Cum afecteaza actuala pandemie educația? În ce măsură educația online poate fi un substituent al pedagogiei tradiționale centrate pe contact direct între discipoli și învățător, pe comunitatea fizică și spirituală ce apare în sala de clasă? În ce fel universitatea se va transforma (ori va rămâne aceeași) după pandemie?
Sînt întrebări pe care le-am adresat unor cititori și citititoare ale Platzformei.
Azi prezentăm reflecția lui Alex Cosmescu.
Ceea ce voi scrie aici se referă mai ales la disciplinele umaniste – background-ul meu în filologie și filosofie îmi permite să vorbesc în cunoștință de cauză doar despre ele.
În disciplinele umaniste, există câteva activități de bază: a citi, a vorbi și a scrie.
În fiecare dintre aceste activități, sistemul universitar din Republica Moldova, în care am lucrat o vreme, avea probleme destul de serioase și înainte de pandemie.
Lectura nu era încurajată decât formal. Majoritatea cursurilor universitare presupuneau o bibliografie „obligatorie” recomandată de profesor, dar, de fapt, fiecare curs avea o bibliografie atât de stufoasă și amplă, încât dacă aveai, ca student sau masterand, cinci-șase cursuri pe săptămână nu ai fi reușit nicidecum să citești tot ce ți se propune (pentru comparație, în medie, în universitățile occidentale studenții își aleg în fiecare semestru trei cursuri; pentru fiecare întâlnire de seminar, în funcție de specific, se citește unul sau câteva articole – adesea 20 de pagini în total – sau, uneori, un volum mai mare, dar care se poate citi lejer în două zile). Așa că, în timpul studenției mele, dar și din ce am văzut mai târziu, când predam deja, cei mai mulți studenți făceau cel mai simplu lucru: nu citeau nimic. Poate doar manuale.
Acest lucru se lega foarte bine cu tipul de vorbire practicat în universități. De departe, cea mai răspândită formă de discurs e prelegerea. Adică profesorul iese în fața auditoriului și, de obicei, „dictează” un conspect. Foarte rar vorbește liber. Uneori citește de pe o prezentare power-point, mai nou, dar înainte citea de pe foi reciclate din an în an, din propriile lui conspecte, din alte manuale sau chiar din cărți proprii, publicate sau în curs de publicare. Forma de vorbire așteptată de la studenți la seminar era reproducerea sau rezumarea conspectelor dictate. Așa că studenții deștepți care nu voiau să citească aveau o viață ușoară. Se duceau la prelegere (sau nu, pur și simplu împrumutau conspectele scrise de cei care au fost) și la seminar îi repetau profesorului ceea ce a fost citit de acesta. Și toți erau mulțumiți.
Problema apărea când urma să se scrie ceva. De obicei, așa-zisul „lucru individual” (sau, în ultimul an de licență ori de master, „teza”). Aici se recurgea la procrastinare în masă (majoritatea făceau totul pe ultima sută de metri) și la plagiat în masă (pentru că nimeni nu te învăța să scrii un text academic acceptabil – așa că nu e de mirare că lumea copia de pe wikipedia sau, în cazurile cu totul grave, de pe referate.ro). Profesorul se prefăcea că totul e bine.
Ceea ce descriu aici e o generalizare pornind de la ceea ce făceau 80% dintre profesorii cu care am avut de a face. Cei foarte puțini care încercau să predea altfel nu s-au ținut mult în sistem. Sau, pentru a se putea menține în sistem, a trebuit să ia pauze: sistemul era prea obositor pentru ei. Pentru foarte puțini, lectura era citit de texte primare care erau puse la dispoziția studenților, discuția de seminar era discuție fie despre acele texte, fie despre o serie de probleme, iar scrisul însemna analiză de text.
Dacă pandemia înseamnă încetarea acestui modus operandi, cred eu – cu atât mai bine. Dar mă tem că acest sistem se va perpetua independent de forma pe care o va lua predarea. Îmi imaginez că online-ul nu va schimba mare lucru.
În ultimii ani, ieșit din sistemul universitar, dar nu și din cel de cercetare, nu am predat „formal”, dar am făcut niște lucruri care seamănă cu predarea.
