Jan Tomasz Gross & Irena Grudzinska Gross: ”Recolta de aur: Evenimente la periferia Holocaustului” (fragment)

Publicăm cu acordul autorilor un fragment din cartea lui Jan Tomasz Gross și a Irenei Grudzinska Gross Recolta de Aur: Evenimente la periferia Holocaustului. Jan Tomasz Gross este istoric de origine poloneză și predă la Universitatea Princeton (SUA).
J.T. Gross este autor al mai multor cărți, printre care: „Societatea poloneză în timpul ocupației germane – Generalgouvernement, 1939-1944”, „Războiul prin ochii copiilor: ocupația sovietică a Poloniei și deportările, 1939-1941” (în cooperare cu Irena Grudzinska-Gross); „Vecinii: distrugerea comunității evreiești din Jedwabne”; „Revoluția din străinătate. Cucerirea sovietică a Ucrainei de vest, a Poloniei și a Bielorusiei de Vest”; „Frica: Antisemitismul din Polonia după Auschwitz” și „Recolta de Aur: Evenimente la periferia Holocaustului” (în cooperare cu Irena Grudzinska-Gross). Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi, inclusiv în engleză, poloneză, română, suedeză, maghiară, rusă și italiană.
Între 13-15 septembrie Jan Tomasz Gross se va afla la Chișinău cu prilejul lansării traducerii ultimei sale cărți, ”Recolta de Aur”, în limba rusă.
Programul vizitei sale poate fi consultat aici.

Varianta în limba rusă a acestui articol poate fi accesată aici.

* * * * *

Inspirația de a scrie această carte a pornit de la o fotografie publicată pentru prima dată în ”Gazeta Wyborcza”, cel mai mare cotidian polonez, în ediția din 8 ianuarie 2008.1 Imaginea apărea ca ilustrație la un articol semnat de Piotr Gluchowski și Marcin Kowalski care povesteau despre practica de a răscoli mormintele comune pe teritoriul fostului lagăr de concentrare Treblinka, în perioada postbelică. Fotografia aparținea lui Tadeusz Kirylik, locuitor al satului Wólka Okrąglik – localitate de lîngă Treblinka – și reprezenta un grup de țărani localnici reținuți de poliție în timp ce săpau pe teritoriul fostului lagăr de concentrare imediat după sfîrșitul războiului. Țăranii ”gropari” (kopacze li se spunea în poloneză) erau adunați în jurul unei grămezi de cranii și oase. Această fotografie m-a impresionat enorm atunci și nu am putut înțelege din ce motiv aceasta nu a avut nici o rezonanță în societate.
Un an mai tîrziu, cînd am primit, de la Oxford University Press, propunerea de a scrie o cărțulie pornind de la o singură imagine ce ar fi importantă pentru domeniul de studiu al autorului m-am gîndit imediat la această poză.

***

FOTOGRAFIA

La prima vedere e vorba de o imagine familiară, una pe care fiecare a văzut-o în multiple variații: pe timpul recoltei un grup de țărani se odihnește după o zi de muncă, avînd în față atît instrumentele de muncă cît și recolta adunată.
Unii dintre noi rămînem cu asemenea poze în albume după vacanțele de vară petrecute în sat, la rude sau cunoscuți. Alții le păstrează ca amintire din zilele pe cînd mergeau la țară, ca studenți voluntari, pentru a-i ajuta pe agricultori să-și culeagă roada. E tipul de imagine care, în perioada comunistă, ajungea în fiecare vară pe prima pagină a ziarului și pe care curioșii o mai pot găsi, stilizată în mod artistic, în galerii și muzee.

Și totuși, dincolo de contextul rustic, această fotografie trezește neliniște – și nu doar din motivul că este neclară sau pentru că, alături de civili, vedem și oameni în uniformă militară. E sentimentul că ceva nu e în regulă cu această fotografie ce pare familiară și străină deopotrivă și care nu poate fi localizată ușor. Am plasa contextul imaginii într-un pustiu, dacă în locul foioaselor din planul doi ar fi niște palmieri. Misterul devine și mai mare atunci cînd observăm că grămezile din fața grupului sînt compuse din cranii și oase omenești.

Unde ne aflăm? Cine sînt oamenii din fotografie?

