Filmul lui Radu Jude intitulat Țara moartă (2017) a readus în atenția publică realitatea violenței colective pe care Statul român, cu largul sprijin al populației locale, a implementat-o în anii ’30 și ’40 împotriva evreilor. Deși această peliculă s-a dorit a fi un prilej de dialog articulat despre oroare și responsabilitate, Holocaustul ca realitate istorică traumatică rămîne încă unul dintre subiectele-tabu în societatea românească contemporană. Alături de alte fobii identitare patriotarde (homofobia, xenofobia, complexul culturii mici etc.) prezente în ADN-ul istoric al poporului român, antisemitismul latent, asociat cu amnezia colectivă, continuă să țină captive multe spirite.
Deși culpabilitatea autorităților Statului român în timpul guvernării Mareșalului Antonescu pentru contribuția nefastă pe care au avut-o în implementarea Soluției Finale a fost demonstrată printr-un raport al Comisiei Prezidențiale conduse de către scriitorul Elie Wiesel, Holocaustul rămîne una dintre marile absențe de pe agenda dezbaterilor istorice pe tema memoriei colective românești. Nenumărate studii istorice produse de istorici români și străini în ultimii 20 de ani (Jean Ancel, Randolph Braham, Michelle Kelso, Ștefan Ionescu, Radu Ioanid, Paul Schapiro, Ion Popa, Petre Matei, Adrian Cioflâncă, Mihai Chioveanu, Vladimir Solonari, Viorel Achim, Alexandru Florian, Constantin Iordachi, Roland Clark, Svetlana Suveică etc.) sau inițiativele Institutului „Elie Wiesel“ pentru comemorarea victimelor Holocaustului, pentru încurajarea și sprijinirea publicării unor monografii sau colecții de documente relevante pentru înțelegerea acestei paranteze tragice, dar și pentru semnalarea unor derapaje negaționiste cu pronunțate accente antisemite nu au reușit să inspire în opinia publică românească reflecții sine ira et studio despre natura fenomenului antisemit interbelic și actual.
Într-un context editorial dominat de eseuri istorice și metanarative idealiza(n)te, cu pretenții de canonicitate istorică, majoritatea monografiilor și articolele capitale referitoare la ceea ce a reprezentat persecutarea populației evreiești din granițele Statului român în timpul conflagrației mondiale au fost tipărite la edituri prestigioase străine sau în paginile unor reviste de specialitate, de cele mai multe ori rămase necunoscute publicului cititor de limbă română. Acesta este cazul monografiei semnate de cercetătoarea Diana Dumitru și intitulate programatic Statul, Antisemitismul și Colaborarea (Colaboraționism) în Holocaust: Frontierele României și ale Uniunii Sovietice (2016). Cadru didactic la Universitatea „Ion Creangă“ din Chișinău, actualmente bursieră a prestigiosului Imre Kertesz Kolleg de la Jena, cu un periplu academic ce a purtat-o din Statele Unite în Israel și din Canada în Germania, cu un vast portofoliu de articole științifice, capitole de carte, recenzii și contribuții de specialitate în paginile celor mai prestigioase reviste academice din lume (Holocaust and Genocide Studies, de exemplu), Diana Dumitru se afirmă ca una dintre vocile noului val de cercetători din studiul antisemitismului/Holocaustului și ca principalul expert pe această problematică în ceea ce privește teritoriile dintre Prut și Bug.
