Abuzul, relele tratamente , ofensa, critica, neglijarea, abandonul faţă de copil, vor deveni în viața de adult vocea lui interioară, care îi va ghida întreaga existenţă și comportamentele ulterioare.
În spatele abuzului față de copii stau propriile experiențe și modele, incapacitatea adultului de a-şi gestiona emoțiile de furie şi convingerea sa disfuncțională potrivit căreia copilul i-ar aparține ca o proprietate, că este o continuitate a lui. Recunoaștem frazele: „Eu te-am născut , eu te omor”; „Bătaia e ruptă din rai”; „Copilul trebuie sa știe de frică”; „Unde dă mama, creşte”; „Cine bate, acela mă iubeşte.” etc. Aceste frazeologisme susțin convingerea disfuncțională unor adulți din societate în ceea ce privește educația copiilor lor.
Cele mai multe abuzuri comise față de copii sunt de două feluri: 1) pedeapsa fizică sau bătaia și 2) abuzul emoțional, care de regulă este mai subtil, mai pervers prin manifestări și poate genera rezultate mult mai grave în psihicul copilului. Combinația dintre aceste două forme este extrem de nocivă.
Violența este o formă de control, exercitată de părinte asupra comportamentului copilului, care pe termen scurt, mediu și lung dăunează sănătății sale fizice și mintale. Efectele traumei sunt multiple și îmbracă forme variate, ce se situează într-o evoluție continuă, ce unește extrema ușoară a dificultăților emoționale și comportamentale din viața de zi cu zi cu extrema severă a diferitelor tulburări, ce se numesc depresie, anxietate, sindrom de stres post-traumatic, dependență de substanțe, tulburare de conduită, tulburare de personalitate, suicid etc. Un copil traumatizat (bătut, abuzat emoțional, sexual, neglijat, abandonat de părinți, martor și/sau victimă a violenței domestice, orfan, confruntat cu divorțul părinților etc.) va fi supus unui risc major de a dezvolta oricare dintre tulburările menționate anterior și de a duce povara lor ani la rând, cu impact dramatic asupra calității vieții sale și a celor din jurul lui.
Din păcate, comportamentele abuzive față de copii le întâlnim şi în instituţiile de învățământ. Dascălii care ajung să se comporte astfel sunt genul de profesori care în mod evident au eșuat în cariera lor. Genul de oameni cu frustrări și pretenții de superioritate, care se consideră stăpâni asupra copiilor care i-au fost încredințați. De ce se ajunge la aşa ceva? Pentru că niște oameni care s-au înșelat în alegerile lor de viață și, drept consecință, se simt înfrânți în viață, în carieră şi în relațiile lor personale, își varsă frustrarea în singurul loc în care mai au o fărâmă de putere: în fața copiilor pentru care ar trebui sa fie un exemplu. Prezența unor astfel de persoane, ce dovedește clar o lipsă de profesionalism într-o instituție care ar trebui să urmărească interesele copiilor, ar trebui să pună pe gânduri pe orice părinte. Probabil că nu sunt singurele abateri din acea școală/grădiniță. Mutarea copilului dintr-o instituție în care nu se iau măsurile cuvenite, în ciuda plângerilor, este o opțiune legitimă. Din păcate, e vorba de o opțiune de moment pentru ieșirea dintr-o situație și nu de o soluție la o problemă generală a societății în care trăim.
În mintea părinților și adulților există o convingere greșită potrivit căreia pentru a învăța o lecție trebuie să suferi, motiv pentru care adulții impun suferință greșelii pe care copilul deja a făcut-o. De fapt, greșeala este doar o oportunitate de învățare, ea nu trebuie sa vină cu suferința. Or se întâmplă exact invers: cu cât un copil învață ceva cu mai multă plăcere şi liniște, cu atât acest lucru se învaţă mai ușor şi mai durabil. Pedepsele fizice şi emoţionale nu învață copilul nimic, ci duc la resentimente, minciună, frică, pierderea stimei de sine.
Unele cercetări arată că 63 % dintre copii sunt abuzați în familiile lor, în 6 din 10 familii copiii sunt agresați. Atenţie: abuzul are loc în numele educației, disciplinării și iubirii! 20 % dintre părinții lor consideră pedepsele fizice și abuzurile emoționale o formă „normală și pozitivă” de educație.
Studiile de specialitate arată că abuzul apare în cadrul familiilor care adoptă un stil educativ-conflictual (autoritar, critic, intolerant, ostil, restrictiv, perfecţionist), care cunosc o rigiditate relaţională şi o rată crescută de agresivitate. Alte cercetări s-au focalizat asupra interacţiunilor cotidiene dintre părinţi şi copii. Din această perspectivă, abuzurile tind să se manifeste mai ales în cadrul familiilor caracterizate prin lipsa afecţiunii, a ataşamentului şi a relaţiilor bazate pe încredere. Slaba coeziune între membrii familiei, violenţa conjugală, relaţiile conflictuale, ostile și distante în general, sunt considerate trăsături constante ale familiilor care îşi maltratează fizic copiii.
