DE PRIN ALTE PĂRŢI RECENTE

Sfîrșitul neoliberalismului progresist

Autor: Redacția

[label shape=”” type=””] Nancy Fraser [/label]

Alegerea lui Donald Trump în calitate de președinte al SUA reprezintă un element dintr-o serie de revolte politice care semnalează prăbușirea hegemoniei neoliberale. Această serie de revolte include, între altele, votul Brexit în Marea Britanie, respingerea reformelor lui Renzi în Italia, campania lui Bernie Sanders pentru funcția de candidat oficial al Partidului Democrat în Statele Unite și creșterea sprijinului pentru Frontul Național în Franța. Chiar dacă sînt diferite ca ideologie și scopuri, aceste rebeliuni electorale împărtășesc un element comun:  toate constituie refuzuri ale globalizării corporatiste, ale  neoliberalismului și ale establishment-ului politic ce le-a promovat.

În fiecare caz, alegătorii au zis ”Nu!” unei combinații letale de austeritate, comerț liber, datoriilor excesive și muncii precare, prost plătite, ce caracterizează capitalismul financiar din zilele noastre. Voturile lor constituie o reacție la criza structurală a acestui tip de capitalism care a devenit evidentă pentru prima oară odată cu prăbușirea ordinii financiare mondiale în 2008. Pînă de foarte curînd, principala reacție la această criză a fost protestul social – dramatic și dinamic, fără îndoială, dar în cea mai mare parte efemer. Sistemele politice, pe de altă parte, păreau a fi relativ imune, controlate fiind încă de funcționari de partid și elitele status quo, cel puțin în puternicele state capitaliste SUA, Marea Britanie și Germania. Acum, însă, undele de șoc electorale reverberează pretutindeni în lume, inclusiv în citadelele finanțelor globale. Cei care au votat pentru Trump, la fel precum cei care au votat pentru Brexit, sau împotriva reformelor în Italia, s-au ridicat împotriva elitelor politice stabilite. Prin faptul că au întors spatele establishment-elor de partid, alegătorii au repudiat sistemul ce le-a erodat condițiile de viață în ultimii 30 ani. Surpriza nu e că alegătorii s-au comportat astfel, ci că le-a luat atît de mult timp să o facă.

Totuși, victoria lui Trump nu reprezintă doar o revoltă împotriva finanțelor globale. Lucrul pe care alegătorii săi l-au respins nu a fost neoliberalismul în sine, ci neoliberalismul progresist. Aceasta ar putea suna ca un oximoron, dar constituie, în realitate, o alianță politică perversă ce ar putea fi cheia înțelegerii rezultatelor electorale în SUA și, probabil, în alte părți la fel.

În forma sa americană, neoliberalismul progresist constituie o alianță între curentele mainstream ale noilor mișcări sociale (feminism, anti-rasism și LGBT), pe de o parte, și mediul corporativ din sectoarele industriale simbolice și cele ale serviciilor valoroase (Wall Street, Sillicon Valley și Hollywood), de cealaltă parte. În cadrul acestei alianțe, forțele progresiste își unesc efectiv efortul cu forțele capitalismului cognitiv, în special din zona industriilor financiare. Involuntar, forțele progresiste împrumută legitimitate forțelor capitalismului cognitiv. Idealuri precum ”diversitatea” și ”împuternicirea”, ce ar fi putut în principiu servi unor scopuri progresiste, contribuie acum la lustruirea unor politici care au devastat sectorul industrial și ceea ce cîndva reprezenta stilul de viață al clasei de mijloc.

Neoliberalismul progresist s-a dezvoltat în Statele Unite pe durata ultimelor trei decenii și a fost instituționalizat prin alegerea lui Bill Clinton în 1992. Clinton a fost principalul arhitect și promotor al ”Noilor Democrați” (eng. New Democrats), echivalentul american al ”Noului laburism” (eng. New Labor) al lui Tony Blair. În locul unei coaliții largi, de tipul New Deal (1), ce ar fi cuprins muncitorii industriali asociați în sindicate, afroamericani și clasa medie urbană, Clinton a forjat o nouă alianță între anreprenori, zona semiurbană, noile mișcări sociale și tineri, cu toții progresivi declarați și cu toții adepți ai diversității, multiculturalismului și drepturilor femeilor.

