POLITIC RECENTE

Care este situația stângii moldovenești? Revenind asupra alegerilor din noiembrie 2014

[label shape=”” type=””] Florent Parmentier  [/label]

 

Moldova, o țară mică de circa 3 milioane de locuitori, situată între România și Ucraina, a cunoscut o recompoziție politică sensibilă odată cu alegerile legislative din 30 noiembrie 2014. Acest lucru s-a realizat atât sub influența unor evenimente internaționale tumultuoase, precum și din cauza evoluțiilor politice interne. În acest context, este în mod particular util să ne întrebăm care sunt forțele structurante ale stângii de astăzi, ce idei sunt invocate și interesele cui sunt apărate.

Trăgând cu ochiul asupra situației internaționale, se poate menționa că Republica Moldova s-a apropiat de Uniunea Europeană, care acordă o importanță specifică țărilor situate la frontierele sale estice. În această calitate, Moldova a fost inclusă în programul Parteneriatului estic, care tinde să realizeze o apropiere de natură deopotrivă politică (consolidarea statului de drept), socială (acord de facilitare a vizelor) și economică (acord de liber-schimb aprofundat și complet). În același timp, Moldova nu poate fi indiferentă față de evenimentele din țara vecină, Ukraina, începând cu noiembrie 2013, care a fost marcată la sfârșitul președinției lui Victor Ianucovici de pierderea Crimeii și de conflictul din Donbas. Cu atât mai mult că Republica Moldova trebuie ea însăși să facă față unei situații de secesiune în partea de est a țării, Transnistria, de la începutul anilor 1990.

Rezultatele alegerilor din noiembrie 2014 scot în evidență trei momente esențiale: în primul rând, victoria șubredă a coaliției pro-europene, care a obținut 55 de deputați din 101[1]. Această coaliție este compusă din trei partide (Partidul Liberal-Democrat – 20,16%; Partidul Liberal – 9,67%; și Partidul Democrat – 15,80%), iar confirmarea sa consolidează alegerile politice efectuate de coaliția pro-europeană. În afară de aceasta, scrutinul a fost marcat de eșecul sever al Partidului Comuniștilor, care a trecut de pe primul loc pe locul trei, respectiv, de la 42 la 21 de locuri în parlament (17,48%). Acest partid continuă să reprezinte o forță politică reală, dar poziționarea sa este astăzi mai dificilă. În fine, trebuie măsurat cu atenție progresul Partidului Socialiștilor, devenit primul partid din Moldova (20,51%), urmat de Partidul Liberal Democrat. Dincolo de aceste rezultate, ar trebui să reținem și dificultatea provocărilor curente (lupta cu corupția, sărăcia, reformele politice și economice…), într-o țară care rămâne încă puternic polarizată politic. În aceste condiții, coaliția din urma scrutinului nu este nici ea sigură că va putea dura pe întreaga perioadă a mandatului de 4 ani.

O abordare a stângii moldoveneşti ar înseamna mai ales o analiză a instituțiilor și a ideilor sale astăzi, luând în calcul caracterul recent al sistemului politic din această ţară. În cele ce urmează, ne vom concentra la început pe o interogare a ceea ce poate fi numită “stânga instituțională”, compusă din diferitele sale partide. Vom observa apoi care sunt acele “idei de stânga” structurante, ce diferă fără îndoială destul de mult de cazul francez.

Sistemul politic moldovenesc. Puncte de reper

Înainte de a chestiona rezultatul alegerilor, ar trebui să invocăm trei caracteristici esențiale ale vieții politice moldovenești: caracterul relativ recent al sistemului partidelor, originea clivajelor existente și importanța geopolitică în structurarea câmpului politic.

Mai întâi, sistemul politic este compus din numeroase partide, abia înrădăcinate: există nu mai puțin de 25 de participanți care s-au prezentat la alegeri cu un singur tur (20 de partide politice, un bloc electoral și 4 candidați independenți). În acest context, în absența legii privind finanțarea vieții politice, a dispune de resurse financiare este mai important decât de a mobiliza militanți pentru vot, cauza constituind-o chiar practicile mediatice și clienteliste în vigoare.

