La trecut despre referendumul din 19 noiembrie.

Spusă concis, istoria referendumului local din 19 noiembrie din Chișinău ar suna în felul următor: liberalii au cîștigat formal referendumul dar rămîn oricum fără postul de primar, socialiștii au pierdut de facto referendumul și n-o să vadă mult jinduitele alegeri locale anticipate (ca și consolare – probabil au reușit să-și mențină rolul de principală opoziție la nivel local în Chișinău), partidele din opoziție au cîștigat pariul anti-Dodon-Plahotniuc dar au pierdut ocazia să înceapă bătălia pentru recîștigarea puterii, inițiind o bătălie la nivel de oraș (care ar fi generat agende noi, teme noi etc.).

Partidul Democrat nu a pierdut și nu a cîștigat nimic – ei dețin acum orașul exact în formula în care îl dețineau în săptămînile dinainte de referendum, în afara ”jocurilor politice”.

Mai ironic sau mai în serios, după ce toată lumea l-a acuzat pe Vlad Plahotniuc că ar fi tras sforile și că toate în oraș i se datorează lui (atît cîștigătorii cît și pierdanții), acesta și partidul pe care îl conduce își asumă atît victoria cît și eșecul referendumului local și de asemenea își asumă conducerea orașului pînă în 2019. (Duminică, cînd am pus acest status pe facebook, era o glumă. Luni, liderul PDM a făcut aceste afirmații aproape în această formulă).

De ce a eșuat referendumul în condițiile în care pînă și colegii primarului care urma să fie demis recunoșteau că problemele concrete ale orașului au fost dintotdeauna ignorate în favoarea unor discuții ”geopolitice” (altfel spus infrastructura orașului a fost sacrificată de dragul ciocnirii civilizațiilor)?

Nu e de vină Maia Sandu și cei de la dreapta (așa cum analiștii și consilierii socialiști trîmbițează pe la toate televiziunile care-i invită), nici apatia locuitorilor, așa cum vorbesc alți consilieri socialiști. Nici ”sprijinul pentru primarul general Chirtoacă”, așa cum zic liberalii. Nici măcar monopolizarea chestiunii referendumului de către socialiști, așa cum zic oponenții lor (de exemplu Ilian Cașu).

Organizarea referendumului din 19 noiembrie poate intra în vreo crestomație politică la tema: cum să eșuezi cînd ai toate cărțile în mînă.

În primul rînd, chiar dacă referendumul a fost decis de mai multe partide (prin vot în Consiliul Municipal), doar unul dintre ele – PSRM – a făcut ceva campanie pentru el (corturi, pliante, niște discuții). Celelalte partide au ignorat complet această chestiune, ca și cum nu le-ar privi și pe ele. În felul acesta referendumul nu a ajuns să fie o chestiune transpartinică, cu atît mai mult o chestiune de nivelul întregului oraș. A rămas în ograda unui singur partid și în interiorul bazinului său electoral. PSRM probabil poate să îi scoată și mîine încă o dată pe cei 100 mii simpatizanți ai săi în Chișinău dar nu mai mult.

În al doilea rînd, în jumătatea de an care s-a scurs de la decizia de judecată ce a permis desfășurarea referendumului pînă la ziua votului propriu-zis s-au petrecut, fără voia partidelor din Consiliul Municipal, o serie de lucruri la nivel municipal care au contribuit la creșterea atractivității opțiunii boicot-indiferență: primarul a fost arestat, apoi plasat în arest la domiciliu, apoi tăvălit prin presă în privința vieții intime, apoi înlocuit de facto, apoi limitat în a participa la campania electorală privind demiterea sa, așa încît la sfîrșit Dorin Chirtoacă aproape că putea pretinde la rolul de victimă.

În al treilea rînd, chiar dacă socialiștii au încercat să creeze un front mai larg, să coopteze aliați și să invite parteneri (păstrînd discuția politică într-un cadru rezonabil – ambuteiaje, trotuare, evitînd astfel discuțiile geopolitice și identitare), lucrul ăsta nu a reușit. Partitura pragmatică pe care au jucat-o nu a prea convins alte partide. Cred că au cules roadele comportamentului politic de anul trecut cînd, într-un caz similar au creat și trezit sperietori de genul celor 30 miliarde de sirieni, invazia gayilor și sodomizarea țării, pericolul descreștinării țării etc…

Boicotul referendumului a avut și motive tactice: așa au zis partidele de dreapta – fie că nu au resurse pentru a se angaja pe acest front, fie, cum sugera Maia Sandu într-o intervenție televizată, nu-l văd important și preferă să se concentreze asupra alegerilor parlamentare din 2018.

Referendumul a fost însă boicotat și din motive ”geopolitice” și identitare (partea de orășeni care au văzut în victoria opțiunii ”Pentru demiterea lui Chirtoacă” pericolul unei victorii a unor forțe pro-ruse). Aici PSRM nu are pe cine da vina: contextul politic toxic în care discuțiile despre gropi și troturare eșuează în geopolitică, numele corect al limbii, problema identitară și naționalitatea lui Ștefan cel Mare e și o creație a lor. Și acum suportă consecințele.

