Utopia realizată a Comunei din Paris

Zilele aceste se împlinesc 146 ani de la instaurarea unuia din cele mai frumoase exemple de societate egalitară, echitabilă și democratică: Comuna din Paris. Cu această ocazie PLATZFORMA publică un scurt text-sinteză a realizărilor Comunei.

[label shape=”” type=””] Christophe Voilliot  [/label]

Schimbarea politicii, instaurarea egalității între bărbați și femei, inventarea unor noi moduri de guvernare, creșterea participării politice a cetățenilor…: aceste principii, repetate obsesiv, au fost întotdeauna pe ordinea zilei mișcărilor muncitorești. În 1871, poporul parizian s-a revoltat și a încercat să le umple cu un conținut concret.

Cu ocazia aniversării a 140 de ani de la instaurare (1), Comuna din Paris a ieșit din nou din uitare, Primăria orașului Paris a organizat expoziții, conferințe, tururi ghidate. De asemenea au apărut mai multe publicații pe această temă.

Totuși, acest tip de celebrare tinde să pună în umbră moștenirea Comunei în contrast cu imaginile din Săptămîna Sîngeroasă (2) și a ultimelor lupte. Ca și cum fumul incendiilor aprinse de Adolphe Thiers și versaillezi ar recupera în vreun fel, pentru memorie, realizările concrete și speranțele rebeliunii pariziene. Revizionismului indus de pitorescul fotografic (3) și de toți cei care nu rețin din acest episod decît ”profanarea cărămizilor și mortarului” (4), ca să recuperăm formula caustică a lui Marx, ar trebui să îi contrapunem recunoașterea multiplelor lucruri ce au fost realizate pe durata celor 72 de zile ale Comunei, răstimp în care parizienii au încercat să pună în practică ideea unei auto-guvernări a poporului și în care au reușit să-l transforme pe acesta într-o forță militară capabilă să lupte de la egal la egal contra soldaților profesioniști.

Comuna s-a născut dintr-o frică dublă: cea prilejuită de intrarea trupelor prusace în Paris și cea față de o reacție monarhică după alegerile parlamentare din februarie 1871. ”În contextul eșecurilor și trădărilor claselor guvernante, proletariatul parizian a înțeles că trebuie să ia în mîinile sale guvernarea treburilor publice și astfel să salveze situația” (5), anunța un comunicat din 21 martie. Mînați de o pasiune democratică, de amintirea dreptului la revoltă proclamat de Constituția din 1793 și de o dorință hotărîtă de a rezolva chestiunea socială, poporul parizian și diversele grupuri emanate din el au inventat zi de zi o formă instituțională inedită.

Chiar dacă majoritatea măsurilor au ținut de rezolvarea unor chestiuni urgente dictate de situația economică și sanitară în care se găsea clasa muncitoare (distribuirea ”bonurilor pentru pîine”, deschiderea unor ”cuptoare economice” și ”cazane” pentru hrănirea populației, interdicția expulzărilor locative, amînarea datoriilor comerciale și abolirea dobînzilor), totuși Comuna a găsit timp să se ocupe de aproape toate aspectele vieții orașului. Un inventar rapid al realizărilor sale ne-ar permite să-i percepem anvergura.

Întîi de toate, Comuna a schimbat prevederile privind reprezentativitatea politică. Primul său act de legitimitate politică, alegerea membrilor săi, are loc pe 26 martie. Niciodată după Revoluția Franceză nu s-a pus atît de mult accentul pe caracterul imperativ și revocabil al mandatului: ”e o datorie și o satisfacție pentru noi să vă ținem la curent cu desfășurarea treburilor publice și să vă comunicăm impresiile noastre” (6), relatau, pentru alegătorii lor, aleșii districtului 17.