Chiar în timp ce sprijinea aceste valori progresiste, administrația Clinton cocheta cu Wall Street-ul. După ce au dat economia pe mîna celor de la Goldman Sachs, administrația Clinton a dereglementat sectorul bancar și a negociat acorduri de comerț liber ce au accelerat procesul de dezindustrializare. Aceste politici au înstrăinat de Partidul Democrat bazinul său electoral cel mai fidel – așa-zisul Brîu de Rugină (eng. Rust Belt) – regiunea care l-a votat acum masiv pe Donald Trump. Această regiune, împreună cu alte centre industriale din Sud, a fost lovită dur de procesele de dezindustrializare și migrare a producției care au avut loc în ultimele două decenii. Politicile lui Clinton au fost continuate de urmașii săi, inclusiv Barack Obama și au înrăutățit condițiile de viață ale tuturor muncitorilor, dar au avut mai ales de suferit muncitorii angajați în sectorul producției industriale. Pe scurt, clintonismul se face responsabil în mod decisiv de slăbirea sindicatelor, de scăderea salariului real, de precaritatea crescîndă a muncii și de emergența familiei cu doi salariați în locul defunctului salariu familial. Asaltul asupra politicilor sociale a fost însoțit (și făcut atractiv) de un discurs ”progresist” împrumutat de la noile mișcări sociale. În timp ce clasa muncitoare dispărea, țara clocotea de discuții despre ”diversitate”, ”împuternicire” și ”non-discriminare”. Acești termeni, prin faptul că identificau progresul cu meritocrația în locul egalității, echivalau ”emanciparea” cu promovarea unei mici elite de femei, minorități și gay ”talentați” în cadrul ierarhiei coroporatiste în locul abolirii totale a celei din urmă. Aceste înțelegeri liberal-individualiste ale ”progresului” au substituit, gradual, perspectivele expansive, anti-capitaliste, anti-ierarhice, egalitariste, sensibile la dimensiunea de clasă ale emancipării care au înflorit în anii 1960 și 1970. În timp ce Noua Stîngă (eng. New Left) slăbea, critica structurală a societății capitaliste pe care aceasta o făcea s-a stins și trăsătura națională a gîndirii liberal-individualiste s-a reimpus, reușind să restrîngă aspirațiile ”progresiștilor” și ale stîngiștilor auto-proclamați. Ceea ce a consolidat această convergență, însă, a fost coincidența între această dezvoltare și emergența neoliberalismului. Un partid înclinat spre liberalizarea economiei capitaliste și-a găsit aliatul perfect într-un feminism meritocratic coporatist care punea accentul pe ”lean in” și pe ”spargerea barierelor invizibile”.

Rezultatul a fost un ”neoliberalism progresist” ce punea laolaltă idei trunchiate de emancipare și forme letale de financializare. Anume acest amestec a fost respins în totalitate de votanții lui Trump. Printre grupurile ce au fost respinse din această lume cosmopolită nouă sînt muncitorii industriali, micul business și cei care depindeau de industriile din regiunile Marilor Lacuri și din Sud, dar și populațiile rurale devastate de șomaj și droguri. Pentru aceste grupuri, daunele suferite din urma dezindustrializării au fost însoțite de insulta moralismului progresiv ce i-a descris mereu ca fiind înapoiați cultural. Alegătorii lui Trump au respins nu doar globalizarea, ci și cosmopolitismul liberal asociat cu aceasta. Unii (în nici un caz nu toții) au făcut și scurtătura de a arunca vina pentru condiția lor înrăutățită pe corectitudinea politică, pe oamenii de culoare, pe imigranți și pe musulmani. În opinia lor, feministele și Wall Street-ul reprezentau două fețe ale aceleiași medalii, întruchipată perfect în persoana candidatei Hillary Clinton.

