propriile enclave în timp ce milioane de oameni devin refugiați climatici, iar alte sute de milioane întâmpină perspective de viață diminuate și o luptă tot mai intensă doar pentru a supraviețui.

De asemenea, pariul neofeudalist semnalează o schimbare a relațiilor de muncă. Social-democrația a fost construită pe un compromis între muncă și capital. Munca organizată în mare parte din Nordul Global a pus la dispoziție o clasă muncitorească cooperativă în schimbul unei bucăți din viața bună. Înfrângerea muncii organizate și desființarea ulterioară a statului bunăstării ar fi trebuit să demonstreze o dată pentru totdeauna falimentul unei strategii care necesită un compromis cu exploatarea capitalistă. Cu toate acestea, unii socialiști continuă să spere la un capitalism mai bun și mai blând – de parcă capitaliștii ar capitula doar ca să fie drăguți, de parcă aceștia nu ar fi supuși unor logici de piață care fac ca răscumpărările de stoc să fie mai atractive decât investițiile în producție. Ipoteza neofeudală ne spune că orice luptă a muncii construită pe premisa continuării capitalismului este moartă din start. Capitalismul a devenit deja ceva mai rău.

În economiile Nordului Global dominate de servicii, majoritatea lucrează în sectorul terțiar. Unii constată că telefoanele, bicicletele, mașinile și casele lor și-au pierdut caracterul de proprietate personală și au fost transformate în mijloace de producție sau mijloace pentru extragerea de chirii. Conectate la platformele deținute de alții, obiectele de consum și mijloacele de viață sunt acum mijloace de acumulare pentru proprietarii platformei. Cei mai mulți dintre noi constituim o subclasă fără proprietate, capabilă să supraviețuiască doar prin a satisface nevoile celor ce câștigă mult. Un raport al Biroului Statisticilor Muncii spune că, în următorii 10 ani, cele mai multe locuri de muncă vor fi create pentru asistenți pentru îngrijirea personală, nu lucrătorii din domeniul sănătății, ci ajutoarele care fac baie și spală oamenii. Dependența clasei conducătoare față de vastul sector al servitorilor – curățători, bucătari, comercianți, casiere, persoane care livrează, personal de depozit, etc., implică noi câmpuri de luptă, puncte de slăbiciune unde lucrătorii pot exercita putere. Grevele asistentelor medicale, a muncitorilor de la Amazon și a altora vizează nevoia celor bogați, blocându-le accesul la mijloacele de supraviețuire. Dacă luptele muncii sub capitalism au prioritate la punctul de producție, sub neofeudalism acestea apar la etapa de deservire.

În cele din urmă neofeudalismul este o idee care ne permite să identificăm o slăbiciune primară a stângii contemporane: ideile de stânga cele mai influente la moment sunt ideile care mai degrabă consolidează decât contestă neofeudalismul. 

Localismul încurajează parcelizarea. 

Abordările tehnice și ale platformelor consolidează ierarhia și inegalitatea. 

Municipalismul afirmă decalajul urban-rural asociat cu hinterlandizarea. Accentele asupra subzistenței și supraviețuirii continuă ca și cum economiile țărănești ar fi plauzibile nu numai pentru acea jumătate a planetei care locuiește în orașe (82% dintre nord-americani și 74% din europeni), dar și pentru milioanele strămutate de schimbările climatice, război și furt comercial de teren. 

Mulți care locuiesc în hinterland se confruntă cu condiții politice, culturale, economice și climatice care nu permit supraviețuirea prin munca agricolă. Venitul de bază universal (UBI) este o abordare de supraviețuire nesustenabilă. Acesta promite suficient pentru a-i menține pe cei din hinterland, însă insuficient pentru chiriașii urbani. UBI doar acoperă chiria lor, care ulterior e transferată rentierilor. Catastrofismul devine acea negativitate bruscă care discreditează speranța și efortul, de parcă următoarea sută de ani nu contează.

Luate împreună, ideile curente de stânga sugerează un viitor al grupurilor mici angajate în agricultura de subzistență și producția de brânză artizanală, poate la marginile orașelor în care se află enclavele supraviețuitoare și lucrătorii IT care utilizează drone și care deopotrivă experimentează cu grădinile urbane. Astfel de grupări își reproduc viața în comun, dar comunele pe care le reproduc sunt neapărat mici, locale și, într-un anumit sens, exclusive și de elită. Sunt exclusive în măsura în care numărul lor este neapărat limitat și sunt de elită, deoarece aspirațiile sunt specifice cultural, însă fără răspândire.

Departe de o viziune bazată în emanciparea unei clase muncitoare multinaționale, angajată într-o gamă largă de muncă remunerată, subplătită și neplătită, interpretările populare de stânga ale neofeudalismului nu sînt în stare să vadă  o clasă muncitoare. Când munca este imaginată – iar unii la stânga consideră că ar trebui să adoptăm un „imaginar postmuncă” – ea arată fie ca o agricultură romantică fără riscuri sau ca o muncă tehnologică, „muncă imaterială”. Deocamdată dezvăluirile privind corvoada din centrele de apeluri (eng. Call centers), ca să nu mai vorbim de munca traumantă de monitorizare a conținutului perturbator și ilicit pe platforme precum Facebook, au făcut ca caracterul neadecvat al ideii de „muncă imaterială” să fie incontestabil. În mod similar, trebuie să fie clar că imaginarul „postmuncă” nu concepe producția și întreținerea infrastructurii și șterge o gamă largă de muncă necesară pentru reproducerea socială și a structurii de bază a statului.

Ipoteza neofeudală ne permite astfel să vedem atât apelul, cât și slăbiciunea ideilor populare de stânga. Ele rezonează cu un sens dominant. Sunt slabe, deoarece acest simț dominant este o expresie a tendințelor spre neofeudalism.

La fel cum relațiile feudale au persistat sub capitalism, la fel și relațiile capitaliste de producție și exploatare continuă sub neofeudalism. Diferența este că dimensiunile noncapitaliste ale producției – exproprierea, dominația și forța – au devenit mai puternice într-o asemenea măsură încât nu mai are sens să postulezi actori liberi și egali care se întâlnesc pe piața muncii chiar și ca ficțiune guvernantă. Asta înseamnă că chiria și datoriile generează o acumulare mai mare decât profitul și că munca depășește din ce în ce mai mult raportul salarial. Ce se întâmplă când capitalismul este global? Se transformă pe sine, generând, închizând și extragând funcțiile vieții umane prin rețele digitale și mass-media personalizată. Această auto-canibalizare produce noi stăpâni și iobagi, averi vaste și inegalități extreme, precum și suveranități parcelate care asigură această inegalitate în timp ce mulți rătăcesc și slăbesc în hinterland.

Jodi Dean predă teorie politică, feministă și media la Geneva, New York. Ea a scris sau a editat 13 cărți, printre care Communist Horizon și Crowds and Party, ambele publicate de Verso.

Articolul a apărut inițial în LOS ANGELES REVIEW OF BOOKS  sub titlul Neofeudalism: The End of Capitalism?

Traducere din limba engleză: Cristian Velixar.