Cum afecteaza actuala pandemie educația? În ce măsură educația online poate fi un substituent al pedagogiei tradiționale centrate pe contact direct între discipoli și învățător, pe comunitatea fizică și spirituală ce apare în sala de clasă? În ce fel universitatea se va transforma (ori va rămâne aceeași) după pandemie?
Sînt întrebări pe care le-am adresat unor cititori și citititoare ale Platzformei.
Azi prezentăm reflecția Tamarei Cărăuș, scriitoare și cercetătoare.
Invitațiile de a zice ceva despre ce se întâmplă în realitatea imediată îmi provoacă aproape întotdeauna un fel de spaimă: și dacă azi voi zice ceva, iar mâine va trebui sa retractez cele spuse? Și dacă ceea ce cred acum e greșit, dacă totuși totul e altfel și altmintrelea? În fața pandemiei m-au părăsit – cum altfel? – conceptele și teoriile cu care de obicei încerc să-mi explic lumea.
Însă întrebată fiind cum cred că va schimba pandemia ideea de educație și universitate, îndrăznesc să intru și eu în jocul oracolelor de pandemie, căci întreaga viață am trăit sub îndemnul-blestem „Învățați, învățați și iar învățați!”, și mai mult de jumătate din anii trăiți am dat târcoale, cam de pe la margini și semi-periferii, instituțiilor numite „universitate”.
Între timp, Giorgio Agamben a scris deja requiemul pentru studenți prin care declară dispariția unei forme de viață ce a luat naștere acum 1000 de ani când scholarii din diferite locuri se adunau pentru a discuta și a face schimb de idei, și astfel au format universitățile. Agamben vede în trecerea în sfera online a învățământului universitar o disoluție a ceea ce ar fi fost elementul crucial al vieții universitare: schimbul constant de idei între studenți și între studenți și profesori. Iar profesorii care acceptă să se supună, în mase, noii dictaturi tehnologice și să-și țină cursurile online sunt, pentru Agamben, echivalentul perfect al profesorilor universitari care în anii 1930 au jurat fidelitate regimului fascist. Însă, admite Agamben, fiecare fenomen social care moare și-a meritat sfârșitul, iar universitățile zilelor noastre au atins un astfel de punct de corupție și ignoranță, încât nici nu prea le poți regreta dispariția. Și ai vrea să te întrebi dacă există viață după moarte, dar îți zici că răspunsul, cu siguranță, îl avea deja Yuval Yarari, înainte ca Giorgio Agamben să fi constatat moartea universității, și de ce să mai încerci…
Nu știu, desigur, dacă universitatea ca fenomen social moare – poate doar se transformă – dar ce i se întâmplă acum universității, școlii și educației, fie moarte sau transformare, i se întâmplă și societății ca întreg. Școala și societatea au mers întotdeauna la pas de deux, dat fiind scopul care leagă strâns aceste două instituții – luarea în primire a viitorului – dar într-un dans cu împleticiri, căci viitorul pare întotdeauna mai plin de potențialități decât poate face o școală sau universitate, fie și cele „de top”, și orice încercare de luare în stăpânire a viitorului e invariabil văzută ca o deformare a viitorului. Întotdeauna se crede sau doar se zice că „școala pregătește pentru viață”, iar societatea e măcinată de perpetua grijă dacă încercarea de penetrare a viitorului de către școală e adecvată sau școala umple capul copiilor cu materii vetuste și abilități irelevante. De aici vine și permanenta criză&critică a universității, școlii și educației, căci critica e singura care poate încerca să elibereze cumva viitorul de ceea ce-l deformează în prezent printr-un (presupus) act de cunoaștere.
Pandemia dezgolește și mai mult rana educației și arată cât de mult eșuase universitatea și școala să ia viitorul în primire și, iată, s-au trezit ele luate în primire de viitor, mai exact de o versiune a viitorului – viața online. Dacă profesorii care trec în mase la predarea online se fac, în înțelegerea lui Agamben, complici la un regim tehnologic fascist și autoritar, atunci de ce nu ar purta o vină similară toți cei care își mută activitatea online? Însă, în această logică, rezistența nu poate fi doar refuzul să prestezi activitatea online – singura rezistență plauzibilă ar fi să ignori definitiv sau chiar să distrugi întreaga dimensiune online a existenței. Ori se pare că nimeni nu cere acest lucru. Chiar și Agamben își publică textele despre pandemie pe blog, care în aceeași zi sunt traduse în diferite limbi și publicate pe alte zeci de bloguri. Tot ce se cere în apelul de a nu fi complici la dictatura tehnologică e să putem face la dorință hop on hop off din viața online în cea reală, ca și cum am utiliza permanent o aplicație Tinder. Dar, după cum se vede deja, ne-am jucat cu prea multe aplicații și riscăm să rămânem blocați în ele. Și chiar dacă am vrea să rezistăm și să distrugem sau cel puțin să temperam dimensiunea online, nu putem, căci nu știm cum: ar trebui să căutăm și să convingem un grup de hacker anonimi ce promit că rezistă (adică distrug?) în numele nostru. Un grup de hacker-eroi care ar distruge propria lor formă de viață pentru a salva lumea de dictatura tehnologică? Viitorul rezistenței să fie oare doar un ordinar film SF?