Această asociere a fost posibilă mai ales din cauza absenței unei stîngi autentice. În pofida unor explozii de scurtă durată precum Occupy Wall Street, nu a existat în Statele Unite pe durata ultimelor decenii o prezență stîngistă pronunțată. De asemenea, nu a existat vreun discurs cuprinzător ce ar fi putut lega doleanțele legitime ale susținătorilor lui Trump cu o critică coerentă a financializării, pe de o parte, cu o viziune a emancipării care ar fi anti-rasistă, anti-sexistă și anti-ierarhică pe de altă parte. Mai mult, au fost abandonate legăturile potențiale între clasa muncitoare și noile mișcări sociale. Rupți unul de altul, acești poli indispensabili ai unei stîngi viguroase au fost contrapuși ca fiind lucruri diferite.

Doar Bernie Sanders, în campania sa remarcabilă, a luptat pentru a uni aceste poluri, mai ales după cele cîteva critici pe care le-a primit din partea mișcării Black Lives Matter. Prin contestarea neoliberalismului și a principiilor sale, revolta lui Sanders a pornit, în tabăra democrată, un fenomen exploziv, similar celui inițiat de Trump în celălalt partid. În timp ce Trump a îngenunchiat establishment-ul republican, Sanders a fost foarte aproape de a o învinge pe succesoarea desemnată a lui Obama, Hillary Clinton, a cărei aparat de partid controla fiecare pîrghie de putere în cadrul Partidului Democrat. Împreună, Trump și Sanders au reușit să electrizeze o mulțime masivă de alegători americani. Totuși, populismul reacționar al lui Trump a supraviețuit. În timp ce Trump își învingea cu ușurință rivalii, inclusiv pe cei favorizați de marii donatori și șefi de partid, revolta lui Sanders a fost ”controlată” eficient de birocrația internă, nedemocratică a Partidului Democrat. Pînă în ziua alegerilor, alternativa de stînga fusese suprimată. Pentru votanți, rămînea falsa alegere între populismul reacționar și neoliberalismul progresiv. În momentul cînd așa-zisa stîngă s-a aliat cu Hillary Clinton, zarurile fuseseră aruncate.

Această alegere trebuie respinsă de către stînga. Modul în care această alegere a fost formulată de elitele politice, ca una ce opune emanciparea protecției sociale, trebuie rescris prin recurgerea la vastele rezerve de nemulțumire față de ordinea actuală. În loc să acceptăm opoziția dintre financializare-ca-emancipare și protecție socială, trebuie să construim noi alianțe între emancipare și protecția socială împotriva financializării. În cadrul acestui proiect, construit pe ruinele programului lui Sanders, emancipare nu înseamnă diversificarea ierarhiei corporatiste, ci mai degrabă abolirea ei. Iar prosperitatea nu echivalează cu creșterea prețului acțiunilor sau profitului corporatist, ci îmbunătățirea condițiilor materiale pentru o viață bună pentru toți. O asemenea combinație rămîne unicul răspuns viabil și cîștigător în circumstanțele actuale.

Din acest motiv eu nu deplîng înfrîngerea neoliberalismului progresist. Desigur, puseurile rasiste, anti-imigrație și anti-ecologie ale lui Trump reprezintă un pericol real. Dar nu ar trebui să regretăm nici implozia hegemoniei neoliberale, nici demolarea controlului de fier al clintonismului asupra Partidului Democrat. Victoria lui Trump marchează o înfrîngere pentru alianța între emancipare și financializare. Cu toate acestea, președinția sa nu oferă o soluție pentru actuala criză, nici promisiunea unei alternative, nici hegemonie sigură. Mai degrabă sîntem într-o situație de tranziție, un interregnum, o situație deschisă și instabilă în care inimile și mințile urmează încă a fi cucerite. Eu văd în această situație nu doar ca un pericol, ci și o oportunitate: șansa de a construi o nouă mișcare de stînga.

