„Să nu mergem așa departe și să privim la noi în țară”: Inegalitate de gen și de clasă în feminismul Sofiei Nădejde

În încercarea de a revigora mișcarea feministă autohtonă, tot mai multe voci, atât din România, cât și din Moldova, ne îndeamnă să redescoperim femeile extraordinare, care au marcat prin activitatea lor istoria ultimilor 150 ani și să creăm astfel spațiu pentru existența și realizările acestora în memoria colectivă. Aceste femei continuă să lipsească aproape cu desăvârșire din manualele școlare de istorie și de literatură, iar posibilitățile de cercetare biografică sau de studiu al operelor acestora, inclusiv cu ajutorul unor resurse publicate online, sunt foarte limitate. Articolul de față se înscrie în cadrul acestui demers de recuperare a istoriei, urmărind să ilustreze problemele puse de mișcarea feministă din regiune la sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX, susținută de către elitele intelectuale și economice ale timpului, și să le traseze actualitatea. Prin prisma publicisticii Sofiei Nădejde, una dintre autoarele și activistele cele mai dedicate cauzei egalității de gen și de clasă de pe atunci, acest articol intenționează să reflecte în portretele femeilor extraordinare o istorie paralelă a restului femeilor – a majorității lor absolute – o istorie de secole de opresiune, violență și sărăcie. Conectați aproape exclusiv la discursul feminist din vest, reprezentanții autohtoni ai mișcării feministe vor fi surprinși de diversitatea modalităților prin care această incursiune istorică le poate informa și sprijini programul din prezent.

Teme majore ale feminismului Sofiei Nădejde

„Oare nu-i rușine pentru secolul nostru, ca jumătate din omenirea, așa numită civilizată, să stea în sclavie? S-au liberat robii, domnilor; însă noi am rămas.” – scria S. Nădejde într-o polemică, intitulată „Cestiunea femeilor” și publicată în Femeia română în 1879, revistă editată de scriitoarea și publicista Maria Mavrodin / Flechtenmacher. Născută într-o familie de răzeși din Botoșani, Sofia Băncilă-Gheorghiu își formează primele idei feministe și de critică socială mai ales prin studiu individual, odată ce se stabilește la Iași împreună cu soțul Ioan Nădejde – un bine-cunoscut avocat, scriitor și lider socialist. Soții Nădejde și-au transformat locuința ieșeană – „căsuța din Sărărie” -, într-un spațiu de dezbatere a idealurilor revoluționare din 1848, în special problema agrară, democratizarea, libertatea expresiei, sufragiul universal, reforma educației publice (nu fără a atrage apostrofările de rigoare din partea orășenilor pentru sociabilitatea și dezinvoltura lor). Denunțînd o stare generală de inegalitate, S. Nădejde elaborează argumentul sclaviei, punctând superficialitatea libertăților acordate femeilor: „Veți zice oare: ce, nu vă educăm: nu vă dăm voie să vă îmbrăcați după gust? Eu voi răspunde că și sclavii primeau o educațiune, care folosea numai stăpânilor; și sclavii erau siliți să se împodobească, nu însă pentru a li se face lor plăcere, ci stăpânilor.” O excelentă observație a metodelor prin care se pretinde emanciparea femeilor – educația exclusiv „feminină”, adică a rolului de mamă și lucrătoare casnică, dar și cultivarea calității „feminine” de obiect plăcut la aspect, cea din urmă anticipând argumentul emancipării deghizate sub forma sexualizării corpului femeilor. „Cu părere de rău voi spune că sunteți barbari și noi sclave, îmbrăcați unii și alții în haine europene” – conchide S. Nădejde, urmărind să discrediteze astfel discursul aparent modernizator și europenizator al clasei politice conservatoare, formate din bărbați, și demascând lipsa angajamentelor de substanță pentru modernizarea societății. Cu abonați în Imperiul Austro-Ungar, Italia și Franța, Femeia română continuă să colaboreze cu S. Nădejde și pentru alte articole la subiectul emancipării femeii, colaborare care a făcut posibilă o importantă platformă de dialog între discursurile feministe vestice și cele autohtone.

La inițiativa lui Ioan Nădejde, în 1879 se tipărește la Iași ziarul Besarabia – o publicație de protest contra anexării Basarabiei la Imperiul Țarist și de sprijin al mișcării de rezistență în Basarabia dintr-o perspectivă explicit socialistă. Deloc surprinzător, ziarul este închis de către autoritățile române la doar un an de la lansare. Aici, S. Nădejde publică o rubrică feministă, în care explorează istoria statutului femeilor la alte popoare, inclusiv cel francez și turc,care influențaseră cel mai mult situația de atunci a femeii în România, și pledează pentru revendicarea drepturilor femeii în paralel cu agenda politică a publicației: în viziunea autoarei, rezistența națională și emanciparea femeii nu se exclud, ci sunt obiective care se consolidează reciproc – un argument, care rezonează cu premisele feminismului post-colonial.