Sîntem în centrul Europei, imediat după cel de-al doilea Război Mondial. Țăranii din fotografie stau deasupra unui morman de cenușă. E cenușa a 800 mii evrei care au fost gazați și incinerați în lagărul de concentrare din Treblinka între iulie 1942 și octombrie 1943. Țăranii săpau printre rămășițele victimelor Holocaustului, în speranța de a găsi aur și pietre prețioase, care le-au scăpat din vedere călăilor naziști.

Această fotografie ce pare inocentă leagă două evenimente centrale ale Holocaust-ului: genocidul evreilor europeni, pe de o parte, și jaful averilor acestora, care a însoțit genocidul, pe de altă parte. Dovada existenței unei legături indiscutabile între aceste două evenimente poate fi găsită într-o discuție ce a avut loc, în anus mundi, camera de gazare de la Auschwitz, între un prizonier, Filip Muller, care tocmai fusese adus aici să lucreze în cadrul brigăzilor Sonderkommando – așa-zise ”unități de muncă” compuse din prizonieri evrei care făceau forțat munca de nimicire a cadavrelor – și un gardian din SS.

În primăvara lui 1942, Sonderkommando primise comanda de a dezbrăca cadavrele unui grup de evrei slovaci care tocmai fuseseră omorîți în camera de gazare.

”Aveam în față cadavrul unei femei. Am început să-i scot colanții, mă clătinăm și mîinile îmi tremurau. Pentru prima oară în viață atingeam un cadavru. Ea nu era încă cu totul rece. În timp ce trăgeam colantul de pe piciorul ei, acesta s-a rupt. Un soldat SS, pe nume Stark, care urmărea ce fac, s-a apropiat de mine și m-a lovit strigînd: ”Ce naiba crezi că faci? Fii atent: aceste lucruri încă mai pot fi folosite!”2

După război, pe cînd se afla în pușcărie, Franz Stangl (primul comandant al Lagărului Morții din Sobibor, numit mai tîrziu în aceeași funcție la Treblinka) a fost întrebat de jurnalista britanică Gitta Sereny care este explicația lui în privința motivului din care au fost uciși evreii. ”Ei doreau să le ia banii”, a răspuns el imediat. ”Nici nu vă imaginați despre ce sume fantastice era vorba!”. Aparent, profitabilitatea întregii afaceri, se găsea la loc de cinste pe agenda călăilor. Odilo Globochnik, șeful serviciului SS și al poliției din Lublin, responsabil de operațiunea ”Reinhard” (numele secret al operațiunii de lichidare a tuturor evreilor din Generalne Gubernatorstwo. Operațiunea a fost numită în cinstea lui Reinhard Heydrich, autor al Soluției Finale. – n.tr.)3, l-a delegat pe Stangl la Treblinka la mijlocul lunii august 1942. ”Am trimis deja încolo o sută de mii de evrei iar înapoi nu ne-a venit nimic, bani și bunuri.” Globocnik vroia ca Stangl să afle ce s-a întîmplat cu proprietatea lor.

Stangl s-a isprăvit de minune cu această misiune. Foarte curînd din Treblinka au început să plece transporturi – mai mult de o mie de vagoane care fuseseră umplute cu bunurile evreilor uciși. În afară de bani și bijuterii, SS trimitea și bunuri însoțite de liste de expediere care erau verificate de angajații stației de cale ferată din Treblinka.4 Acest lucru explică cunoașterea detaliată a încărcăturii trenurilor pe care o găsim în mărturiile lui Franciszek Zabecki, dispecer de tren de la Treblinka:

”Vagoanele conțineau, separat: baloturi de paltoane bărbătești, costume, sacouri, lenjerie, îmbrăcăminte pentru copii și femei – rochii, bluze, pulovere noi și folosite, pălării, căciuli, cizme bărbătești și bocanci, încălțăminte pentru femei și copii. Lenjerie pentru bărbați, pentru doamne și pentru copii, separat – folosită și nouă, chiar și perne, plapume pentru bebeluși <…>. În genți sînt aranjate creioane, stilouri și ochelari; bastoanele și umbrelele sunt legate în pachete separate. De asemenea, erau pachete cu ațe de toate culorile și felurile. Pielea pentru producerea încălțămintei era legată în baloturi aparte, bucăți pentru producerea tălpilor, piele pentru genți. Ustensilele pentru bărbierit – aparate de ras, cuțitașe, foarfece de tuns, oglinzi și chiar tot felul de castroane, ligheane, instrumente pentru tîmplărie, rîndele, fierăstraie, ciocane și tot ce puteau aduce într-un lagăr cîteva sute de mii de oameni – toate acestea erau ambalate în cutii de carton <…>. De asemenea, vagoanele transportau și păr feminin. Vagoanele erau catalogate ca fiind Gut der Waffen SS (Proprietate a Waffen SS). Eșaloanele erau trimise spre Germania, iar alteori spre SS-Arbeitslager din Lublin.”5