Dacă aceasta se va întîmpla depinde parțial și de disponibilitatea unor progresiști ce au migrat în tabăra lui Hillary Clinton de a-și face autocritică și de a se despărți de unele mituri pe care le-au îmbrățișat. Aceștia vor trebui să abandoneze mitul comod dar fals potrivit căruia ei au fost înfrînți de o adunătură de mizerabili (rasiști, misogini, islamofobi și homofobi) ajutați de Putin și FBI. Ei vor trebui să-și asume o parte din responsabilitate pentru înfrîngere, mai ales prin recunoașterea faptului că au sacrificat cauza protecției sociale, bunăstării materiale și demnității profesionale pentru o perspectivă falsă a emancipării în termeni de meritocrație, diversitate și împuternicire. Ei vor trebui să reflecteze profund asupra modului în care e posibilă transformarea economiei politice a capitalismului financializat, revigorînd expresia lui Sanders despre ”socialismul democratic” și căutîndu-i noi sensuri pentru secolul 21. Ei vor trebui, mai ales, să învețe să ajungă la masa alegătorilor lui Trump, care nu sînt neapărat rasiști sau „adepți convinși” ai dreptei, ci mai degrabă victime ale unui sistem aranjat. Acești alegători trebuie recrutați pentru proiectul anti-neoliberal al unei stîngi renăscute.

Aceasta nu înseamnă în vreun fel că îngrijorările privind rasismul și sexismul trebuie ignorate. Din contră, va trebui să arătăm că aceste sisteme istorice de oprimare capătă noi expresii și forme de manifestare astăzi, în era capitalismului financializat. Trebuie să respingem logica falsă a jocului cu miză nulă care a dominat campania electorală. De asemenea, trebuie să învățăm a conecta prejudiciul suferit de femei și persoane de culoare cu cele suferite de mulți dintre votanții lui Trump. În acest fel, o stîngă revitalizată poate construi fundamentul unei noi coaliții care și-ar asuma drept misiune să lupte pentru toți.

 

Nancy Fraser este profesoară de filozofie și politică la The New School for Social Research (New York) și autoare a cărții Fortunes of Feminism: From State-Managed Capitalism to Neoliberal Crisis (Verso, 2013).

 

Note:

(1) https://ro.wikipedia.org/wiki/New_Deal

 

Articolul a apărut inițial pe platforma Dissent cu titlul The End of Progressive Neoliberalism și a fost tradus în română de Vitalie Sprînceană.

Despre autor

Redacția

Portalul https://platzforma.md (PZF) îşi propune să fie un spaţiu online de reflecţie şi atitudine critică.

10 Comentarii

  • Primo, cred ca trebuie sa multumim lui Vitalie pentru traducerea acestui text. Independent de rezervele care urmeaza, cred ca merita sa fie salutata orice initiativa care permite sa iesi din provincialismul care domină dezbaterile intelectuale si politice în mediul românesc.

    Nancy Fraser, autoarea textului, se prezintă ca o adeptă a unei « noi mişcări de stânga » care ar trebui sa ia locul « neoliberalism-ului progresist » (aşa cred ca ar trebui tradus cuvântul englez « progressive »). Acesta este definit ca « o alianță între curentele mainstream ale noilor mișcări sociale (feminism, anti-rasism și LGBT), pe de o parte, și mediul corporativ din sectoarele industriale simbolice și cele ale serviciilor valoroase (Wall Street, Sillicon Valley și Hollywood) ». Sub administraţia Clinton, acest neoliberalism s-ar fi substituit « noii stângi » adică perspectivelor « anti-capitaliste, anti-ierarhice, egalitariste, sensibile la dimensiunea de clasă ale emancipării care au înflorit în anii 1960 și 1970 ».

