Azi, 3 mai, la Chișinău încep Zilele Libertății Presei.
Invitația oficială sună astfel:
Centrul pentru Jurnalism Independent, în colaborare cu alte organizații de media din Republica Moldova, invită jurnaliștii și reprezentanții societății civile în data de 3 mai 2018 la Marșul Solidarității, care va da startul Zilelor Libertății Presei în Moldova.
Organizatorii evenimentului își propun să promoveze spiritul de coeziune în rândul jurnaliștilor, reprezentanții presei urmând a fi îndemnați să-și unească eforturile atunci când autoritățile: tergiversează luarea unor decizii care ar facilita activitatea jurnaliștilor; mimează transparența și susțin concentrarea instituțiilor media; nu respectă dreptul jurnaliștilor la exprimare; îngrădesc accesul la informații.
E un eveniment devenit deja tradițional în cadrul căruia jurnaliștii din Moldova ceartă statul (în mod legitim și îndreptățit) pentru că acesta pune dificultăți în calea realizării accesului la informație al cetățenilor și consolidarea pluralismului de opinie și al libertății de exprimare.
…Pentru că despre pericolul ”statului” în domeniul libertății presei se vorbește în fiecare an, eu o să ignor acest aspect (îl recunosc ca fiind important, dar știu că alții vor vorbi despre asta).
Voi vorbi despre alte probleme ale presei, provocări și dificultăți ce vin din altă parte decît stat – dinspre piață (agenți economici, publicitate), dar și dinspre modul în care e auto-organizată sfera mediatică (ca organizații concrete, ca loc de muncă cu angajați/angajate și directori).
Voi ilustra problemele prin cazuri reale ce s-au întîmplat în presa moldovenească în ultimii 1-2 ani, ca să nu iasă că vorbesc ”teoretic” și din vreun turn de fildeș.
- Despre angajați: subordonați, șefi și democrație internă în redacții.
… La începutul anului, o redacție a unui ziar ”pro-european, anti-oligarhic, progresist și democratic”, inclusiv redactorul-șef, a hărțuit un membru al echipei pentru că… ar fi dat un like pe Facebook unei postări în care era discutat critic un articol al ziarului (deși, pînă la urmă, ziarul a fost de acord cu criticul său, modificînd total titlul și conținutul știrii).
Un like, Karl, un like. (Un gest care poate însemna, pe facebook, de la ”eu nu sînt de acord cu autorul, dar vreau să urmăresc această discuție” pînă la opusul – ”susțin în totalitate ce a zis omul ăsta aici”). Toată echipa redacțională de iubitori declarați ai democrației și valorilor europene nu a văzut o problemă în faptul că a cerut insistent unui om să își justifice un like, că l-au învinuit pe om de trădare, deteriorare a imaginii ziarului prin like-uri, subminare, sabotaj etc… Ulterior omul a fost forțat să plece de la ziar.
(Între timp redacția a făcut și o plîngere împotriva ”criticului” la ditamai Consiliul de Presă, care însă, sesizînd absurdul situației a preferat să treacă discuția pe linie moartă.)
Repet, pentru un singur like pe care omul l-a dat cu profilul său personal într-o zi de odihnă. Nu e Coreea de Nord și nici Rusia lui Putin – sperietorile tradiționale despre ”nelibertate”.
Ci Moldova. Nu e mass-media aservită oligarhului, ci presa ”independentă și liberă și curajoasă”…
Pluralismul de opinii în redacție? E o chestie bună de cerut de la oponenți (guvernare, adversari politici), dar una periculoasă în ograda proprie. Controlul vieții private a angajaților, inclusiv a comportamentului lor pe facebook? E urît dacă îl face oligarhul, statul sau alți răi declarați, dar e o chestie inofensivă dacă e făcută ”în numele loialității echipei, imaginii ziarului” sau altă porcărie de genul acesta care înseamnă… același lucru. Cenzura internă? E rea la televiziunile și ziarele oligarhului, dar se numește ”colegialitate” dacă e vorba de tabăra noastră… Și tot așa, limbaj dublu, conștiință dublă.
Cazul e departe de a fi unic, atît în presa angajată cît și în cea liberă. Ceea ce sugerează o problemă structurală: lipsa democrației interne (o chestie care ține și de ONG-uri, și de universități, de partide și cam de toate instituțiile). Recent, un director al unei asociații obștești a fost auzit zicînd angajaților asociației, cînd aceștia cereau respectarea orarului de muncă: O să aveți drepturi cînd o să aveți firma voastră (sugerînd că tratează asociația ca un fel de firmă privată, nu asociație voluntară pentru realizarea unor scopuri de interes public).