Între 1881 și 1891, S. Nădejde publică în ziarul Contemporanul. Revistă științifică și literară, în jurul căruia se grupează intelectualii socialiști ieșeni, facilitând astfel o perioadă intensă de dezbatere cu reprezentanții societății Junimea. Viziunile politice și culturale ale junimiștilor, pe alocuri trunchiate sau esențializate, sunt în continuare prezentate drept singurele reprezentative pentru perioada respectivă în manualele de istorie și literatură. Cu un tiraj extraordinar pentru orice publicație românească din acea vreme – 4500 exemplare, Contemporanul îi servește S. Nădejde drept platformă pentru lansarea unei campanii feministe împotriva opiniei că femeile „au creierul mai mic”, foarte răspândită pe atunci și utilizată pentru a „demonstra” că femeile au capacități intelectuale reduse, motiv pentru care acestea nu ar trebui admise, între altele, în politică. „Cum am putea în adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană e cu 10 la sută mai mică?” se pronunța în cadrul unei conferințe din 1882 nimeni altul decât Titu Maiorescu, considerat drept unul dintre cei mai importanți oameni politici din România antebelică, promotor al modernizării societății și al literaturii române. Expresia perfectă a misoginiei care parazita cercurile intelectuale și politice pe atunci, acesta a reprezentat și una dintre cele mai autoritare voci ale darwinismului ca și argument al superiorității unor grupuri de oameni față de altele. „Dacă în treacăt vom deschide aici chestiunea emancipării femeii, noi observăm atât numai, că ideea, cu toată frumusețea ei teoretică, în starea de azi a lucrurilor, este precipitată și… cam nerealizabilă” – conchide Maiorescu în aceeași prelegere, fără a oferi vreo estimare a momentului în care egalitatea dintre femei și bărbați, atât de dezirabilă în teorie, va deveni totuși posibilă. Răspunsul S. Nădejde nu i-a lăsat loc de replică lui Maiorescu, ci dimpotrivă a marcat începutul unei cariere publicistice și de activistă extraordinare pentru acea perioadă (nu doar pentru o femeie). Odată demonstrată invaliditatea argumentului surprinzător de inelegant și vădit discriminator pentru o personalitate de talia lui Maiorescu, inclusiv prin calcule matematice, S. Nădejde investighează sursele multiplelor inechități sociale din România, asupra cărora va reveni cu o regularitate strictă în numeroasele sale articole, atât din Contemporanul, cât și din cele peste 40 de alte publicații, pentru care a scris în cei 60 de ani dedicați profesiei.

„De câtă iscusință n-are nevoie femeia pentru a crește un copil, așa bine rău cum îl crește! În gospodărie ea are o muncă mult mai variată decât a bărbatului și noi știm că creierul crește nu numai cu cantitatea de mișcare, ci și cu varietatea acestei mișcări” (1882), își continuă pledoaria S. Nădejde, urmărind astfel să deschidă un dialog despre inegalitatea muncii casnice și de îngrijire a copiilor – sarcini rezervate exclusiv femeilor, oricare le-ar fi apartenența de clasă, dar care sunt trecute într-un mod perfid și confortabil cu vederea atunci când vine vorba de emancipare politică și economică. „Așadar ce suntem noi decât niște sclave menite a perpetua genul omenesc? Noi naștem și creștem copiii prin cele mai mari munci și necazuri. Câte nopți nedormite! De câte plăceri nu ne privăm!” (1879) mai scria S. Nădejde, devenită ea însăși ulterior mamă a șase copii.