    Tonul cam triumfător adoptat de profesoara nord-americană atunci când prezintă aceasstă evoluţie a situaţiei mi se pare cam deplasat. După dânsa, victoria lui Trump în SUA si deruta paneuropeanismului în UE constituie nu numai o ocazie propice pentru relansarea noii noii stângi ci şi oarecum o victorie a unor idei de stânga, ceea ce mi se pare tot atât de aberant pe cât de periculos. « Periculos », e totuşi exagerat, având în vedere că acest tip de retorică stângistă universitară tipic nord-americană are un impact limitat în SUA dacă lăsăm la o parte anumite universităţi şi circuite de cercetare şi postuniversitare specializate în ştiinţele umane. Spere exemplu, Occupy Wall Street, una dintre rarele intitiative militante efectiv anti-capitaliste, anti-ierarhice şi egalitariste din ultimul timp, nu are legatură cu această retorică briliantă pe plan intelectual dar care pare a căuta să compenseze absenţa unor ecouri semnificative pe plan social si politic prin luări de poziţie radicale pe plan internaţional susţinând regimuri al caror principalaă virtute este retorica împotriva imperialismului nord-american (Venezuela azi, Cuba ieri…).

    Principala obiecţie care îti trece prin cap când citeşti articolul e una de bun simţ. Din cele cinci « revolte politice » citate, patru au condus la victoria sau consolidarea puterii unor forţe politice de dreapta cu accente fascistoide : alegerea lui Trump, candidat pâna la urmă al Partidului Republican, eliminarea unui prim ministru democrat de o coalitie heteroclită dominată de dreapta în Italia, succesul constant în ultimii ani în Franta unui partid de extremă dreptă, şi triumful unei formaţii xenofobe virulente, precum Ukip-ul, principalul avocat al Brexitului, în Anglia. O singură « revoltă politică », aceea care reiese din succesul neaşteptat al campaniei electorale conduse Bernie Sanders, poate fi catalogată de stânga. In acest ultim caz, a vorbi despre o revoltă politică mi se pare însă cam impropriu : participanţii la meetingurile senatorului democrat din Vermont, mai ales tineri, albi (cel putin la început), educaţi, etc., manifestau PENTRU CEVA în timp ce « fanii » lui Trump, ca şi partizanii Brexitului sau alegătorii lui Marine Le Pen se prezintă aproape exclusiv CONTRA. Altcum spus, faimoasa revoltă politică contra « neoliberalismului progresist » favorizeaza clar dreapta, o dreaptă a cărei principală inovaţie pare să rezide în faptul că se afişează acum fără complexe… Nici argumentele cele mai sofisticate nu au cum să ascundă această realitate !

    Desigur, autoarea articolului are perfectă dreptate în ceea ce priveşte mai ales SUA : tot mai suficient şi mai arotant de la alegerea lui Clinton din 1992 încoace, « neoliberalismul progresist » a primit o palmă binemeritată. Pretenţiile reprezentanţilor lui politici, culturali, etc. au fost criticaţi pe buna dreptate si chiar dacă nu a fost prevăzut, eşecul Hillary Clinton nu a surprins neapărat. Problema, acum, care este ? Să continuăm pe această cale, salutând în trecere victoria dreptei în măsura în care ea ar confirma argumentele critice venite de la stânga ? Sau să căutăm să identificăm pentru ca să putem combate mecanismele specifice introduse de reprezentanţii populismului de dreapta în sistemul de dominare şi exploatare cu care vom fi confruntaţi de acum înainte ?