Împreună cu un coleg și prieten apropiat (care încă lucrează în sistem – sau, mai bine-zis, a revenit după o pauză), Andrei Perciun, am organizat un cerc de lectură filosofică. A durat șapte ani în care ne-am întâlnit săptămână de săptămână – uneori trei persoane, uneori zece – și citeam live alineat cu alineat dintr-un text, apoi disecam alineatul respectiv în discuție. Să citim Etica Nicomahică în felul ăsta – a fost primul text pe care l-am testat așa – ne-a luat șase luni. Să citim volumul I din Ideen de Husserl – doi ani și patru luni. Vedeam cercul ca un fel de seminar underground, în care puteam să ne permitem să ne luăm cât timp vrem pentru a citi și discuta, fără să fim legați de un program obligatoriu sau o bibliografie obligatorie. Și să folosim discuția pe text pentru a umple o serie de goluri. Goluri atât în ceea ce ține de deprinderea de a lucra cu un text (pentru că majoritatea absolvenților de discipline umaniste din Republica Moldova sunt de fapt autodidacți în ceea ce ține de lucrul pe text), cât și un gol spiritual – era singurul loc unde puteam citi liber și discuta liber despre ceea ce ne interesa, cu alți oameni interesați de asta. În fanteziile mele, așa arată o universitate perfectă. Un loc unde se citește, se discută – și se scrie (la cerc nu prea scriam – deși uneori discuțiile treceau organic în articolele pe care le publicam cei câțiva pentru care a publica un articol era important).
Cercul a încetat să existe o dată cu începutul pandemiei – înainte de declararea stării de urgență, când am conștientizat că a continua să ne vedem săptămână de săptămână era riscant.
Am discutat de câteva ori cu Andrei Perciun să-l reluăm online. Dar încă nu ne-am organizat. Ambii suntem, probabil, prinși de rutina carantinei pe care o menținem chiar și după ce a trecut starea de urgență.
E cert însă că nu am putea să facem un asemenea seminar underground în aceleași condiții în care l-am făcut până acum. Spațiul unde ne întâlneam nu ne aparținea, și acum este restricționat. Stăteam umăr lângă umăr în jurul unei mese, iar acum, în condiții de distanțare socială, pe care am menține-o dacă ne-am întâlni, spațiul ar fi pur și simplu insuficient pentru mai mult de trei oameni.
Online-ul ar fi o soluție, după cum mi-a arătat o altă experiență: al doilea lucru care seamănă cu predarea pe care l-am făcut ultimii patru ani a fost lucrul în cadrul Institutului de Practici Filosofice, condus de Oscar Brenifier.
Metoda de lucru a lui Brenifier este bazată pe dialogul socratic. Este o formă de filosofare orală și improvizațională, în spiritul radical al pedagogiei socratice. Esența practicii, așa cum am ajuns s-o înțeleg, constă în a-l face pe celălalt să reflecteze asupra propriei subiectivități pornind de la ce spune și cum o spune. Nu este vorba de transmiterea unor cunoștințe, cum se întâmplă în predarea obișnuită, ci de cultivarea unor atitudini și de formarea unor „gesturi interioare” – detașare de propria opinie, capacitate de a examina presupozițiile și implicațiile afirmațiilor tale, de a te vedea dintr-o parte.
Modul în care se învață și se desfășoară această practică este, în general, o combinație de seminare intensive rezidențiale (Brenifier organizează, în cadrul Institutului pe care îl conduce, două seminare internaționale de o săptămână pe an, plus seminare mai scurte în deplasare) și lucru online. Unele programe de formare (cum ar fi cel pe care îl coordonează la Moscova) implică o combinație de lucru rezidențial și online: un seminar rezidențial de week-end în fiecare lună, urmat de întâlniri online săptămânale, pe parcursul a un an sau doi.