Deosebit de important este faptul că miza proiectului critic înaintat de către S. Nădejde a urmărit să cuprindă întreaga societate: atât elitele intelectuale, politice și economice, cât și populația rurală. Astfel sunt trasate primele intersecții dintre inegalitatea de gen și cea de clasă, nu doar cu scopul de a arăta suferința dublă a femeilor de la sat, dar și de a critica superficialitatea și complicitatea unor femei din rândurile elitei. Într-o amplă clarificare a combaterii pe care o aduce tezei lui Maiorescu, S. Nădejde menționează că se referă în primul rând la „femeia din popor”, care „pe lângă că de obicei muncește avalma cu bărbatul, se mai pricepe încă la o mulțime de lucruri pe care bărbatul nu obișnuiește a le face” (1882). Prin urmare, este indubitabil faptul că femeia și bărbatul de la sat își împărtășeșc sărăcia și munca fizică asiduă, doar că în cazul femeilor acestora li se adaugă o serie de alte sarcini, cu un plus de riscuri: femeia „în decursul veacurilor, ca mai slabă, a trebuit să capete și să aibă o doză oarecare de șiretlic pentru a putea prin acesta de multe ori să se apere de forța brutală a bărbatului” (1882). Violența pe bază de gen și alcoolismul, ambele atât de caracteristice mediului rural, vor fi temele majore ale unei campanii susținute de către S. Nădejde în paginile ziarului Albina, condus de Spiru Haret, cu care a colaborat timp de zece ani începând din 1904 și unde a publicat și schițe, teatru și povestiri. Sărăcia și situația femeii de la sat o vor preocupa pe S. Nădejde până în ultimii ani de viață, aceasta contribuind în 1937 la o rubrică dedicată drepturilor femeii din ziarul Adevărul, condus de Mihail Sadoveanu, cu articolul „Îmbunătățirea stării economice a sătencei”, unde pledează pentru mecanizarea muncii manuale a femeilor din mediul rural ca și măsură de modernizare.

În același timp, feminismul S. Nădejde a fost inechivoc față de iluzia de emancipare a femeii culte, dar cooptate de către societatea patriarhală: aceste femei reprezentau o „mică minoritate, din care bărbații au făcut o jucărie, și pe care […] și-au format-o după gustul lor, […] o ființă care să-i desfăteze în orele libere, cu cochetăriile ei, cu apucăturile ei copilărești, iar femeile au căutat a forma din bărbați niște producători de bani, care să le poată îndestula toate capriciile” (1882). La fel de intransigentă este poziția S. Nădejde și față de femeile culte, care se opuneau proiectului de educație publică pe principiul egalității dintre femei și bărbați: „Educațiunea noastră era finită în 7 sau 8 ani, din care jumătate la studiu, iar jumătate la lucru de mână, muzică etc., ceea ce nu face mai mult decât un pătrariu din timpul de studiu al bărbaților. […] Este de datoria tuturor femeilor care pot de a căuta a se instrui cât mai mult, căci atunci vor putea mai cu înlesnire lupta pentru emanciparea sexului întreg” (1882, în Buzea, 2013). Sofia Nădejde responsabilizează astfel pe femeile cu poziția materială necesară accesului la educație să susțină cauza egalității, iar în sprijinul celorlalte femei face apel la reformarea sistemului educațional exclusivist: „Suntem acuzate că nu învățăm, dar avem școli? Pentru ca o femeie să aibă bacalaureatul de ex., trebuie să aibă și mii de galbeni” (1879) – un apel cu atât mai autoritar cu cât S. Nădejde a fost prima femeie din România, căreia i s-a permis să susțină BAC-ul (la un liceu de băieți, desigur). „Dați-ne educațiune serioasă, faceți să dispară dinaintea noastră ideia că femeia trebuie numai să placă, sădiți prin educație demnitatea personală în femei […] voim să ne tratați ca pe niște oameni egali. Numai atunci veți găsi adevărate soții și mame” (1879) își rezumă S. Nădejde apelul către bărbați și, implicit, către clasa politică.

Critica socială a S. Nădejde se extinde pe parcurs, premisele acesteia urmărind să explice nu doar sursele stării de inferioritate a femeii în societatea românească, dar și pe cele ale corupției și civilizării pretinse: „Oamenii noștri politici se îngrijesc de economia și industria țărei, de politica externă, de prestigiul nației în fața Europei, de înfrumusețarea orașelor. Și vai, atât de puțină grijă au pentru temelia acestor clădiri, care e formarea unei nații robuste, deștepte și, mai presus de toate, morale. Și dacă statul face puțin pentru căpătarea acestor virtuți, apoi familiile, direct interesate în cauză, fac și mai puțin. Să nu uităm că educația morală a unei nații e mai anevoie de căpătat decât o civilizație superficială” (1896).

Sofia Nădejde la București

În 1894, S. Nădejde devine redactor al Evenimentului Literar – prima publicație din România condusă de către o femeie, transferând astfel redacția revistei de la Iași la București, unde se restabilește împreună cu familia. Pe sfârșit de secol XIX, spiritul revoluționar al soților Nădejde, dar și al grupului pe care l-au susținut la Iași, își diminuează latitudinile, părăsind în 1899 Partidul Socialist și adoptând o poziție reformist-liberală. Fără să renunțe la publicistică, S. Nădejde își redirecționează eforturile mai întâi către proză și teatru, iar din 1918 – către activități de organizare civică. Este autoarea primului roman din literatura română scris de o femeie, intitulat „Patimi”, în 1903 – operă premiată în cadrul unei competiții literare organizate de către ziarul Universul. Urmează romanele „Robia banului” (1906) și „Părinți și copii” (1907) – toate având ca subiect central oprimarea femeilor, în special în mediul rural. În 1918, S. Nădejde contribuie la fondarea Asociației pentru Emaniciparea Civilă și Politică a Femeilor Române, iar pe parcursul anilor ‘30 este Președinta de Onoare a Frontului Feminin – o platformă, fondată de avocata Ella Negruzzi, a femeilor din artă și literatură pentru sprijinul organizațiilor de femei în rezistența lor contra forțelor de dreapta, aflate în ascensiune în România și restul Europei.