Cea mai nouă carte a ei reprezintă un punct de cotitură în literatura specializată pe genocidul violent împotriva populației evreiești în Europa dominată de naziști. Publicată la prestigioasa editură Cambridge University Press, cu sprijinul și asistența financiară a Muzeului Holocaustului din Washington, DC, această contribuție își propune să analizeze comparativ situația socială a evreilor din Basarabia și din Transnistria înainte și după 1918. Bazată pe o varietate de documente arhivistice provenite din numeroase fonduri găzduite de o serie de instituții reputate (Muzeului Holocaustului din Washington, Yad Vashem, Arhive Regionale din Odesa etc.), pe un număr remarcabil de interviuri culese printre supraviețuitorii Holocaustului chiar de către autoare, pe o bogată bibliografie secundară ce denotă o stăpînire perfectă a cîmpului de studiu, cartea se remarcă de la început prin finețea analizei critice, inclusiv atunci cînd vine vorba de analiza critică a unor volume scrise de nume importante în domeniul studiilor despre Holocaust sau despre istoria Europei de Est în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Folosindu-se de numeroase metode de cercetare cantitative și calitative, Diana Dumitru nu se sfiește să se raporteze constructiv atît la bibliografia de limbă engleză și rusă (Timothy Snyder, Jan Tomasz Gross, Jochem Hellbeck, Amir Weiner, Itzak Arad, Jean Ancel etc.), dar și la cea în limba română, din dorința de împinge spre noi orizonturi limitele discursului istoriografic referitor la ingineriile sociale totalitare (aplicate în regiune cu consecințe nefaste) și de a ilumina secvențe obscure din istoria comună a acestei regiuni. De asemenea, ca un element de noutate, spre deosebire de celelalte demersuri precedente în domeniu, care s-au axat mai mult pe aspecte regionale generale în studiul Holocaustului sau pe fațetele sale sociale și pe impactul politicilor genocidale asupra anumitor grupuri etnice, prezenta contribuție aduce în discuție la nivel comparativ două zone geografice diferite din punct de vedere etnic și chiar ideologic (Basarabia și Transnistria), singurul element de legătură fiind prezența administrației românești la un anumit punct în timp.
Departe de a se cantona într-o analiză tipologică sau de a propune cadre prestabilite de analiză, prin intermediul documentelor de arhivă, al mărturiilor orale ale supraviețuitorilor și vecinilor acestora, prezenta carte ne introduce în universul social al comunităților evreiești din Basarabia și din vestul Ucrainei. De la pogromurile devastatoare la care au fost supuse acestea de către o serie de organizații ce îi învinuiau pe evrei de toate calamitățile istorice abătute asupra Rusiei în ultimii ani de existență a Statului țarist, la propaganda ultranaționalistă antisemită propagată în perioada interbelică de către principalele mișcări fasciste românești (Legiunea Arhanghelului Mihail și Liga Apărării Național Creștine) pe teritoriul Basarabiei, introducerea cărții se dorește a fi o sistematizare teoretică a principalelor ipoteze de studiu. Comparînd situația evreilor basarabeni cu cea a celor rămași sub dominație bolșevică, Diana Dumitru formulează principala ei ipoteză de lucru, menită să explice atitudinile diferite ale populațiilor ucraineană, respectiv română față de vecinii lor evrei, odată ce Holocaustul va deveni o realitate: „Singura diferență majoră între cele două populații sînt cele două decenii în care un stat, URSS, a luptat activ împotriva antisemitismului și a urmărit agresiv integrarea minorității evreiești. Rezultatele prezentate mai jos sugerează că cetățenii sovietici care au fost supuși unui «tratament» constant bazat pe incluziunea socială a minorităților erau mult mai puțin probabil să îi abuzeze și mult mai probabil să își ajute vecinii evrei decît era dispusă populația din celălalt teritoriu“.
Structura cărții este echilibrată, urmînd firul cronologic al evenimentelor. Dacă primul capitol, intitulat „Experiența Imperiului Rus: Evreii între integrare și excludere“, se ocupă de schimbările dramatice din ultimii ani ai Imperiului Țarist petrecute în comunitatea evreilor din Basarabia și Transnistria, următoarele două capitole se apleacă asupra traiectoriei diferite pe care au trăit-o comunitățile evreiești din Basarabia și Transnistria după 1918. Intitulate „Antisemitism reinterpretat: Basarabia în România Mare“, respectiv „Angajament pentru schimbare: Lupta împotriva antisemitismului și integrarea evreilor în Transnistria sovietică“, aceste secțiuni ale cărții ilustrează modul în care politicile de stat implementate de noile autorități centrale și locale au dus fie la accentuarea antisemitismului în sînul populației locale și a tendințelor violente împotriva comunitățile evreiești (în cazul Basarabiei românești), fie la punerea în practică a unor politici sociale, culturale și economice întemeiate pe ideologia bolșevică cosmopolită de omogenizare socială, menită să integreze orice grup etnic în angrenajul social al Statului sovietic. Dacă, în cazul Transnistriei, încercările de stopare a flagelului antisemitismului în cadrul populației locale au fost soldate cu succes, atenția organelor sovietice și a grupurilor etnice locale fiind concentrată asupra omogenizării ideologice a populației locale și a punerii în practică a directivelor venite de la Moscova, în cazul Basarabiei, aflate acum în granițele României Mari, antisemitismul a devenit, după 1918, o politică încurajată de către stat și a fost diseminat de autoritățile locale la toate nivelele sociale. Așa cum remarcă Diana Dumitru, un alt factor care a contribuit la transformarea urii față de evrei în centru al atenției politice și economice din regiune a fost propaganda antisemită susținută întreprinsă de către mișcările de extremă dreapta (în special Liga Apărării Național Creștine și Garda de Fier) printre locuitorii români ai provinciei. Chiar dacă propaganda antisemită de factură legionaro-cuzistă a dorit să atragă susținători atît din mediile urbane, cît și din cele rurale, aceasta a trebuit să se mulțumească cu țărănimea locală: „Sprijinul țăranilor basarabeni pentru dreapta radicală își avea originea în nemulțumirea acestora legată de dificultatea vieții țărănești într-o societate urbanizată. Cu ajutorul intelectualilor, al politicienilor naționaliști și al autorităților locale, tensiunile și frustrările țărănimii basarabene puteau fi exprimate în termeni etnici“.