  • Nicolas, mersi pentru comentariul elaborat. Mersi si pentru sugestia de traducere – am schimbat in titlu si urmeaza sa schimb si in text. Progresist e mai reusit decat progresiv.
    Pe text: am citit (si am indragit textul) nu neaparat pentru solutiile pe care le propune – a formula necesitatea unei aliante intre grupurile nedreptatite economic si cele discriminate cultural (aproape intotdeauna aceste grupuri se suprapun!) . adica de a unifica agenda culturala si cea economica – e de bun simt dar…destul de confuz…
    Pentru ca potentialele solutii trebuie sa tina cont de o multime de dimensiuni – organizatorica, de exemplu: mergi pe retele semi-orizontale de gen Podemos, sau pe stucturi mai centralizate de genul Syriza, ori cooptezi puternice masinarii birocratice (Partidul Democrat in SUA si Bernie Sanders)…
    Pe scurt, pretios in acest text mi s-a parut faptul ca pune, in opinia mea, diagnoza corecta: o alianta la nivelul unor afinitati elective intre neoliberalism si o anumita grila a emanciparii. Chestia asta se vede probabil cel mai bine in feminism – emanciparea de tip Lean In (am publicat candva pe platzforma o recenzie a cartii ca sa initiem o discutie – https://platzforma.md/in-aceasta-zi-frumoasa-de-8-martie/) a substituit emanciparea feminista de tip solidar, intersectional… Dar e vizibila si in LGBT, si in alte miscari identitare…
    e greu de judecat in ce masura fenomenul asta se datoreaza slabiciunii stangii – in SUA, revenirea razboaielor culturale se datoreaza si revalorizarii, de catre gruparile conservatoare a angajamentului public si politic. in Europa Occidentala, o mare aripa a miscarilor Mai 68 a avut drept scop nu emanciparea colectiva ci jouissance individual etc. Insa Fraser are ,duap mine, dreptate: divesitatea fara egalitate (inclusiv si mai ales economica) e o falsa diversitate, emanciparea ce nu contesta (ori lasa intacte) mecanismele ce reproduc inegalitatea (capitalismul de tip neoliberal) e o emancipare falsa…

  • cat despre alegerile din SUA, ca sa intelegem de ce proletariatul american voteaza cu dreapta, sugerez o lectura foarte faina (poate un loc comun pentru sociologi) in care autorul incearca sa raspunda la intrebarea: de ce alegatorii saraci din Kansas voteaza cu conservatorii religiosi apologeti ai capitalismului?
    Thomas Frank, What’s the Matter with Kansas? How Conservatives Won the Heart of America (2004)
    https://en.wikipedia.org/wiki/What%27s_the_Matter_with_Kansas%3F

  • Dar daca sa privim aceasta problema nu din punctul de vedere sportiv (profesional) ci practic, ce importanta are pentru noi?
    In linii generale sfirsitul liberalismului progresist l-a provocat dezvoltarea tehnologiilor informationale care a ajuns la nivelul cind arhitectura politica, economica, sociala nu mai poate face fata cerintilor si ea va fi schimbata. Pentru marile puteri este important a se clarifica in toate nuantele, a pune totul pe polite si a face shimbarea. Cine face shimbarea acela impune regulile si cistiga. Pentru puterile mai mici iarasi important este a intelege totul in detalii pentru a ocupa o pozitie mai favorabila manevrarii printre marile puteri. Si dupa zicala ruseasca “кто про что а вшивый про баню” pe noi ar trebui sa ne intereseze mai mult ce inseamna pentru noi aceasta provocare? Cum ar trebui sa procedam noi in aceasta situatie?

    • Pentru noi are importanta din mai multe puncte de vedere… Absenta unor miscari serioase de stanga globale (ce ar contesta neoliberalismul, ar schimba politicile organizatiilor consensului de la Washington – FMI si Banca Mondiala, ar implementa politici progresiste – venitul universal de baza, etc) inseamna, pentru Moldova, prelungirea situatiei de periferie a sistemului capitalist mondial, prelungirea situatiei de laborator al politicilor neoliberale ( a se vedea ultimul Memorandum cu FMI), substituirea agendei sociale cu agende geopolitice si cultural identitare (ceea ce oricum se intampla, dar se va continua), dominatia totala a businessului oligarhic asupra politicului si socialului (Plaha sau post-Plaha)…
      Ceea ce, pe termen scurt, mediu si lung e deprimant…
      Cu tehnologia lucrurile is foarte complicate…Pe de o parte ele sunt neutre economic (adica pot sprijini orice tip de economie si deocamdata se imbina perfect cu sistemul neoliberal), pe de alta parte ele sunt cumva neutre si din punct de vedere politic (adica nu au vreun mecanism democratic intrinsec si se pot plia pe orice fel de regimuri, inclusiv autoritare)…Speranta ca tehnologia in sine va produce ceva nu am – tehnologia e incastrata (embedded) in relatiile sociale existente, deci cele politice si economice.