Dimensiunea online a existenței este, fără îndoială, produsul colectiv al educației și al universității și nu al minților singuratice și vizionare, cum se crede uneori. Totuși acum, în pandemie, se vede că școala și educația funcționau ca și cum nu ar fi existat expansiunea digitală. Unii radicali ai tehnologiei chiar au susținut că școala merge în direcție opusă tehnologiei și, prin urmare, în direcție opusă viitorului. Matematica care este învățată azi în școli, zic unii, e tot cea din epoca pre-digitală, iar echipându-i pe tineri cu acele utilizări ale matematicii e ca și cum ai învăța să conduci o mașină cu o căruță și cai. Nimic nu mă îndreptățește să mă pronunț asupra matematicii, dar în ultimii ani am tot avut prea des impresia că în universul nostru digital unii știu ce fac, alții fac doar click. Alunecăm din link în link, din click în click, și ni se pare deja o mișcare naturală și firească a mâinii, dar prin aceste mișcări devenim captivii unui sistem făcut de mâna omului, dar de neînțeles de majoritatea oamenilor. Și remedierea acestei nedreptăți poate fi făcută doar de școală: așa cum peste tot în lume copiii învață gramatica limbilor lor native, tot așa ar trebui să învețe, cu destule detalii, și gramatica lumii digitale în care trăim de ceva vreme. Doar nu poate fi mai greu decât diferența dintre predicat verbal și predicat nominal, care se învață deja in clasa treia! Există, știu, în școli câte o oră de informatică pe săptămână, însă nici cei care trebuie să predea respectiva materie nu prea știu ce fac. S-a ajuns la instituirea unui jargon care să nu poată fi înțeles de „laici”, iar în imaginarul colectiv se crede că trebuie să fii geniu IT și hacker ca să înțelegi misterul și funcționarea dimensiunii online a existenței. Dacă școala pretinde că ia în primire viitorul printr-un act de cunoaștere (amuzantul „pregătește pentru viață”), acum școala se arată neputincioasă și sucombă pe neprins de veste într-un viitor greu de înțeles al cărui suport e făcut de mâna omului. Și deoarece vizionarii tehnologiei nu se opresc din inventat, va trebui să trăim, cu și printre invenții, într-o lume în care unii vor programa, iar alții vor fi programați.
Devenită captivă în dimensiunea online, educația – de la școală primară la universitate – va trebui să facă, în stilul baronului Munchausen, efortul de a se trage singură de păr, nu pentru a se scoate din mlaștina online, ci doar pentru a înțelege unde am intrat cu toții. Desigur, online se poate învăța orice, toate gramaticile limbilor vii și moarte, și toate materiile în profunzimi. Orice discuție e posibilă online, oricât de aplicată, teoretică sau critică. De exemplu, înainte de pandemie, cursurile despre Capitalul lui Marx ținute de David Harvey, înregistrate și puse online, aveau peste jumătate de milion de vizualizări. Iar Harvey nu se dădea în spectacol să facă curs interactiv, sărind din link în link: făcea doar lectură și interpretare cu textul în față. Dacă profesorul vorbește interesant, captivant și onest, nefiind mânat de altă ambiție decât cea de a face textul înțeles, va fi ascultat cu atenție și online. Cine e plictisitor în sala de clasă, va fi plictisitor și online (De ce, cu excepția unor insule de excelență, e multă plictiseală în educație e o altă discuție).
