Adrian Schiop. Soldații. Poveste din Ferentari. (Polirom, 2014)
N-am fost niciodată în cartierul Ferentari din București, iar Chișinăul nu are, cred, vreo zonă ce i-ar semăna.
De fapt, și Bucureștiul am ajuns să-l cunosc cît de cît bine abia toamna trecută, cînd am stat o vreme în oraș cu ocazia unei burse de cercetare. (Bursa presupunea și un loc de cazare în centru, pe Armenească, chiar lîngă Universitate, așa încît partea de București cu care mă aflam în contact zilnic nu era nici prea mare și nici prea reprezentativă.) În anii 90 am trecut frecvent prin București în drum spre Sofia, dar contactul meu se limita la Gara de Nord – populată la vremea aia de aurolaci, drogați, provinciali veniți cu desaga la București să vîndă ceva, turiști, bucureșteni care mergeau la părinți în provincie sau în turism. Cum însă gările din alte orașe prin care treceam arătau cam la fel și aveau aproximativ aceleași populații, Bucureștiul mi-a rămas în minte doar ca un punct de tranzit…
Ceea ce mă face cumva nou și total străin lumii pe care o descrie Adrian Schiop în ”Soldații. Poveste din Ferentari.”
O lume cu boschetari, bagabonţi, cerșetori, drogați, cocălari, oceane de bere, țigări, șmecheri, fraieri, păcănele, dar și povești de dragoste, prietenie, ură între oameni pentru care Ferentariul e uneori loc de refugiu pentru cei ”ratați”, alteori un ghetou din care vor să scape, alteori un ”interesant cîmp de studiu antropologic sau sociologic”, însă de cele mai multe ori o lume în care-și duc existența de zi cu zi.
Spusă foarte pe scurt, istoria din Soldații e cea a nașterii, creșterii și decăderii unei povești de dragoste între doi bărbați și care se desfășoară în Ferentari (deși eroii fac escapade în alte zone ale orașului).
Spusă mai pe lung, e cronologia unei relații între doi bărbați între care stau lumi întregi: trecut, perspective de viitor, educație, cercuri de prieteni, statut legal (unul e cu actele în regulă, celălalt e un fel de non-cetățean condamnat să trăiască într-o zonă gri).
E o relație atipică și totuși cumva firească – dacă sunt despărțiți de nivelul de educație (unul e doctorand, celălalt e un rom care abia a făcut cîteva clase), și clasa socială (unul e de familie bună, cu participare la conferințe, cunoștințe în lumea boemă bucureșteană, la curent cu modele din lumea progresistă, iar celălalt își îneacă timpul în bere, țigări, păcănele”), homosexualitatea funcționează ca un dizolvant al acestor diferențe. Lumea sexului pare să fie unica pe care acești doi îndrăgostiți o populează împreună.
Într-un sens, romanul spune istoria a doi naugragiați care plutesc în largul oceanului prinși de aceeași scîndură. Diferența e că pentru unul dintre naufragiați plutirea e temporară (oricînd se găsește un țărm care să-l adăpostească – rude, prieteni, bursa, perspectiva unui job), iar pentru celălalt nu există decît întinderea oceanului, cu mici insulițe pe care trebuie să le părăsească după o vreme.
Nu găsim, în ”Soldații” un ”și au trăit împreună fericiți pînă la adînci bătrîneți” și nici nu poate fi altfel. Pe de o parte, Adi păstrează permanent un grăunte de suspiciune și îl judecă pe Alberto prin diverse lentile (cunoscuți, lucruri auzite de la alții, experiențe proprii, stereotipuri despre Ferentari și pușcăriași). Alberto e, în roman, cel veșnic judecat, cîntărit, apreciat. Omul care permanent trebuie să probeze ceva. Pe de altă parte, sexul reușește să dizolve diferențele doar temporar: dincolo de crîșmă și pat, fiecare dimineață îi trimite pe cei doi eroi în lumi diferite, unul în Centru (în căutarea unui job, la universitate, la vreo conferință), iar pe celălalt – fie în semisclavie la vărul Borcan, fie în căutarea de țigări și bere în Ferentari.
În acest sens, dragostea lor e inegală. Alberto își oferă afecțiunea în schimbul unei șanse – relația cu Adi ar fi o portiță spre job, lichidarea cazierului (adică re-intrarea în normalitate) și posibilitatea unui venit propriu care i-ar asigura ceva demnitate. Ce caută Adi în această relație? Uneori un refugiu (din viața de homosexual boem bucureștean, fără familie, fără job stabil) ”, alteori un interes ”academic” de a înțelege lumea Ferentarilor, alteori, ca un Pygmalion, se complace în a-și exersa puterea sa de a schimba oameni.
E un Pygmalion trist însă (și cumva abuziv: îi desenează lui Alberto un viitor strălucit, îi vinde acestuia speranțe și iluzii, conștient cumva că, cel mai probabil, n-o să poată face prea multe pentru acesta.)
Vocea Pygmalionul trist încheie cartea:
”Și asta e, mă gîndesc că mafiotul de văru-so l-a scos dintre boschetari și a încercat să-l facă om, în timp ce eu l-am cunoscut om și l-am întors între boschetari. (…) așa cum zic pușcăriașii lumea înseamnă fapte, iar eu l-am înecat pe Alberto în bani și-n luminile orașului, i-am luat ochii și mințile hurducate, i-am dat speranțe absurde și viața peste cap; dacă nu m-ar fi cunoscut acum i-ar fi fost bine în familia lui Borcan. Nu l-am ajutat cu adevărat – și, pe undeva, m-am folosit de el pentru teză, mi-a fost ghid în medii închise” (pp.247-248).
Păcat că Alberto nu a scris și el partea sa de roman…
Împrăștiate în această poveste de dragoste sunt și cîteva observații sociologice interesante despre manele (”interlopii erau pentru manele ceea ce familia de Medici fusese pentru artele Renașterii, filantropi care protejau artiștii, îi ajutau financiar la început de carieră și, mai încolo, le dădeau bani cu camătă să-i facă cîntăreții lor de curte.” (p.123), lumea ONG-istică, găștile ”progresiste din București”, mișcări de stînga în România, conferințe la Napoli, lumile din Ferentari (”sectorul cel mai gri al capitalei unde șmecheria mai făcea legea la toate nivelele – vedeam polițiști care plecau cu plasele pline din magazin, dă-mi aia și aia, și la sfârșit întindeau o hârtie de cinci lei” (p.77)…
N-am fost niciodată în Ferentari.
P.S. Îmi asum riscul să nu fi înțeles nimic din roman.