Asta încă o dată despre cum să nu jertfești un cîștig comun pe termen lung pe un cîștig personal de scurtă durată.

Ce se schimbă după referendum?

– Geopolitica rămîne a fi principalul limbaj în care se exprimă clivajele și luptele politice în Moldova. Încercările de a transfera discuția politică (și de a mobiliza electoratul) pe alte teme eșuează încă și probabil pot avea succes doar dacă pot opera vreo ruptură serioasă în discursul confruntărilor geopolitice (asta s-ar putea produce prin introducerea vreunei teme sociale majore care ar exploda agenda politică, de exemplu venitul necondiționat de bază sau altă temă capabilă deopotrivă să propună o nouă narativă generală și să angajeze fiecare cetățean în parte).

Asta înseamnă că alegerile parlamentare de la anul se vor desfășura sub acordul muzicii ”geopolitice” (cu refrenul ei cunoscut: barbari-civilizați-tancuri-adevăr istoric-Decebal-Ștefan cel Mare-Eminescu).

Dacă așa-zisa opoziție nu reușește să facă această schimbare-ruptură, atunci la alegerile parlamentare de la anul va trebui nu doar să participe la alegeri într-o formula aleasă de guvernare+președintele comod (sistem mixt cu circumscripții construite arbitrar), ci și pe temele dictate de aceasta (geopolitică, vectori externi etc.).

Doar din acest considerent am îndemnat, personal, partidele din opoziție să participe la referendum. Doar astfel, pentru moment, se evita legarea agendei primariei Chișinău de agende mai mari. Doar astfel, ar fi fost evitat actul de consolidare a clivajului geopolitic în care sunt aruncate toate problemele.

– Cetățeanul, adică alegătorul, a ieșit fraier din acest exercițiu politic. Aici împărtășesc punctul de vedere al lui Igor Boțan. Pentru că, dincolo de interesele politice ale fiecărui partid angajat în campania pentru sau împotriva referendumului, justificarea principală a referendumului era construcția unui precedent la nivel de Chișinău, în care un primar este demis pentru incompetență. Ceea ce ar fi servit drept ”memento mori” pentru orice alt primar pe viitor. Și un fel de pîrghie de putere, fie și simbolică a cetățenilor. Dar n-a fost.

Cu atît mai mult cetățeanul a avut de pierdut din proliferarea, pe majoritatea canalelor TV a unor discursuri care, evitînd să se pronunțe asupra chestiunii supuse referendumului, au atacat însuși instrumentul referendumului ca atare. Pe de o parte, liberalii, dar și alte grupuri unioniste (și nu doar), au criticat alocarea a 9 milioane de lei pentru ”mofturi” (”validînd” astfel argumentul că procedurile democratice într-o țară, garantate de legislație și Constituție, ar trebui evaluate din perspectiva cost-eficiență – cum ar veni, ar trebui să ne gîndim dacă avem bani pentru a garanta niște drepturi). Ceea ce această linie de negîndire ignoră este precedentul periculos pe care îl stabilesc: azi nu avem bani pentru dreptul cuiva, mîine altcineva s-ar putea să nu aibă bani pentru dreptul meu. Pe de altă parte, tot liberalii (dar și alții) au formulat argumentul că referendumul de demitere a primarului nu ar trebui organizat deloc: unu, pentru că acesta are mandat de la alegători obținut în urma unor alegeri (se uită că mandatul nu vine cu perioadă de garanție, ca chefirul, și poate înceta sau fi suspendat în anumite condiții, printre care și referendum de revocare). Doi, pentru că istoria referendumurilor de revocare în Moldova ar fi doar negativă (nici unul nu a izbutit vreodată, punct de vedere împărtășit de V. Berbeca la o emisiune cu Maria Levcenco). Toate argumentele astea au în comun faptul că încearcă să submineze nu tema exercițiului referendumului, ci instrumentul însuși. Iar asta legitimează evitarea recursului la acest instrument pe viitor (înțeleg că e multă duplicitate aici, dar cred că e și multă negîndire). Personal nu prea sînt fan al referendumurilor pe orice temă la orice timp dar cred că legislația moldovenească e destul de bună în această privință și oferă suficiente garanții împotriva abuzului (dar și a uzului – prin prevederea că cele mai importante aspecte ale politicii interne, politica bugetar-fiscală, nu se supun referendumului și astfel ne-am trezit cu un miliard de euro bani furați în cîrcă pe care trebuie să îi plătim în calitate de contribuabili).