Apoi, trebuie să observăm că clivajele existente sunt recente și datează de la independența din 1991; partidele politice moldovenești nu reprezintă renașterea celor din perioada interbelică, și cu atât mai puțin a celor de dinainte[2]. Din acest motiv, nu există de fapt o memorie politică colectivă interbelică, spre deosebire de, spre exemplu, România, țara vecină, sau de cele trei țări baltice. Acest lucru nu exclude tensiuni memoriale destul de vii privind al Doilea Război Mondial, bilanțul Uniunii Sovietice și al comunismului, producând o scindare puternică în sânul societății.

În cele din urmă, frontierele politice de la independență încoace nu au fost influențate doar de probleme sociale sau societale, dar şi de orientarea geopolitică. La modul general, cu cât partidele sunt mai aproape de România, cu atât mai mult ele sunt considerate “de dreapta”, și cu cât ele sunt mai favorabile dezvoltării relațiilor cu Rusia, cu atât mai degrabă ele sunt considerate “de stânga”. La alegerile din noiembrie, alegătorii au votat pentru a soluționa problema sărăciei în Moldova, partajându-se în două proiecte concurente, Uniunea europeană şi Uniunea euroasiatică. Există preferințe regionale: nordul și Găgăuzia votează mai degrabă cu stânga, iar sudul și centrul (Chișinăul) votează mai degrabă cu dreapta, cu anumite nuanțe în funcţie de preferințele politice ale edililor.

 Ce reprezintă stânga instituțională?

Stânga instituțională desemnează ansamblul partidelor semnificative, numite “de stânga” în spectrul politic, pe care îl vom regrupa în familii. Putem numi trei partide apărute în anii 1990: “neo-comuniștii” (ce insistă pe moștenirea Uniunii Sovietice), “social-democrații” (orientați spre Uniunea europeană) și partidele cu orientare “pro-estică” (adică pro-ruse). În mod firesc, diferite partide pot încerca să reia pe cont propriu orientările sus-menționate: Partidul Comuniștilor (PCRM), aflat la putere între 2001 și 2009, a cunoscut o linie evolutivă reluînd diverse identități politice dintre cele pomenite anterior.

“Neo-comuniștii” se identifică cu Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), condus de Vladimir Voronin din 1994, care a fost el însuși președinte al țării din 2001 până în 2009. Acest partid relativ bine structurat și identificabil de către electorat a apărut ca răspuns la dezamăgirile “tranziției”, ale economiei moldovenești, eșuate la jumătatea deceniului de după independență, mai cu seamă în zonele rurale, unde PCRM a devenit majoritar. Alegerile din 2014 marchează fără îndoială un declin ireversibil al influenței sale, după ce a reprezentat, pe parcursul a cincisprezece ani, o treime și jumătate din electorat.

“Socio-democrații” Partidului Democrat împărtășesc o aspirație europeană împreună cu cea mai mare parte a dreptei moldovenești, reușind totodată să dezvolte legături cu diverse partide europene de stânga (precum și cu Fundația Jean-Jaurès), în calitate de membru al Internaționalei Socialiste. Acest curent este condus de Marian Lupu, fost membru reformator al PCRM și fost președinte interimar.

Cei cu orientare “pro-estică”, spre deosebire de cei cu orientare „pro-vestică”, susțin o apropiere economică, politică și geopolitică de Rusia și de spațiul post-sovietic. Partidul Socialist al Republicii Moldova (PSRM) a incarnat viziunile acestui curent în alegeri, altădată reprezentate de PCRM. PSRM este condus de Igor Dodon, fost membru al PCRM, care a fost singurul candidat primit de Vladimir Putin pe parcursul campaniei electorale. Victoria sa electorală a fost facilitată de faptul că partidul lui Renato Usatîi, milionar moldovean ce a făcut averi în Rusia, al cărui program era destul de similar, a fost împiedicat să concureze în săptămâna ce a precedat scrutinul.

Ce idei de stânga sunt operante?