Redresarea feminismului autohton

Miza acestui articol îi depășește limitele de spațiu: am  discutat aici doar temele centrale ale feminismului din publicistica Sofiei Nădejde, cu o contextualizăre istorică minimă, și fără a analiza vasta ei operă literară și activitatea de lideră civică. Pentru un studiu mai aprofundat, disertația A. Devesel (2012) și monografia V. Vișinescu (1972) vor fi deosebit de utile. Dificultățile demersului anunțat la început au devenit însă mai evidente: revendicarea mișcării feministe autohtone este posibilă doar printr-un amplu exercițiu de redresare a modului în care ne scriem și predăm istoria ultimilor 150 ani. Din discursul agreat de elitele intelectuale și regăsit în manualele de istorie și literatură sunt excluse în mod constant și premeditat nu doar femeile, elita și țărancele deopotrivă, dar și orice formă de disidență politică și culturală (de obicei, de orientare de stânga). Puternic distorsionate, lipsite de contextul unor vremuri de o dinamică excepțională, personalitățile noastre istorice sunt fie trunchiate, fie reduse la tăcere.

 

(Notă: Mulțumiri Anamariei Devesel – colegei de la Central European University, pentru generoasa contribuție în referințe bibliografice și imagini adusă acestui articol.)

 

Surse primare

Nădejde, Sofia, „Cestiunea femeilor”, Femeia română, 1879.

Nădejde, Sofia, „Răspuns D-lui Maiorescu în chestia creierului la femei”, Contemporanul, 1881-1882.

Nădejde, Sofia, „Datoria familiei în educație”, Gazeta săteanului, 1896.

 

Referințe bibliografice

Bouleanu, Elisabeth, „Femeia care l-a umilit pe misoginul Titu Maiorescu, care avea teoria că ,,femeile se tâmpesc în timp”. Sofia Nadejde a dărâmat halucinanta credință a criticului”, Adevărul, 2015.

Buzea, Florentina, „Publicistica Sofiei Nădejde – o modalitate de susţinere a crezului său feminist”, Krypton, nr. 1, 2013, pp. 69-76.

Devesel, Anamaria (2012), Sofia Nădejde. A nineteenth-century Romanian Socialist Feminist, Central European University, Department of Gender Studies.

Mihăilescu, Ştefania (2006), „Sofia Nădejde”, în Francisca De Haan et al., Biographical Dictionary of Women’s Movements and Feminisms in Central, Eastern and South Eastern Europe, 19th and 20th Centuries, Budapest-New York, Central European University Press, pp. 360-362.

Mihăilescu, Ştefania (2000), Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838-1928), Iaşi, Editura Polirom.

Vişinescu, Victor (1972), „Sofia Nădejde. Monografie”, Bucureşti, Editura pentru Literatură.

Zamfirescu, Virgil, „Ion și Sofia Nădejde”, România liberă, 2009.

 

Referințe recomandate

Buzea, Florentina, „Tipologia personajelor feminine în teatrul Sofiei Nădeje”, Studii şi cercetări ştiinţifice. Seria Filologie, Universitatea din București, nr. 30, 2013, pp. 59-69.

Mihăilă, Ramona, “Challenging the Literary Scene: Late Nineteenth-Century Romanian Women Writers”, Journal of Research in Gender Studies, nr. 1, 2011, pp. 124-134.

Mihăilă, Ramona, “’New Woman’ as Reflected in the First Feminist Journals”, Analele Universităţii Spiru Haret. Seria Jurnalism, nr. 11, 2010, pp. 293-298.

Văcărescu, Theodora-Eliza, „Contexte de gen: roluri, drepturi şi mişcări ale femeilor din România la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX”, Sociologie Românească, nr. 1-2, 2014, pp. 92-118.

 

Sursă imagine de fundal: adevarul.ro

 

Acest articol face parte dintr-un proiect de dosare tematice, realizat în baza unui parteneriat dintre https://platzforma.md și Fundația Friedrich Ebert – Moldova. Articolele publicate în cadrul acestui proiect nu exprimă neapărat punctul de vedere al partenerilor.