La Lublin se găsea Odilo Globocnik și tot acolo se afla cartierul general al aparatului implicat în operațiunea ”Reinhard”. Globocnik a fost într-un fel lupul pus paznic la oi. Acesta fusese Gauleiter – comisar politic al unei regiuni aflate sub control nazist – în Viena, dar fusese concediat pentru corupție. Jefuirea evreilor din Viena, care a fost realizată imediat după anexarea Austriei (Anschluss) în 1938, a fost un caz exemplar de ”arianizare” – cu alte cuvinte confiscarea proprietăților evreiești, proces în care și-a demonstrat ”măreția” și ”abilitățile” lui Adolf Eichmann. În calitate de cel mai înalt funcționar de partid din Viena, Globocnik i-a oferit lui Eichmann o mînă de ajutor. Devenind șeful SS și al poliției din Lublin, Globocnik căpăta o a doua șansă pentru a-și face o carieră în ierarhia nazistă. Cîțiva ani mai tîrziu, ambii vor deveni figuri cheie în implementarea ”Soluției finale a chestiunii evreiești”. Heinrich Himmler, șeful poliției germane și al SS-ului îl aprecia în mod deosebit pe Globocnik. ”Dragă Globo, – scria el utilizînd diminutive în corespondența oficială – am primit scrisoarea ta din 4 noiembrie 1943, privind raportul final al operațiunii ”Reinhard”.6

NEVOIA DE A NUMI

Scopul operațiunii Reinhard era exterminarea totală a celor 3 milioane de evrei care locuiau în partea Poloniei ocupată de naziști. Ce nume să-i dai unui atare scop? Orice generație care nu a trăit Holocaust-ul poate să se informeze despre el doar din cuvinte, iar cunoașterea dobîndită cu ajutorul acestora rămîne incompletă. Cuvintele potrivite, însă, sînt foarte greu de găsit. Oamenii care au pierit nu mai pot vorbi, iar cei ce au supraviețuit au fost împinși într-o zonă a tăcerii de caracterul unic al experienței lor. Violența pe care au trăit-o – în lagărele de concentrare, în ascunzișuri sau în pușcării – a distrus capacitatea lor de a întreține un contact cu lumea. Experiența lor a fost și rămîne într-o mare măsură de neexprimat, deoarece durerea și violența fizică distrug limba și produc o întoarcere spre o stare anterioară vorbirii.7

Totuși trauma se cere a fi exprimată. Ceea ce este groaznic rămîne a fi groaznic atîta timp cît nu este numit. Odată ce un nume e atașat de un lucru groaznic, groaznicul se retrage, descrește iar aceasta se întîmplă pentru că însuși actul numirii reconectează victima cu lumea. Theodor Adorno scria că ceea ce au făcut naziștii cu evreii este inexprimabil. Și totuși trebuie să găsim o modalitate de a exprima această crimă dacă nu vrem să condamnăm victimele la uitare. Numărul lor era prea mare pentru a fi numiți unul cîte unul. Iată de ce, credea Adorno, termenul ”genocid” a trebuit inventat.8 Acest termen recunoștea faptele, codifica și înscria ceea ce era inexprimabil în Declarația Universală a Drepturilor Omului, îl normaliza și îl făcea măsurabil. Dar codificarea nu a făcut ca ”ceea ce au făcut naziștii cu evreii” să fie mai ușor de exprimat.9

Adorno vorbește aici despre necesitatea de a numi Shoah în limbajul public, instituțional: o crimă necesită codificare legală. Alți autori și gînditori au căutat alte nume, moduri de a memora și descrie evenimentele. Paul Celan menționa că numirea are capacitatea de a reîntoarce în lume ceea ce s-a întîmplat. Dar în discursul public – în lucrările istoricilor și ale jurnaliștilor – sînt utilizate uneori eufemismele pentru a vorbi despre situații de violență extreme. Aceste eufemisme, după spusele Joannei Tokarska-Bakir, joacă rolul de a ”face un pas într-o parte”.