Din punct de vedere al auto-organizării majoritatea redacțiilor, mai ales cele tradiționale (TV, radio, presa scrisă) reprezintă entități construite pe verticală, cu subordonare clară, cu responsabilități și obligații distribuite de sus în jos, în care angajatul de rînd (jurnalistul/jurnalista) nu are dreptul să pună întrebări, să formuleze opinii separate etc.
Lipsa democrației interne se traduce prin lipsa polemicilor interne: redacțiile reprezintă monoculturi de opinii similare, în cadrul cărora diversitatea de opinii e percepută ca fiind diversiune, iar pluralismul – un cuvînt exotic și inutil.
2. Despre piață, celălalt prieten-dușman al presei (după stat) sau despre etica corporativă ca substitut al eticii jurnalistice.
Jurnalismul moldovean, atît cel independent, cît și cel afiliat, nutrește o ”dragoste de nevoie” față de companii, corporații și business în general.
Instituții media care se purică pe sine și purică și pe alții de propagandă ”politică” (fac topuri, clasamente, diagrame și alte chestii din astea) nu au probleme să facă publicitate prezentînd asta ca jurnalism. Unimedia și Diez, ca să dau doar două exemple dintre cele mai citite portaluri, au ditamai secțiuni de advertoriale (publicitate deghizată în material jurnalistic) alături de banere publicitare obișnuite (are și Agora, și ea.md și multe alte ”instituții media”)… Cum ar veni, printre articole pe subiecte de actualitate curentă vin și ”articole” și ”analize” despre promoții la zboruri, cești, bănci și restul. Adică publicitatea e prezentă de două ori: o dată ca publicitate, apoi, sub chip ascuns, ca știre de interes public.
E un fenomen pe care îl remarc de cel puțin vreo 4 ani și am mai scris despre el. Am exemple cînd departamentul de PR al companiei Union Fenosa scria articole în ziarul Săptămîna (împotriva investigațiilor despre corectitudinea tarifului la energie electrică), cînd mass-media făcea lobby pentru compania Dedeman (împotriva Consiliului Municipal Chișinău), cînd Diez.md lua partea unui investitor turc care voia să ridice un bloc locativ în parcul Valea Trandafirilor și care, zicea compania prin gura sursei media cu pricina, e împiedicat să-și realizeze proiectele și investițiile „nobile” de niște haimanale isterice din oraș (adică comunitatea de activiști)… Și ar mai fi zeci și zeci…
Nicăieri nu s-a văzut mai bine această stare de lucruri decît în scandalul Rise.md vs portalul Caritate.md, cînd o parte din jurnaliștii moldoveni s-au lăsat ademeniți de o companie turcească și au făcut turism jurnalistic cu ”scopul de a elucida contextul problemei”.
Am scris despre asta pe larg la acea vreme:
”o excursie turistică organizată de o companie de PR, cu bilete plătite și cazare luxoasă, cu tur ghidat (controlat) prin spital, cu nici un jurnalist care să știe limba turcă, cu nici o discuție personală cu medicii sau foști pacienți, fără acces la fișe medicale, fără documentare a companiei în presa turcească (probabil s-a scris dacă soția lui Erdogan are acțiuni acolo), cu traducere proastă (probabil intenționat)… și toate astea se numesc, în cuvintele autoarei, ”clarificare a situației”. Mai mult, la întoarcere turiștii jurnalistici au ținut să dea lecții de ”profesionalism” colegilor lor de breaslă care le-au cerut explicații…
Ulterior, Consiliul de Presă s-a pronunțat pe acest caz, stabilind ”că acceptarea de către redacţii a deplasării colaboratorilor lor în scop de documentare din contul unei companii vizate direct într-o investigaţie jurnalistică de rezonanţă, încalcă prevederile de bază ale Codului deontologic al jurnalistului din Republica Moldova, referitoare la situaţiile de conflict de interese”.
După acest caz Consiliul de Presă a elaborat și un ghid, ”Conflictul de interese în activitatea jurnaliștilor”, menit să ajute jurnaliștii să evite situațiile de conflict de interes.