– Desigur, referendumul ar fi avut succes și mai multă legitimitate dacă organizatorii lui ar fi pregătit o documentare temeinică a funcționării administrației Chirtoacă, a gafelor acestuia, a schemelor acoperite de acesta etc. Scriam încă în octombrie (și am scris asta încă anul trecut): ”ar fi fost mult mai bine dacă oponenții care au inițiat referendumul, socialiștii și celelalte fracțiuni, ar fi pregătit un dosar coerent (un fel de „carte neagră”) al deficiențelor administrației Chirtoacă: cu scheme, cu decizii proaste, cu interese și lobby. Asta ar fi convins pe fiecare că primarul Chirtoacă merită să fie demis.” Afirmații generale de genul ”Chirtoacă trebuie demis pentru că orașul se îneacă în corupție” nu reprezintă un argument pentru fanii lui Chirtoacă sau pentru cei nehotărîți ori cei care nu urmăresc ce se întîmplă la primărie. Documentarea temeinică a administrației Chirtoacă, desenarea și prezentarea într-o formă accesibilă a schemelor, ilegalităților, nepotismului și cumătrismului ar fi convins mai multă lume. Pentru asta însă e nevoie de muncă constantă de monitorizare, de efort și de timp. Organizatorii referendumului însă nu au avut timp pentru asta, așa că pentru foarte multă lume motivele din care Dorin Chirtoacă urma să fie demis au rămas un fel de mister.

– De fiecare dată la alegeri/referendumuri locale se manifestă o inegalitate de drepturi politice: multă lume care trăiește în Chișinău și care consumă/locuiește/participă zi de zi la viața orașului (adică cetățeni de facto, dar nu cetățeni de jure) nu pot să voteze la alegerile locale din motivul că nu au drept de vot (pentru că au viza de reședință în altă parte). E o nedreptate politică de vreme ce viza de reședință e legată de proprietate și mulți noi-veniți nu dispun de proprietate, închiriază semi- sau informal și deci nu ajung să capete viză de reședință în oraș. E nevoie de revizuirea acestei situații, iar dreptul de participare la alegeri locale trebuie democratizat și extins. Permisul de muncă, carnetul de student, contractul de chirie și alte instrumente ar trebui incluse aici în afara proprietății așa încît dreptul de participare să fie extins. Personal am viză de reședință în Chișinău mai mult din întîmplare, însă mulți dintre prietenii mei, inclusiv activiști și oameni activi, nu o au.
– Silvia Radu rămîne primar general pe o vreme (din cîte se vede Dorin Chirtoacă nu va demisiona și va rămîne un fel de prinț moștenitor fără tron, cel puțin pe o vreme). Există discuții privind legalitatea numirii unui primar general interimar de către un primar general interimar care îndeplinea această funcție… doar pentru că îndeplinea, cu începere din 2011, funcția de viceprimar interimar. Adică interimatul funcției lui Grozavu a durat aproape două mandate ”normale” de primar. Consilierii municipali care se indignează de numirea Silviei Radu ar trebui să se întrebe cum a fost posibil să nu fie aleși viceprimarii pe mandate normale din 2011 încoace. Liberalii nu au decît să se supere pe ei înșiși – au avut pîrghii, și-au croit o lege care să le permită să facă tot ce doresc în oraș și nu au fost capabili să facă nici măcar asta…

În loc de concluzie.

Într-un sens orășenii au de cîștigat ceva din rocada ”Silvia Radu în locul lui Dorin Chirtoacă la primărie”: ei au obținut un primar care nu se dă în spectacole geopolitice, nu vorbește despre limbă și confruntarea civilizațiilor pe trotuarele din Chișinău, nu acoperă neștiință cu vorbe mari despre integrarea europeană. Într-un cuvînt un tehnocrat care mustră administrația direcțiilor primăriei pentru ”lene” și netransparență, cere șefilor de la primărie să vină peste noapte cu planuri de reformă structurală (cum e istoria cu Direcția de Transport și problema ambuteiajelor), merge la șantiere ilegale, promite că va face reforme dure, aruncă cu mustrări. Un fel de manager ”eficient” (și, repet, nu e deloc greu să strălucești prin activitate la primăria Chișinău pe fundalul lui Dorin Chirtoacă). Și care nu vorbește aproape deloc despre politică.

Și toate astea s-au întîmplat fără alegeri complicate (în care ar fi trebuit să își bată capul și să facă alegere între cerberii Moscovei și gayropa) – printr-o singură chichiță legală, la dorința cuiva. Ceea ce adună puncte pentru ideea democrației dirijate în Chișinău și în țară.

Cum numirea Silviei Radu va schimba sau nu la față lucrul administrației orașului? Noua primăriță interimară nu are încă un program și o agendă clară. Pe de o parte aceasta transmite semnale că transparența la primărie va crește, că funcționarii de acolo vor fi făcuți mai responsabili. Apar și semnale (de la noul viceprimar Ruslan Codreanu) că va fi acordată mai multă atenție colaborării și interacțiunii cu cetățenii și cu inițiativele societății civile. Ceea ce e OK.

Pe de altă parte, atunci cînd vorbește despre optimizări ale aparatului primăriei, făcute fără fundamentare și doar de dragul ”optimizării aparatului”, lucrurile sînt foarte problematice (unele direcții cum e cea de relații externe și integrare europeană, direcția asistență juridică, oricum au insuficiență de cadre ceea ce nu permite de exemplu DAJ să acopere toate litigiile ce au ca parte Consiliul Municipal, Primăria sau țin de proprietatea publică. Reducerea personalului de acolo ar vulnerabiliza primăria în relație cu alte părți (antreprenori, interese de afaceri etc.).