Străinii sînt incluși în acest proces. O mare parte dintre ei luptaseră deja de partea trupelor franceze după proclamarea celei de-a Treia Republici, la 4 septembrie 1870: Garibaldi și cămășile sale roșii, dar de asemenea și polonezi, ruși etc. În legătură cu alegerea muncitorului bijutier Léo Frankel, născut în Ungaria, comisia electorală explică: ”ținînd cont că drapelul Comunei este cel al unei republici universale, ținînd cont că fiecare oraș are dreptul de a acorda cetățenia străinilor care îl servesc, (…) comisia este de părere că străinii pot fi aleși.” (7)

Femeile vor juca și ele un rol decisiv în Comuna din Paris. Chiar dacă Comunei i-a lipsit timpul pentru a le acorda dreptul la vot și a învinge rezistențele vechilor ”republicani” și a socialiștilor proudhonieni, Comuna a arătat că emanciparea poporului, inclusiv a a femeilor, este parte a aceleiași lupte. Distincția dintre sexe este chestionată de Uniunea femeilor pentru apărarea Parisului, condusă de Elisabeth Dmitrieff și Nathalie Le Mel, pentru că aceasta este ”creată și întreținută de antagonismul pe care se bazează privilegiul claselor conducătoare” (8). Aceste proclamații nu au rămas doar la etapa de declarații: numeroase ateliere cooperative feminine au apărut în oraș, uniunile libere între bărbați și femei au fost legalizate, iar copiii născuți în afara căsătoriilor au fost recunoscuți ca avînd aceleași drepturi ca și ceilalți. Prostituția a fost stigmatizată și interzisă ca fiind ”exploatarea comercială a ființelor umane de către alte ființe umane”.

Cît despre separarea bisericii de stat, aceasta a fost proclamată la 2 aprilie printr-un decret ce stipula naționalizarea bunurilor congregațiilor religioase. Mai multe biserici pariziene au servit drept loc de întîlnire pentru cluburi politice, fără ca activitatea cultului să fie întreruptă.

De asemenea Comuna a implementat, în forma sa cea mai clară, principiul educației laice, obligatorii și gratuite. Aceasta este ”educația integrală” despre care vorbește Edouard Vaillant, delegat instituțional, și care reprezenta, în opinia sa, ”baza egalității sociale”. O importantă parte a acțiunilor municipalităților trebuia consacrată educației fetelor și educației profesionale. O școală de arte aplicate pentru fete a fost inaugurată pe 13 mai. Un ultim aspect – pe 18 mai, comisia recomanda egalizarea tratamentului învățătorilor și învățătoarelor în urma unei constatări că ”exigențele vieții sînt numeroase și necesare atît pentru femei cît și pentru bărbați”.

Comunarzii s-au ocupat și de domeniul artelor. La inițiativa pictorului Gustave Courbet și ca urmare a unei întîlniri ce a adunat mai mult de 400 persoane pe 13 aprilie, fost creată o Federație a Artiștilor din Paris. Manifestul acesteia proclama: ”această guvernare a lumii artelor de către artiști are drept misiune conservarea moștenirii trecutului, punerea în evidență a tuturor elementelor prezentului, regenerarea viitorului prin educație” (9). Prin decretul din 22 aprilie, federația primea în gestiune sălile de spectacol neocupate ce aparțineau orașului ”pentru a fi utilizate pentru organizarea unor manifestări în beneficiul văduvelor, răniților, orfanilor și soldaților gărzii naționale”.

Comuna merită de asemenea lăudată pentru revoluția socială pe care a produs-o prin progresul său concret în privința organizării muncii. Putem cita aici interdicția muncii pe timp de noapte pentru muncitorii brutari, suprimarea amenzilor pe salarii (decretul din 27 aprilie) și a birourilor de plasament, veritabile instrumente de control social pe timpul celui de-al Doilea Imperiu.

Formula de asociație a muncitorilor a fost considerată principiu de bază al organizării producției – nu se punea în discuție aici chestiunea abolirii proprietății private, ci lichidarea exploatării muncitorilor care s-ar fi realizat prin participarea colectivă la activitatea economică. Decretul din 16 aprilie prevedea deopotrivă naționalizarea temporară a atelierelor închise, dar și fixarea unui juriu ce ar fi arbitrat condițiile financiare ale trecerii ulterioare și definitive ale acestora către asociațiile muncitorești.