Cea mai importantă parte a cărții, din punct de vedere cantitativ și calitativ, este secțiunea dedicată implementării Holocaustului de către autoritățile române după reocuparea Basarabiei în vara lui 1941 și în noile teritorii de dincolo de Nistru, administrate de asemenea de către Statul român. Primul capitol al acestei secțiuni, intitulat „Sub asalt: Comportamentul civililor față de evrei în timpul Holocaustului în Basarabia“, face referire la violența colectivă dezlănțuită de către populația locală, în colaborare cu trupele române, împotriva populației evreiești. Spre deosebire de alte analize care s-au mulțumit cu natura evenimențială a Holocaustului, autoarea se apleacă mai ales asupra comportamentelor populației locale și a rolurilor pe care aceasta le-a îmbrățișat față de evrei. Indiferent dacă motivația în uciderea evreilor de către vecinii lor moldoveni a provenit dintr-un „amestec de posibil beneficiu economic precum și dintr-un conflict economic anterior“, atitudinile populației locale moldovenești au variat de la „jaf“, „ură și resentiment față de evrei“ pînă la indiferență, cînd țăranii moldoveni au început să-și jefuiască și să-și omoare vecinii lor evrei „determinați de exemplul“ altora, și nu din considerente personale sau economice. De asemenea, un alt fapt remarcabil reliefat de analiza documentară și orală întreprinsă de Diana Dumitru vine să corecteze ipotezele istoriografice dominante ce consideră, apologetic, că motivația socială pentru violența antisemită a acestora a fost sărăcia și lipsa de educație a țărănimii autohtone, iar punctul de început al pogromurilor a fost impulsul inițial dat de către Armata română. Autoarea arată că țăranii moldoveni au fost inițiatorii numeroaselor pogromuri violente antievreiești și că 70% dintre ucigașii și jefuitorii evreilor din Basarabia erau țărani bogați sau mijlocași, doar 41% dintre aceștia fiind analfabeți. În concluzia acestui capitol, autoarea remarcă faptul că dispoziția genocidală a țăranilor moldoveni față de vecinii lor evrei „s-a născut dintr-o combinație de probleme reale, stereotipuri negative foarte răspîndite și o viguroasă propagandă antisemită. Pentru mulți neevrei «evreul» a devenit întruchiparea exploatatorului, o creatură trăind într-o lume separată și confortabilă pe socoteala țăranului muncitor. În aceste condiții, ideea de a-i distruge pe evrei nu li s-a mai părut țăranilor basarabeni ca fiind dureroasă, regretabilă sau rușinoasă. În vara anului 1941, distrugerea evreilor nu mai era ilegală“.
În capitolul dedicat implicării trupelor și administrației românești în Holocaustul transnistrean și numit „Evreii și vecinii lor în Transnistria ocupată“ se accentuează faptul că, spre deosebire de țăranii moldoveni, „civilii din Transnistria nu erau interesați să-și atace vecinii evrei“ datorită „lipsei de elan naționalist și a unei atitudini mult mai binevoitoare față de celelalte grupuri etnice din regiune“. Spre deosebire de omologii lor din Basarabia, locuitorii Transnistriei au profitat de faptul că prezența militară și administrativă era minimă mai ales în sate, că rutele de deportare a evreilor din România, Bucovina și Basarabia treceau mai ales prin localități rurale și că educația bolșevică își făcuse simțite efectele, pentru a salva un număr important de evrei, pentru a nu participa la evenimente violente împotriva acestora și pentru a le oferi adăpost și hrană evreilor fugiți din lagărele și ghetourile ce împînzeau în acel moment Transnistria.