Și apoi instruirea online și la distanță nu e atât de nouă. În ultimele decenii, toate universitățile au avut forma de învățământ numită „la distanță”, care se caracterizează, după cum spune, de exemplu, site-ul Universității din București, prin utilizarea unor resurse electronice și informatice și activități specifice de tutorat, iar diplomele, indiferent de forma de învățământ absolvită, sunt echivalente. Totuși, învățământul la distanță era implicit considerat o educație oarecum neautentică, căci îi lipsea un element crucial: forma de viață studențească, cum ar zice Agamben. Lipseau campusurile studențești cu tensiunea lor nesfârșită între slaba forța mesianică pe care o atribuia Walter Benjamin fiecărei generații și forța erosului, „vocația originară a studenților”, după cum zicea tot Benjamin în textul sau „Viața studenților” din 1915. Însă neavând curajul să-și asume forțele adevărate și creatoare ale vieții, studenții, observa Benjamin, cedează în fața celor două sisteme de control social – statul și familia – cedare care duce la sărăcirea vieții studenților, alienarea universității și transformarea ei în fabrică de viitori angajați – o critică a vieții studențești reluată, în 1966, de Șituaționiști în Despre sărăcia vieții studențești, sărăcie (spirituală! lol) confirmată de studii recente care cartografiau viața în campusurile studențești ca un nesfârșit party cu inevitabilele derute de a doua zi după. Cel puțin este o coerență între cedările studenților de pe timpul lui Benjamin, al Situaționiștilor și al studenților de până la pandemie care, e drept, nu mai cedau instituției familiei, ci imperativelor timpului care erau cele ale consumului, distracției și al experiențelor trăite la maxim – Enjoy! Have fun! Studentul e un produs al societății moderne la fel cum e Coca-Cola, spunea textul Situaționiștilor, iar alienarea sa poate fi înlăturată doar prin lupta împotriva societății, totuși universitatea nu poate fi un câmp de luptă, chiar dacă studenții au fost parte din diferite mișcări sociale.
Stând cu hashtag prin casele noastre, cine le are, realizăm că oamenii, la fel ca și studenții (lol!), când se adună împreună e un fel de sărbătoare. (Sper că acum toți se întreabă cum de înghițiseră vreodată chestia aia cu sfera privată ca singura autentică?). Și chiar dacă oamenii nu se adună, ci doar merg pe stradă privind la alții și simțindu-se cumva și ei priviți au astfel o dovadă minimă a existenței lor. Înțelegem acum pe deplin că omul e o ființă socială și există doar în interacțiune cu ceilalți. Și simțim că la trecerea vieții în dimensiunea online, cu universitate și școală cu tot, ceva substanțial se pierde, adică această constituire a noastră prin ceilalți. Dar dacă totuși greșim prin ceea ce simțim? Și dacă online-ul nu e doar o retragere în viața privată, ci și o ieșire din ea? Prin simpla poză postată pe Instagram sau prin postarea video de câteva secunde pe TikTok și care adună câteva zeci de like-uri, adolescentul are o dovadă că există și că e recunoscut, hegelian vorbind, dovadă pe care cu greu ar putea-o dobândi în realitatea reală pe care o deplângem acum. Și cum putem ști că simțim corect pericolul numit „viața online” nu doar pentru noi cei care, se zice, am trăit în viața reală, ci și pentru generațiile tinere și viitoare?
Dimensiunea online a existenței era deja o subminare a educației și până la pandemie și va continua să fie chiar dacă se descoperă mult căutatul vaccin și revenim la o lume post-pandemică în care vom putea face la dorință hop on hop off din viața online în cea reală. Un studiu recent susținea că o treime din generația în creștere aspiră să devină vlogheri/youtuberi/staruri social media. Or ce promite copilului școala și educația? Pe lângă cunoștințe, școala întotdeauna a mai transmis implicit și un mesaj (de fapt, o interpelare care este și misiunea școlii, după cum a susținut Althusser) care ar suna cam așa: Hei, tu, copile! Dacă vei sta cuminte în bancă, dacă vei face ce îți spune învățătorul, dacă vei învăța bine, dacă vei depune eforturi în sudoarea frunții, dacă vei învăța suplimentar, dacă vei da Bac-ul, dacă vei intra la o facultate (bună), la o universitate (bună) și dacă o vei absolvi și vei începe să lucrezi cât mai repede și vei lucra cu toată dăruirea ani la rînd, atunci (poate) vei avea parte de o recompensă financiară pe măsura eforturilor și (poate) de o recunoaștere a ceea ce faci și ce ești.