Ghidul reprezintă un instrument excelent, dar nu acoperă decît parțial domeniul propagandei/publicității economice, atît cea explicită cît și cea ascunsă. Domenii ce țin de proliferarea ”advertorialelor” (deghizarea publicității sub formă de știre), adoptarea unui punct de vedere părtinitor (de exemplu interpretarea unor situații exclusiv din perspectiva unui agent economic și ignorarea altor păreri, ale comunității de activiști bunăoară), situații cînd comunicatele de presă ale unei companii sînt prezentate drept editoriale proprii ale redacției (cum a fost cu ziarul Săptămîna și Union Fenosa) sînt lăsate neacoperite, la libera interpretare și spre abuzul jurnaliștilor sau al celor care se prezintă drept jurnaliști.
3. Jurnaliștii trebuie protejați, nu doar de stat ci și de patroni.
Jurnaliștii, ca oricare cetățeni, beneficiază de dreptul la asociere, prevăzut de Constituția Republicii Moldova (art. 42). Ca muncitori au dreptul să se asocieze în sindicate. Acestea i-ar proteja de diverse abuzuri la locul de muncă: presiuni, șantaj, amenințări, le-ar apăra drepturi importante precum cel la odihnă, concediu, îndemnizații etc.
Din păcate, jurnaliștii nu au sindicatul lor (cum au majoritatea profesiilor în țările cele mai capitaliste – SUA, bunăoară, unde scenariștii, regizorii și alții au sindicate puternice care negociază drepturile și protecția angajaților din ramurile respective). Și nu prea sînt interesați să-și creeze unul.
La un forum mass-media acum doi ani am făcut această propunere comunității de jurnaliști. Chestiunea a fost trecută cu vederea (și ignorată) din motivul că ”sindicatele ar reprezenta o formă învechită de auto-organizare.”
Pentru mine, însă, absența sindicatului jurnaliștilor face orice discuție despre libertatea jurnaliștilor superficială și total pe dinafara temei. Cînd jurnalistul e practic sclav al proprietarului mass-media (care-i poate dicta ce să scrie/filmeze/vorbească, orice de la viața sexuală unor rivali politici la garoafe fără ca jurnalistul să aibă posibilitatea de a i se opune din cauza posibilității reale de a fi imediat concediat), cînd nu are nici cea mai elementară protecție de la eventualele abuzuri ale șefilor, cînd zi de zi poate fi dat afară pentru că nu a îndeplinit vreo instrucțiune a patronului, sindicatul e cel care îi garantează o minimă libertate pentru a-și exercita meseria de jurnalist, potrivit cu etica și deontologia profesiei.
Statul poate să garanteze formal libertatea jurnalistului în mii de feluri, dar dacă jurnalistul nu e protejat de patronii care își forțează angajații să scrie ce vrea el, amenințîndu-i că îi concediază dacă nu-l ascultă, atunci discuția e goală. Faceți o căutare google pe tema ”2007–08 Writers Guild of America strike” și vedeți ce rezultate au sindicatele de breaslă inclusiv în SUA sau în alte părți.
Încercările unor jurnaliști locali de a crea un sindicat au eșuat, din cîte țin minte. Oleg Brega și cîțiva colegi au încercat să facă un sindicat la Jurnal TV și… au fost dați afară.
Semn că instrumentul o fi învechit, dar e încă redutabil împotriva patronilor… (nu mai menționez că Jurnal TV se prezintă drept televiziune independentă, anti-oligarhică și democratică).
4. Presa trebuie susținută de stat, prin subvenții.
Cele de stat. Directe sau indirecte. Toată lumea bună face asta: Franța, Germania, Italia etc.
Își susține presa, pentru că înțelege că e o muncă migăloasă, pentru funcția sa de educare și în calitate de loc de dezbateri, presa este extrem de importantă pentru societate, pentru că presa nu e un business ca oricare altul, ci e unul cu enorme consecințe sociale, pentru că tendința firească a sectorului e concentrarea resurselor în mîinile cîtorva jucători puternici, de unde și nevoia de a subvenția/sprijini și jucătorii mici. Noi nu avem presă bună inclusiv din motivul că aceasta nu este subvenționată și rămîne la cheremul pieței și al rechinilor financiari centrați exclusiv pe profit și pe putere de influență. Adică situația descrisă la punctul 2.
Dacă aș ajunge mîine la Marșul Solidarității Presei asta aș cere de la autorități: subvenții pentru toată presa, mai ales pentru cea necomercială (cea care nu folosește advertoriale, care face proiecte educaționale, care respectă Codul Deontologic etc.).
Acest articol este elaborat în cadrul proiectului „Acțiune socială 2018” – secțiunea „atitudine”, realizat în baza unui parteneriat dintre PLATZFORMA și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.