Pentru ca salariul să asigure ”existența și demnitatea” muncitorului (decretul din 19 mai), caietele de sarcini ale întreprinderilor trebuiau să indice ”prețul minim al muncii pentru o zi” (decretul din 13 mai) stabilit de către o comisie în care sindicatele aveau reprezentare.

Conform acestei logici salariul minim urma să fie ulterior aplicat tuturor muncitorilor.

În privința reformelor justiției Comuna a reușit destule chiar dacă domeniul cerea mult mai mult timp decît a beneficiat delegatul pentru justiție Eugène Protot. Bilanțul său nu este totuși de neglijat: suprimarea vînzării oficiilor și gratuitatea justiției pentru toți, inclusiv a procesului de obținere a unor acte ce țineau de competența notarilor (decretul din 16 mai), alegerea magistraților prin sufragiu universal. În privința libertăților publice, limbajul oficial – ”contează ca toți conspiratorii și trădătorii să fie împiedicați să mai facă rău, dar contează la fel de mult să prevenim orice act arbitrar ce atentează la libertățile individuale” (14 aprilie) – contrastează cu realitatea mai puțin glorioasă a actelor comise sub acoperirea ”ex-prefecturii de poliție”, fără a mai vorbi și de execuția prizonierilor între 23 și 26 mai.

”Cadavrul e în pămînt, dar ideea este afară”: aceste cuvinte ale lui Victor Hugo revin în mod constant sub penele care celebrează moștenirea Comunei din Paris. O altă mărturie contemporană cu evenimentele Comunei, ilustrează ambiguitatea acestei poziții. În Le Rappel, în aprilie 1871, Hugo scria: ”Sînt pentru Comună în principiu, și contra Comunei în aplicare.” (10)

Miza acestei mărturii e clară: nu trebuie doar să ținem la principii, formulate în mod curent deseori ca drepturi (dreptul la locuință, dreptul la muncă etc.), este nevoie să purcedem și la aplicarea lor în realitate.

REFERINȚE:

1. Articolul a apărut în Le Monde Diplomatique în anul 2011. În anul 2017, Comuna din Paris împlinește 146 ani.

2. Săptămîna sîngeroasă (La Semaine sanglante), săptămîna 21-28 mai 1871, în care Comuna din Paris a fost înăbușită. Armata, condusă de Mareșalul MacMahon, a efectuat represiuni dure: numărul celor uciși pe durata Săptămînii sîngeroase este estimat la circa 10.000–50.000.

3. Patrice de Moncan, Paris incendié pendant la Commune – 1871, Les Editions du Mécène, Paris, 2009.

4. Karl Marx et Friedrich Engels, Inventer l’inconnu. Textes et correspondance autour de la Commune, La Fabrique, Paris, 2008.

5. Journal officiel de la Commune de Paris (rééd. 1997, Ressouvenances, 3 volumes, Œuvres-et-Valsery).

6. Les Murailles politiques françaises, Le Chevalier, Paris, 1874, tome 2.

7. « Rapport de la commission des élections », 30 martie 1871.

8. Programme du 11 avril 1871, cité par Maïté Albistur et Daniel Armogathe, Histoire du féminisme français, Des Femmes, Paris, 1977, tome 2.

9. Citat după Gérald Dittmar, Histoire de la Commune de Paris de 1871, Dittmar, Paris, 2008.

10. Citat după Charles Rihs, La Commune de Paris, sa structure et ses doctrines (1871), Droz, Genève, 1955.

Christophe Voilliot este profesor de științe politice la Universitatea Paris-Ouest-Nanterre.

Articolul a apărut în Le Monde Diplomatique, în numărul din decembrie 2011.

Traducere din limba franceză de Vitalie Sprînceană

În imaginea de fundal – demolarea unei statui a lui Napoleon Bonaparte de către comunarzi în aprilie 1871. sursă imagine de fundal.