Colaborând cu echipa Institutului, de câțiva ani, conduc, în medie, cam două ședințe pe săptămână. Am lucrat, de-a lungul anilor, cu practicieni din Franța, România, Rusia, China, Canada, Taiwan. În general, lucrez în blocuri de câte 10 ședințe săptămânale cu o persoană, fie pe o serie de texte filosofice (un text pe săptămână, citit apoi discutat / folosit ca prilej de reflecție), fie pe abilități de gândire critică. O asemenea serie de 10 ședințe ar fi, în mare, analogul unui curs de un trimestru – sau, mai curând, al programelor de tutoring în universitățile de tradiție britanică, unde o bună parte din munca academică se defășoară, de fapt, în afara cursurilor formale, în întâlniri individuale cu tutorele. Adesea, Institutul oferă și serii de 10 ședințe pentru grupuri – care ar funcționa ca analogul unui seminar de un trimestru.
Atât seminarele rezidențiale, cât și blocurile de câte 10 ședințe sunt integrate unui proiect de educație non-formală. Participanții se implică în ele nu de dragul unei diplome, ci pentru a învăța să pună întrebări, să formuleze obiecții sau să citească atent un text filosofic. Desigur, există și programele mai lungi – de un an sau doi – soldate cu certificare, dar nu există o diferență esențială în stilul de lucru practicat: de fiecare dată, te întâlnești, online, fie în grup, fie individual, cu cineva și lucrați împreună pe o abilitate de gândire, un text, un exercițiu sau o operă de artă, examinând critic și reflectând. Deci tot citit și vorbit, uneori scris, în funcție de specificul persoanei cu care lucrezi și de interesele ei.
Ceea ce am văzut, lucrând în cadrul Institutului, este că a lucra online asupra unor abilități de gândire nu diferă prin nimic esențial de lucrul față către față. În plus, are avantajul că nu ești legat de un loc anume, nu plătești pentru transport sau cazare: în cazul (fericit) în care ai unde sta și ai conexiune la internet pentru un video-call, nu există niciun obstacol. Și, din experiența mea, cei care au învățat să gândească și să pună întrebări lucrând online pot să o facă la fel de bine ca cei care au învățat asta față către față.
Există extrem de multe asemenea programe de formare – în aproape orice domeniu. De obicei, cele care implică certificare sunt coordonate de o instituție (nu neapărat cu statut de universitate) și au tarife destul de mari, uneori comparabile cu contractul de studii la o universitate. Problema financiară – „capitalizarea” studiilor și măsura în care cine își dorește să învețe ceva poate să aibă acces la disciplina sau practica pe care vrea s-o asimileze – este prezentă și aici, dar nu este o problemă intrinsecă a învățământului online. Platforma Coursera, de exemplu, oferă câteva cursuri gratuite excelente, alături de câteva specializări plătite.
Iar grupurile de lectură pot fi organizate și online – am participat, într-un an, la un grup online de lectură al Societății pentru Fenomenologia Experienței Religioase, majoritatea membrilor conectându-se din orașe diferite ale SUA. Și nu am văzut o diferență esențială între acest grup și cele la care am participat live, la București, Chișinău sau Leuven. Structural, se întâmplă la fel: citești (înainte de ședință sau în timpul ei), apoi discuți despre ce ai citit cu alții, care te aud și îți răspund.
Așa că nu sunt prea îngrijorat cu privire la posibilitatea studiilor în contextul pandemiei. Atât timp cât există o minimă siguranță economică – cât poți să-ți permiți o locuință și conexiune la internet – există posibilitatea să contactezi alte câteva persoane și să citiți și discutați împreună, în același mod în care ați face-o la un seminar, fie underground, fie în cadrul vreunei universități, uneori în schimbul unei donații (care, ca în sistemul universitar german și austriac din secolele XVIII-XIX, i-ar reveni direct persoanei care facilitează întâlnirea grupului și ar rezolva și problema „salariului” – care ar fi plătit nu de instituție ci direct de cei care vor să învețe, fără medierea vreunei birocrații), uneori – pentru analogul unui contract de studii (care ar întreține atât instituția care oferă o certificare, cât și pe cel care predă), uneori – gratuit.
Și, poate, o descentralizare a acestor întâlniri, o destrămare a structurilor instituționale care dictează un program de studii și un stil discursiv (în stilul propus de Ivan Illich în Pentru a deșcolariza societatea) ar însemna, tocmai, o mai mare libertate academică, atât pentru cei care vor să învețe, cât și pentru cei care vor să predea.