Acum copilul poate fi vlogher și poate face singur toata partea tehnică de pe la 7-8 ani (face parte tehnică, dar fără a ști și gramatica constitutivă a universului online prin care navighează). Și prin simpla postare a ceea ce face zi de zi – și aș vrea să zic „dacă este și ingenios”, dar ingeniozitatea nu e o condiție, căci niciodată nu sunt cunoscute căile domnului și a rețelelor de socializare – poate avea mii de vizualizări. Iar de la câteva zeci de mii de vizualizări în sus se întâmplă minuni pe lângă care promisiunea școlii și a educației universitare pălește și rămâne o opțiune pentru cei care nu reușesc pe și prin rețelele de socializare. Pentru unii adolescenți canalul său de YouTube și pagina Instagram reprezintă singura resursă de care au nevoie. Acum un an, o universitate din alea din top 10 mondial, a înmatriculat fiica unei vedete de la Hollywood fără procedura tipică de admitere, și a fost un oarecare scandal, ca mai apoi să se clarifice că, de fapt, persoana înmatriculată era vlogher cu milioane abonați, iar universitatea a rugat-o să se înmatriculeze, pe gratis, ca să facă postări din campusul universitar și să atragă noi studenți. Vlogherul nu avea nevoie de universitate, ci universitatea avea nevoie de vlogher ca să-i aducă noi contracte care să le sporească cifra de afaceri. Să atragă noi studenți care să se împrumute cu un optimism crud și să intre în datorii pe viață pentru a plăti studiile, e drept că se aleg cu o diplomă sau particulă de noblețe, cum numea Bourdieu diploma. Acum, în pandemie, unii studenți de la diferite universități de top își cer banii înapoi, căci li se pare abuziv să plătească sume uriașe pentru cursuri predate online. Articole în presa globală plâng criză majora a sistemului: vor scădea veniturile universităților de top într-un mod catastrofal, căci din cauza pandemiei nu mai pot atrage studenții din alte țări care erau o sursă semnificativă de venit. Dacă universitatea moare, așa cum spune Agamben, la moartea universității-corporație și antreprenoriale care vede totul în termeni de investiție rentabilă și producere de capital uman, va fi o bucurie.
Însă deocamdată universitățile continuă să te îmbie cu oferte de studii aceleași ca în ultimele decenii de parcă am trăi într-o lume care are nevoie de un număr infinit de manageri, experți în comunicare și finanțe, și hoarde întregi de absolvenți de drept și alte profesii a căror existență se bazează pe vehicularea unui jargon pe care noi, ceilalți, laicii fără facultate de drept, să nu înțelegem mai nimic. Dar nici ei, întreaga liotă de experți și consultanți nu prea știu ce fac, în schimb pot lucra la birouri aseptice, iar acum, în pandemie, de acasă, unde alții să le livreze la ușa casei produsul comandat online.
Pandemia a tras vălul de pe diferența crucială între muncile esențiale și neesențiale – și aceasta a fost una din revelațiile pozitive ale pandemiei: fără eforturile celor care își pun viața în pericol făcând munci de îngrijire, lucrând în câmp, la abatoare, făcând livrări, etc., vor avea toți de suferit. (Și, culmea, roboții mult promiși încă nu au fost creați pentru muncile esențiale, iar acolo unde există deja, roboții sunt cei care fac planificarea și persoanele sunt cei care execută). Dacă aceste munci esențiale ar înceta să fie făcute, consecințele vor fi imediate și catastrofale, însă nu este clar modul în care umanitatea ar avea de suferit dacă vor dispărea managerii, consultanții legali, experții etc.
Ar putea școala și educația să pună muncile esențiale în valoarea și lumina cuvenită? Va putea fi re-valorificată cumva pregătirea vocațională în urma acestei pandemii, iar educația regândită în urma re-descoperirii muncilor esențiale? Manageri universităților își vor zice în sinea lor că o fi ele esențiale aceste munci, dar să le facă, ca întotdeauna, alții – cei din clasa muncitoare, cei din Est, cei din țările cu oferta de muncă ieftină… Re-descoperirea muncilor esențiale și ne-esențiale mai arată o față obscenă a educației, a școlii și a universității: toate sunt complice cu ideologia succesului, a meritocrației și competiției, și care promit viitorul doar învingătorilor. Va fi educația din lumea post-pandemie, online sau offline, o educație care să redreseze cursa ce duce la învingători și învinși? Sunt unii care văd în pandemie auspiciile unei lumi mai bune și mai drepte, însă eu nu sunt în stare să gândesc atât de magic, și aici ies din jocul oracolelor de pandemie.