  • Articol excelent. Traducere excelenta.
    1.Poate ar fi fost bune niste note explicative cum ar fi defunctul salariu familial (care era prin natura lui era antifeminist si antiprogresist)
    2. Sunt si contradictii pe care Sanders nu ar fi putut sa le impace. BLM si “law and order” nu pot coexista. Cele doua “poluri ale unei stangi viguroase”, cum se exprima autoarea, nu pot coexista. Pentru ca ideologia progresista presupune doua standarde, unul pentru albi si altul (afirmativ) pentru persoanele de culoare. Normal ca clasa muncitoare alba (si nu doar ei) nu pot accepta acest lucru.
    In general, politizarea aceste agende de empowerment al minoritatilor este putin studiata. Se neglijeaza cronologia implicarii partidului Democrat in aceasta schimbare demografico-culturala a SUA. De la opunere la impunere. La fel, este foarte putin analizat interesul neoliberalilor de a sprijini aceasta agenda.
    2.b. Daca autoarea crede ca persoane serioase (inclusiv Bill Clinton si Obama) din Partidul Democrat au acceptat cu inima usoara pierderea votantilor din clasa muncitoare, se inseala. A fost o alegere strategica. Clasa muncitoare si agenda cultural progresista nu se impaca atat de usor. De fapt o impacare a acestor poli le-a reusit deocamdata doar Republicalnilor. Iata linkul: https://www.youtube.com/watch?v=4-9AI-CPY4Y&t=599s (Milo Talks Trump With Diamond & Silk At RNC )
    3. O alta problema a lui Sanders este distributivismul. Pe termen lung accentul pe distributivism duce la saracie generalizata.
    4. Un lucru nediscutat in articol este ca fara neoliberalismul corporatist, progresivismul nu avea nicio sansa. Anume corporatiile au finantat aceste grupari marginale care nu au (sau nu aveau) sprijinul majoritatii alegatorilor americani.
    5. Ce exista acum este o alianta intre capitalism si nationalism. Nicidecum nu putem vorbi de un populism reactionr. Dar, si iarasi in articol nu se mentioneaza ca, numai Trump uneste aceste doua idei prin devotamentul pe care il are pentru muncitorul american. Sa vedem ce o sa iasa.
    Referitor la comentarii am mai multe observatii:
    1. Tehnologia nu este neutra. Tocmai automatizarea va duce la desfiintarea a peste 70 din joburi si va fi factorul decisiv pentru venitul minim asigurat. Bani care nu vor fi mai multi daca vin mai multi imigranti. Deci sa ne asteptam la puseuri antiimigrationiste din ce in ce mai mari si din cauza progresului tehnologic.
    2. Cunoasterea tehnologica iarasi nu este neutra. Diferentele de grad de cunoastere a tehnologiei dintre grupuri etno-socio-religios-lingvistice vor duce la campanii din ce in ce mai radicale antidiscriminare in baza identitatilor de grup. Tribalizarea in cadrul societatii va deveni inevitabila.
    3. What is the matter with Kansas pune problema gresit si nu ofera raspunsuri serioase.
    4. Alegatorii lui Trump au votat PENTRU Make America Great Again. Da, a fost o revolta contra, dar, desi in mediul de stanga se spune ori ca America nu a fost mare niciodata sau ca acuma este mare, nu este adevarat. Sa ne uitam cand salariile muncitorilor americani au incetat sa creasca, ba chiar au inceput sa descreasca. Anume perioada economica de pana la acel moment este modelul la care se raporteaza alegatorii lui The Donald.