Într-o viitoare posibilă ediție, este recomandat ca autoarea să folosească și sursele arhivistice românești aflate în custodia Arhivelor Naționale din București, pentru a vedea dacă ipotezele ei de cercetare legate de antisemitismul românesc ca politică de stat în noile provincii alipite după 1918 sînt susținute și de documentația administrației centrale. De asemenea, informațiile din aceste fonduri ar fi putut extinde orizontul cu privire la implicarea mișcărilor de extremă dreapta românești în propagarea antisemitismului în sînul comunităților basarabene, dar și asupra mecanismelor instituționale prin care aceste mișcări au fost încurajate sau receptate de către populația locală din Basarabia în timpul perioadei interbelice.
Scrisă într-un stil alert și totodată concis, cu o argumentație analitică laborioasă, cu o bibliografie generoasă de surse primare și secundare care oferă cititorului o imagine clară și pertinentă asupra situației comunităților evreiești, pe o lungă durată de timp, în Basarabia și Transnistria, această monografie va deveni una dintre principalele referințe critice pentru cei interesați de studiul Holocaustului, dar și pentru cei al căror interes academic este axat fie pe istoria Europei de Est în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, fie pe studiul minorităților etnice și al comunității evreiești în particular. Un instrument util pentru profesorii universitari și pentru studenți în alcătuirea listelor de lecturi pentru cursuri, dar și o lectură atractivă pentru publicul larg din România, publicarea acestei cărţi capitale pentru înțelegerea mecanismelor genocidale implementate de Statul român și de populația locală în Basarabia și în Transnistria ocupată ar trebui să fie una dintre prioritățile viitoare pentru orice editură din România care se respectă.
Diana DUMITRU
The State, Antisemitism, and Collaboration in the Holocaust: The Borderlands of Romania and the Soviet Union
Cambridge University Press, New York, 2016, XVIII + 268 p.
Ionuț BILIUȚĂ este istoric român, actualmente asistent cercetare la Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Șincai“ și lector asociat la Universitatea Petru Maior, ambele din Târgu-Mureș. De asemenea, este André Scrima Fellow la Institutul Ecumenic al Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu. Doctor in Istorie al Universității Central Europene din Budapesta, cu o teză despre relația dintre Mișcarea Legionară și Biserica Ortodoxă Română în interbelicul românesc și în Teologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Stagii de cercetare doctorale și post-doctorale la Colegiul Noua Europă din București, la Institutul de Istorie Europeană din Mainz (Germania), Centrul Mandel pentru Studii Avansate în domeniul Holocaustului (Muzeul Holocaustului, Washington DC), la Institutul de Studii in domeniul Holocaustului „Simon Wiesenthal“ din Viena și la Centrul de Studii în domeniul Holocaustului, Institutul de Istorie Contemporană (IfZ) din Munchen, Germania. Ultimele sale publicații sînt: Politics and Dogma. The Case of Father Ilie Imbrescu (1909-1949), în Intelectualii politicii și politica intelectualilor, ed. Daniel Citirigă, Georgiana Țăranu, și Adrian-Alexandru Herța (Tîrgoviște: Cetatea de Scaun, 2016); Agenții schimbării: Clerul ortodox din Principatele române de la regimul feudal la statul național, în Cristian Vasile (coordonator), „Ne trebuie oameni!“ Elite intelectuale și transformări istorice în România modernă și contemporană (Tîrgoviște: Cetatea de Scaun, 2017).
Recenzia a fost publicată inițial în Observator cultural.
De-a lungul timpului PLATZFORMA.MD a publicat mai multe articole legate de tema Holocaustului în Moldova dar și a genocidelor în general:
Alexei Tulbure. Lipsa memoriei naște recidive.
Jan Tomasz Gross & Irena Grudzinska Gross: ”Recolta de aur: Evenimente la periferia Holocaustului” (fragment)
Diana Dumitru. Privind în ochii vecinului: întîlnirile dintre evrei şi ne-evrei în Basarabia după Holocaust
Alexei Tulbure. Basarabia: încă un caz de Holocaust „uitat”