Și în viața privată ne este greu să vorbim despre genocid. Cînd întîlnim descrieri ale unor măceluri, prima noastră reacție este de a ne feri de aceste evenimente, oricare ar fi distanța temporală care ne separă de ele. Memoria noastră păstrează această cunoaștere într-un colț întunecat și îndepărtat și ne pune în fața unei alte istorii: istoria eroismului uman, a solidarității. Holocaustul ne amintește nu doar despre moarte, ci și despre cruzimea umană. Totuși, cruzimea umană este un tabu. Acesta este unul dintre motivele reîntoarcerii constante la tema inexprimabilului în ceea ce privește Holocaustul: a vorbi despre el este întotdeauna jenant, momentul nu e niciodată potrivit, tonul nu e niciodată cel corect. Tema este atît de fierbinte încît simpla atingere provoacă arsuri.

Fotografia din Treblinka, la o primă privire, pare că nu se referă la niciunul dintre lucrurile despre care se vorbește mai sus. Ea amintește de iconografia recoltelor – nu neapărat o sărbătoare, dar cel puțin o pauză odihnitoare: femei în broboade albe și bărbați în cămăși albe, lumina soarelui, solul care arată de parcă ar fi proaspăt arat.

O fotografie reușită, scria Susan Sontag ”este ca un citat, ca o maximă sau ca un proverb” 10 Ea, surprinde o anumită realitate și ne-o transmite instantaneu. În acest sens, fotografia din Treblinka nu e bună pentru că sensul ei nu este ușor de surprins. Ea trebuie analizată atent, interpretată. Ceea ce e important – craniile și oasele – chiar dacă se găsesc în planul întîi, tind să treacă neobservate, sînt neclare. La fel de neclare par a fi și sentimentele și gîndurile oamenilor care stau în jurul lor. Nu știm cine e autorul acestei fotografii și nici măcar motivul pentru care a decis s-o facă. Judecînd după calitatea imaginii autorul nu este un fotograf profesionist, iar aceasta adaugă imaginii autenticitate și un anumit caracter documentar. Judecînd după uniforme și arme, sîntem pe la mijlocul anilor 1940. Mai putem deduce că de la închiderea lagărului a trecut ceva timp: craniile și oasele sînt albe.

Scena din fotografie este aproape oficială: țăranii, cel mai probabil locuitori din împrejurimile Treblinkăi, sînt înconjurați de soldați și milițieni, dar nu constatăm o tensiune vizibilă între cele două grupuri. Oamenii în uniformă stau alături de civili. Oamenii își dau ghes să nimerească în cadru, împingîndu-și vecinii, vorbindu-și. Craniile și oasele au fost aranjate cu grijă în fața grupului. Nimeni nu privește la ele. Aparent ceva se întîmplă în mijlocul grupului – mai mulți oameni au privirea țintită în altă parte decît spre fotograf. Poate că încă își caută poziția potrivită pentru poză. Gesturile și interacțiunea lor subliniază normalitatea situației – ei pozează firesc sau schimbă vorbe între ei. Această scenă trebuie că a fost însoțită de multă gălăgie (și miros de cadavre în putrefacție). E ca și cum aceștia s-ar fi adunat după o zi de muncă: obosiți, dar liniștiți.

Contrar obiceiului de azi, nimeni nu zîmbește în obiectiv. Fețele sînt serioase, timide. Mai degrabă nu sînt obișnuiți să fie fotografiați. S-ar putea să fie îngrijorați de soarta și uzul de mai departe al acestei fotografii. Ea ar putea fi folosită ca probă a prezenței lor în acel loc al profanării. Totuși, ei formează, într-un mod oarecum spontan, un semicerc, întocmai ca în pozele de grup tradiționale cum sînt cele făcute de țărani după strînsul roadei. În acest caz individual, roada era alcătuită din aur și bunuri ale evreilor. Ne putem imagina că, dacă o astfel de fotografie ar ajunge în ziare, ea ar putea avea ca titlu: ”După o zi de muncă”.