  • Mă bag și eu cu o fisă în această discuție, pe marginea acestui articol stimulant: „neoliberalismul progresist” nu mi se pare deloc o construcție oximoronică, o contradicție în termeni. Libertățile minorităților este o valoare liberală, cumva prin definiție, nu una neapărat de stînga (deși o pot revendica și cei de stînga, firește, într-un soi de socialism liberal). Există femei și persoane LGBT care țin de clasele dominante, apropiate puterii economice, și deci nu e deloc suprinzător că acestea își vor articula opțiunile politice în funcție de interesele lor economice și de clasă, nu de identitățile lor socio-culturale. Ceea ce explică de ce, potrivit unor sondaje făcute de ex. în Franța, persoanele LGBT votează și partide de stînga și partide de dreapta. Totodată, anumite grupuri de femei și persoane LGBT articulează o poziție emancipatoare pentru grupurile lor socio-culturale respective, fără să îmbrățișeze o agendă „de stînga” (bazată pe emancipare și solidaritate cu clasele dominate). De unde și „neoliberalismul progresist”, de factură „clintonistă”, reprezentat în SUA de PD. Totul e coerent pînă acum. Numai că, și aici îi dau dreptate autoarei, apărarea intereselor claselor dominate, a fost oarecum sacrificate, deși a fost pe muchie de a cîștiga dezbaterea în interiorul PD (prin Bernie Sanders). Ar fi fost corect poate dacă Hillary Clinton ar fi preluat, după victoria repurtată în interiorul partidului, o parte din componentele discursului lui B. Sanders și astfel poate că ar fi cîștigat alegerile, dar așa a ales o cale de mijloc comodă tuturor care, în condițiile dezamăgirii generalizate față de establishment-ul politic, nu a fost suficient de atractivă.
    În concluzie, mi se pare că o poziție de stînga asumată ar trebui să se preocupe de zonele în care grupurile dominate din punct de vedere socio-cultural coincid cu unghiurile de dominație socio-economică, mai exact femeile, persoanele LGBT, anumite grupuri etnice din clasele populare.

  • Hillary nu avea cum sa castige. Si probabil nici Sanders. Pe de o parte votantii democrati minoritari sunt concetrati in cateva state care nu conteaza in competitia in sistemul electoral american. Pe de alta parte se neglijeaza consecintele discursiv-sociale ale masurilor afirmative’; prejudecatile rasiste impotriva albilor, chiar si a celor saraci, sunt moneda curenta in SUA. De la lilly white la cracker, etc. fac parte din discursul cotidian. Atat din punct de vedere social, cat si discursiv este absolut logic ca albii saraci (in cazul statelor pivot chiar albii cu convingeri democratice) sa fie neglijati de partidul democrat. Suna straniu, dar cei care au pareri contrare sunt de obicei rugati sa-si check their privilege. Democratii nu au avut incotro si i/au abandonat, iar ei nu au avut incotro si s/au indreptat spre republicani si mai ales spre Trump.
    Trump este unica sansa de fapt a unei Americi multiculturale, multietnice si multirasiale. Unica sansa de a opri balcanizarea Americii. Din cate cred ca ati observat si voi nu legile, ci cultura conteaza (Republica Moldova). Trump o da pe un nationalism blind color tocmai pentru a da o sansa melting potului american (salata este tribalizare). Poate o sa ii iasa, parerea mea, numai daca mai renunta si la masurile afirmative (si toata agenda privind empowermentul pe criterii identitare)

  • Sunt doua concluzii pe care autoarea nu le trage. Unu. Progresistii americani au fost niste neoliberali ( ca si Putin) doar ca au folosit lozinci socialiste . Putin foloseste lozinci national comuniste. Ceea ce nu i/a impiedicat pe progresisti sa/i idolatirizeze pe Clinton si Obama, etc. Pentru ca au fost implicati in sistem. Doi. Progresisti neoliberali au acceptat incalcarea drepturilor fundamentale ale omului. Aici pe platzforma se plang de Polonia, dar accepta biciuirea femeilor in Indonezia:

    https://www.facebook.com/neveragaincanada/videos/707057079460489/

Lasa un comentariu