Societatea moldovenească, caracterizată de ruralitatea sa, marcată la rândul său de ortodoxie (98% din populație) și afectată de trecutul sovietic (o jumătate de secol), rămâne mai influențată de conservatorismul social decât de liberalismul cultural. Ar trebui deci să ieșim din concepțiile noastre obișnuite cu privire la ceea ce reprezintă stânga, bazată pe progres, individ și popor, pentru a înțelege contextul moldovenesc.

Lupta stângii moldovenești nu este cea a curentelor laice contra celor religioase. Puterea politică nu este câștigătoare în detrimentul puterii religioase, ea însăși înlocuind ceva timp în urmă ateismul științific (din perioada Uniuii Sovietice). De altfel, clerul ortodox nu are pretenția de a se afirma contra puterii seculare. Scindarea are loc mai degrabă în sânul ortodoxiei (98%), Biserica Ortodoxă a Moldovei fiind atașată Patriarhiei de la Moscova, în timp ce Biserica Basarabiei e atașată Patriarhiei de la București. Problema religioasă vizează mai degrabă orientarea geopolitică, decât relațiile între puterea seculară și cea spirituală.

Criza economică legată de trecerea la economia de piață, care a înregistrat înjumătățirea averii pe cap de locuitor într-un deceniu, a produs noi scindări în sânul societății moldovenești. Nu este surprinzător că susținătorii stângii se regăsesc printre categoriile sociale cele mai afectate: satele și-au pierdut piețele lor de desfacere post-sovietice, iar un anumit număr de uzine au fost închise odată cu deschiderea altor piețe. La aceasta se adaugă soarta minorităților (ucrainieni, ruși, găgăuzi, bulgari etc.) care se tem de o apropiere prea mare de România. În mod paradoxal, însă, această sociologie electorală nu împiedică diferite partide de stânga să fie “pragmatice” în materie de politică economică, de la democrați la neo-comuniști, odată ce marjele de manevră sunt înguste. În mod ciudat, Partidul Liberal este deseori în egală măsură sau chiar mai mult partizan al unui stat social decât par a fi în practică partidele de stânga. În acelaşi timp, Partidul comuniștilor a fost susținut la putere de un număr mare de oligarhi locali.

Până la urmă, quid est stânga critică? O putem regăsi într-o fracțiune a partidului comuniștilor, de cultură marxistă; diferite mișcări ale cetățenilor, de la cele anti-corupție la cele feministe, deseori finanțate de organisme internaționale, stabilite preponderent în capitală. Cu toate acestea, putem constata absența unei mișcări ecologiste progresiste, în ciuda problemelor de mediu existente.

 

Note

  1. Victoria e mult mai șubredă decât pare, dacă luăm în considerație faptul că primele două partide ce nu au atins pragul de 6% sunt Partidul Comuniștilor Reformatori (4,92%) și blocul electoral Uniunea Vamală (3,45%), care sunt în opoziție.
  2. Pentru a reaminti, înainte de independența din 1991, Moldova a fost sub autoritatea Rusiei din 1812 până în 1918, a României până în 1940, apoi a Uniunii Sovietice după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Articolul a fost preluat de pe portalul EuroCité cu acordul autorului.

Traducere: Dorel Curtescu

Sursă imagine de fundal.

Despre autor

Florent Parmentier

Florent Parmentier, doctor in Political Science, lecturer at Sciences-Po Paris (The Paris Institute of Political Studies). His research work focuses on the concept of the "great Europe" (notably the Eastern Partnership countries) and on European energy policy.

1 Comentariu

  • E foarte greu (si probabil inutil) sa faci o analiza fara sa cunosti subiectul. Autorul afirma ca aici nu exista o memorie politica colectiva, insa ea nici nu poate exista, in memorie nu poate raminea cea ce nu a fost. Mai mult ca atit, in R Moldova pina la 1991 a fost un sistem feodal cu regim fanariot la conducere. Acum noi incercam sa intemeem o societate civila si speram ca vom scapa si de conducerea fanariota. In lipsa societatii civile nu se poate discuta despre partide politice, in realitate noi avem niste persoane ambitioase care au creat niste formatiuni pe criterii de interese si manipuleaza populatia. Anume din aceasta cauza alegatorii voteaza nu partidul ci concret liderul si tot din aceasta cauza nu putem discuta despre partidele de stiga sau dreapta

Lasa un comentariu