Conform acestor teorii, contextul în care se produce abuzul este unul al deprivării sociale şi economice, maltratarea copilului fiind descrisă în relaţie cu sărăcia, izolarea socială, stresul cotidian, inegalitatea economică, şomajul, alcoolismul și, în consecință, violenţa conjugală. Unii autori au arătat că probabilitatea maltratării fizice a copiilor este mai mare în rândul părinţilor foarte tineri, a părinților singuri, neînrudiți biologic (vitregi). Nivelul de educaţie scăzut se distinge, de asemenea, între părinţii cu risc ridicat de a se angaja în conduite abuzive faţă de propriii copii.
Studiile au mai evidenţiat faptul că părinţii agresori tind să aibă un număr mare de copii mici cu vârste apropiate. În acelaşi timp s-a demonstrat că lipsa armoniei familiale şi violenţa domestică corelează semnificativ cu comportamentul violent al părintelui. Conflictele maritale pot să apară în contextul certurilor cu privire la creşterea minorului, a metodelor eficiente de disciplină, a rolului şi implicării fiecărui părinte în educarea şi îngrijirea acestuia. De cele mai multe ori, copilul fie este prins la mijloc, fie poate precipita certurile şi conflictele dintre părinţi prin conduita sa. Pe de altă parte, studiile au evidenţiat existența unei relaţii foarte strânse între abuzul asupra persoanelor vârstnice, abuzul asupra partenerului de viaţă şi abuzul asupra copilului, în sensul că persoanele violente în cuplu sau față de cu rudele lor mai vârstnice sunt mult mai predispuse să-și abuzeze copiii. O altă trăsătură comună a familiilor abuzive este izolarea socială. Părinţii care îşi maltratează copiii nu au legături sociale semnificative cu alte rude, cu vecinii, cu prietenii, cu comunitatea în întregime ori cu instituţiile care ar putea să le acorde ajutor. Toţi aceşti factori sunt presupuşi a juca un rol indirect, dar extrem de important, în formarea şi stabilirea unei relaţii între părinţi şi copii.
Crescând copii prin abuz, îi putem transforma fie în purtători de comportamente violente, pe care le vor duce mai departe prin generațiile următoare, fie în niște victime, care învață că doar asta merită. Nu putem forma personalități echilibrate printr-o educație violentă, bazată pe suferință și umilință.
Cea mai mare nevoie a copilului nu este de a i se cumpăra lucruri și haine, ci de siguranță, protecție, educație, iubire și atenție. Dacă niște părinți cu o mână își mângâie copilul, iar cu alta îl lovesc, ce învață copilul? Că nu este în siguranță, că un astfel de comportament este normal, că mama și tata se prefac uneori în dragoni și nu au o convingere fermă că nu o să-l ardă. Nu putem face educație prin frică, ci prin respect!
Copilul are nevoie de acel rezervor de iubire necondiționată, care îl va proteja în viitor, adult fiind, de situațiile dificile cu care se va confrunta. Dacă acel rezervor nu este încărcat, acest lucru va lăsa semne pe termen lung în ceea ce privește încrederea de sine a copilului și a viitorului adult, în felul în care acesta se comportă, vorbește, relaționează. În mintea lui va persista principiul de viață potrivit căruia „Dacă părinții mei nu mă iubesc (necondiționat), nimeni nu o va face.”
Bibliografie
- David A. Wolfe, op. cit., 1999, p. 19. 14 Conform informaţiilor publicate pe site-ulwww.salvaţicopiii.ro
- Patricia Crittenden, Family and Dyadic Patterns of Functioning in Maltreatment Families, în Kevin Brown, Cliff Davies, Peter Stratton (ed.), op. cit., p. 161–189.
- National Research Council, op. cit., 1993.
- Milner, W. Murphy, L. Valle, R. Tolliver, Assessment Issues in Child Abuse Evaluations, apud Clifford K. Dorne, An Introduction to Child Maltreatment in the United States: History, Public Policy and Research, Third Edition, Criminal Justice Press, New York, USA, 2002, p. 59.
- Garbarino, The Human Ecology of Child Maltreatment: A Conceptual Model for Research, în „Journal of Marriage and the Family”, 1977, vol. 39, p. 721–735.
- Krobin, Sociocultural Factors in Child Maltreatment, 1994, apud David Wolfe, op. cit., p. 53.
- Scannapieco, K. Connell-Carrick, Understanding Child Maltreatment: An Ecological and Developmental Pespective, Oxford, Oxford University Press, 2005, p. 26.
Din partea redacției: Aici puteți semna Petiția, lansată recent de asociația „Părinții solidari”, pentru o educație non-violentă în instituțiile de învățământ din Republica Moldova.
Acest articol este elaborat în cadrul proiectului „Acțiune socială 2018” – secțiunea „atitudine”, realizat în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.