CONFISCAREA PROPRIETĂȚII EVREIEȘTI

Fenomenul surprins în imagine – jaful proprietății evreiești, în acest caz aur și podoabe – începe în Europa ocupată de naziști cu mult înainte de Holocaust. Asocierea evreilor cu banii sau cu aurul, alături de imaginarea lor ca popor deicid, reprezintă unul dintre clișeele antisemite cele mai răspîndite. Ambele fantasmagorii pornesc de la același trop: evreul băutor de sînge. Metaforic, această imagine se aplică în egală măsură evreului ca ucigaș ritualic cît și evreului perceput ca exploatator.

Laolaltă cu istoriile despre conspirațiile evreiești – coloana a cincea, care ar aplica țării o lovitură pe la spate, care împrăștie dezbinare prin „iudeo-bolșevism” –, propaganda anti-semită a cerut întotdeauna eliminarea evreilor din economia națională (la fel și interdicția pentru aceștia de a ocupa funcții publice) pentru a elibera popoarele subjugate de tirania unei presupuse înrobiri evreiești.11 Jaful bogăției evreiești a început cu cîțiva ani înainte ca evreii să fie transformați în cenușă în lagărele de concentrare naziste. Evreii germani, austrieci și ceho-slovaci au căzut pradă arianizării chiar înainte de izbucnirea războiului.

”„Arianizarea” averilor evreiești în Germania nazistă a fost unul dintre cele mai uriașe transferuri de proprietate din timpurile moderne”.12 Exproprierea evreilor a fost realizată pe două căi: prin intermediul unor legi care impuneau evreii să renunțe la proprietăți (adică arianizare) și prin taxe, impozite și tranzacții valutare conectate la politicile de emigrare la care evreii erau supuși în cel de-al Treilea Reich. Adolf Eichmann s-a dovedit a fi unul dintre cei mai eficienți birocrați în acest domeniu. În baza experienței acumulate în procesul de arianizare, Eichmann a reușit să organizeze un sistem foarte eficient de transportare a evreilor spre lagărele de concentrare.

***

(…) Procesul a luat diferite forme în cel de-al Treilea Reich și în țările ocupate de către Germania sau aliatele ei. Evoluția sa a fost diferită în Polonia față de cea din Franța, Ungaria sau Grecia. Din punctul de vedere al societăților locale, antisemitismul de stat (fie local, fie introdus de o forță ocupantă) avea următorul avantaj: el permitea jaful și redistribuirea proprietății evreiești în folosul ne-evreilor.

Europa ocupată a trăit simultan două feluri de exploatare. Pe de o parte, naziștii au ocupat și au umilit fiecare țară în parte, luîndu-i resursele. Pe de altă parte, aceștia, în mod suplimentar, aveau o atitudine mult mai dură față de evrei. Iar acest ultim aspect al politicilor naziste se bucura de o susținere mai mare sau mai mică în rîndurile populațiilor cucerite. În Polonia, o „mare parte” a societății era, după cuvintele lui Jan Karski, figură eminentă a Rezistenței Poloneze, mulțumită de politicile inițiale ale naziștilor față de evrei.13 La fel, în Germania, scria Saul Friedlander, ”jaful proprietăților evreiești era baza regimului. Acesta era aspectul cel mai ușor de înțeles și cel mai aprobat al campaniei anti-evreiești, fiind raționalizat, la nevoie, de cele mai simple argumente ideologice”14

În ciuda radicalismului nazist, opinia publică din Europa era destul de pregătită pentru a accepta politicile de discriminare contra evreilor. În Franța, bunăoară, cam jumătate din partidele politice aveau, în perioada de dinainte de război, slogane antisemite. În Polonia, Ungaria sau România interbelică, antisemitismul politic era și mai înrădăcinat. Dacă adăugăm la aceasta și antisemitismul obscurantist al bisericilor creștine precum și influența exercitată de acestea asupra societăților corespunzătoare, nu trebuie să ne mai mire că eliminarea evreilor din viața economică a fost salutată deopotrivă de către elite și de publicul general peste tot pe continentul european.

Să obții o poziție socială bună și confort material cu propriul efort este greu și ia timp. E mult mai simplu să însușești averea acumulată de altcineva – o alternativă foarte ademenitoare, mai ales dacă e însoțită de binecuvîntarea legii.

NOTE: