Mîine, 11 decembrie 2016, în România au loc alegeri parlamentare. https://platzforma.md a ales cîteva articole (care ni s-au părut cele mai relevante) pentru a prezenta mizele, discursurile și forțele politice ale acestui exercițiu electoral.
Florin Poenaru (CriticAtac). Alegeri fără democrație.
Din această perspectivă România are toate datele unui regim autoritar de stat. Deși în 2016 în România există alegeri (locale și parlamentare), acestea nu sunt semnul exercitării democrației, ci fațada în spatele căreia s-a ascuns triumful birocrației de stat în raport cu politica și cu restul societății. Acest proces de autonomizare a birocrației de stat și de acumulare de putere a început de ceva vreme, însă 2016 a marcat practic triumful acesteia și al ideologiei sale, tehnocratismul. În ultimă instanță alegerile parlamentare din 2016 s-au redus la un singur lucru: în ce măsură premierul Cioloș va putea rămâne în fruntea guvernului, în virtutea calității sale de tehnocrat, fără a trece prin alegeri și fără a reprezenta un partid politic.
Practic, în campania pentru alegerile parlamentare din 2016 nu s-au înfruntat programe, partide și interese diferite, ci s-au discutat modalități prin care puterea asupra executivului, și deci a statului, să rămână neschimbată în mâinile aceluiași personaj plasat în afara jocului politic și de partide. Ne-am aflat astfel în situația bizară că deși partidele se pregătesc de alegeri (mai ales cele care îl susțin în mod explicit pe Cioloș, PNL și USR), acestea promit că nu doresc puterea și că o vor transfera imediat altcuiva.
Alegerile au fost astfel reduse la un plebiscit: pro- sau anti- Cioloș. Din aceste motive, Cioloș nici nu a simțit nevoia să prezinte un program politic sau un plan de guvernare. Au fost suficiente doar câteva declarații de intenție și câteva linii generale, tocmai pentru că programul său era unul implicit: tehnocratismul. Poziția sa în afara jocului politic și de partide este suficientă oricărui plan politic sau set de măsuri concrete. Argumentul politic suprem în favoarea lui Cioloș este tocmai acela că acesta nu este om politic, ci un tehnocrat. Orientarea întregului scrutin în jurul lui Cioloș a consfințit declinul total al politicii de partid postdecembriste început o dată cu scindarea FSN. Partidele erau chemate doar să se exprime în legătură cu numirea unui tehnocrat din afara rândurilor sale asupra căruia erau forțate să nu aibă nici un control.
După 27 de ani de presupusă tranziție spre democrație, alegerile parlamentare din 2016 au consființit de fapt suspendarea edificiului formal al democrației burgheze: alegerile, partidele, programele politice, ideologiile aflate în competiție, separarea puterilor, parlamentul și politica în general au fost date la o parte în vederea impunerii (sau nu) a unui personaj în vârful guvernului, cu acordul președintelui. Până la alegerile din 2016, reacția populară a fost aceea de dezamăgire pentru lipsa opțiunilor reale. Concurenții electorali erau prea similari pentru ca opțiunea să fie una veritabilă. În 2016 însă, chiar și această pseudo-opțiune a fost anulată: alegătorii nu mai sunt chemați să opteze între două variante ce doar par diferite, dar care de fapt sunt similare, ci sunt chemați să opteze să nu opteze. Votul trebuie să consfințească o opțiune care deși este politică, se află totuși în afara politicului și nu este supusă la vot. Altfel spus, la alegerile din 2016, cetățenii sunt chemați să voteze în legătură cu ceva care nu este de fapt supus la vot.
Din acest punct de vedere, situația din 2016 este un regres nu doar în raport cu tranziția, ci și cu perioada comunistă. Atunci, chiar dacă exista o singură opțiune pe buletinul de vot (reprezentanții partidului comunist), aceasta era totuși prezentă acolo, în mod vizibil. În 2016, opțiunea pentru Cioloș nu este în mod formal înscrisă pe buletinul de vot, ea va lipsi de acolo, fiind astfel ținută la distanță de orice formă de interferență posibilă cu votul și cu opinia populară.
Costi Rogozanu (CriticAtac). Hora unirii clasei de mijloc.
Atmosfera de ochi de ciclon, de apocalipsă, e dată, la scară globală, de fenomene precum Brexit-Trump, de sute de titluri despre sfârșitul capitalismului global, de „noi etape” etc. Optimiștii speră să tragă ceva profit din această clătinare a neoliberalismului globalist. Dar tendințele sunt clare: conservarea sistemului prin mijloace coercitive și prin darwinism social mai dur. În fine, de unde atâta liniște în alegerile locale din România? Răspunsurile comode obișnuite sunt cam astea: e de la dominația binomului SRI-DNA; e de la dominația europeană asupra regulilor jocului; e de la faptul că-s toți niște hoți acolo în vârf și s-au înțeles între ei; suntem dominați complet de capitalul străin; spațiul public e complet ocupat de un discurs hegemonic neoliberal vătuit cu fantezii în ii; există și explicația cu securiștii care conduc țara și punct – și multe alte teorii șchioape.
Există și o resemnare paseistă (cu vis de explozie spirituală) în fața conspirației globale unde se coc nervi identitari vechi și periculoși. În acest ultim caz, aș sublinia comicul situației. Cultura de masă alunecă încet către paseism naționalist. Subcarpații cântă mândru: Nu stau după pensie și n-o să stau vreodată, mă duc la țară. O să fac agricultură ca bunicu’ odinioară. Pe lângă faptul că n-au auzit de comasarea pământurilor în plin avânt acum și trecând peste evidența că nu mai poți cu agricultura de subzistență a bunicului să mai ai acces în cloud-ul drepturilor de bază, este o veste bună pentru adepții restrângerii accesului la punga comună publică. Scăpătații, tinerii șomeri au deja fete morgana în hiphop și electro care să le indice calea în afara lumii conduse de Bilderberg și Soros. Reinventarea și beyourself-ul MTV de anii ’90 a ajuns la capăt: când tot scotocești în sufletul tău creativ, până la urmă nu prea găsești nimic în afară de dumnezeu, străbuni, drapel și alte noutăți de acest fel.
Poeziile „antisistem” vin de undeva, desigur. Faptul că sunt ridicole sau sunt distorsionate nu le elimină cauzele reale. Nu poți fi atât de orb încât că nu vezi că justiția socială e praf. Nu poți să nu vezi protejarea investitorului străin în anticorupție și control al evaziunii. Nu poți să nu vezi că până și FMI își cere scuze pentru briciul austerității, dar că tot ce s-a pierdut rămâne bun pierdut. Problema e că nemulțumirile cad invariabil pe un teren al conflictului fără sens pentru trei sferturi din populație. Sigur, e plină mânia de sevă „culturală”, și, sigur, seva respectivă nu ține de foame, nu-ți dă slujbă, nu-ți dă educație sau perfuzie sau ce mai ai nevoie.
Ce se întâmplă în România are și câteva explicații locale, nu doar încremenire de spaimă globală. Avem de-a face cu o conciliere istorică în interiorul clasei de mijloc. După ani de zbateri mai mult retorice, până la urmă s-a ajuns la o deplină și exclusivă reprezentare a ideii de clasă de mijloc în alegeri. Tendințele sunt mai vechi și clare. Reflexul acestor pături de mijloc este și el cunoscut istoric: luptă de poziție, conservăm ce avem. Din acest motiv, toate ideile „revoluționare” de schimbare sună ca un cod de bune maniere. Ne comportăm frumos, suntem ceva mai cuminți și mai puțin corupți și totul s-a rezolvat.
Ura pe față pentru clasele inferioare s-a mai temperat public. Nu din maturitate, ci din strategie politică. De ce te-ai mai isteriza când treburile au cam fost rezolvate? Salariile au fost ținute jos, pofitabilitatea capitalului investit e la cote de „tigru european”. Dacă vedem în sondaje că avem jumătate (alegători USR) situată contra parteneriatelor gay, facem joculețe pe facebook care să arate că suntem o „uniune”, adică nu ideologici, ci o alianță pentru salvare, în care ultraconservatorii pot sta lângă unii de-și zic de stânga. Avem chiar și oameni care să ne facă neomarxiști: Marian Munteanu. Fostele M10 sau Noua Republică s-au topit în mult mai spilcuitul USR de unde eliminăm ura inutilă, o păstrăm doar la cote de adrenalină pentru scopuri precise, nu facem risipă, nu ne îngrijorăm sursele europene de legitimitate. Iar PSD, forța care preia electorat de stânga cu programe de dreapta, nu mai are de ce să ascundă o rețea consistentă de activiști probusiness, de tinere gulere albe care s-au profesionalizat în politico-business douămiist.
Ciprian Șiulea (baricada.org). Sfârşitul democraţiei electorale, ascensiunea tehnocratismului.
La alegerile din ultimii ani, s-a spus, pe bună dreptate de altfel, că nu există alterntivă reală, deoarece toate partidele sunt la fel. Totuşi, aceste alegeri erau încă însoţite de conflicte relativ puternice, între partide şi în societate. În mod bizar, alegerile de peste câteva zile prezintă o alternativă cum nu a mai existat până acum, însă atmosfera e mai apatică decât oricând în ultimii ani; în particular, în media socială ultimele alegeri au fost însoţite de dispute foarte violente între susţinătorii diverselor tabere ideologice, măcar (dacă nu ai unor partide anume) – în ultimele săptămâni, însă, atmosfera a fost suspect de calmă şi prietenoasă.
Putem explica asta prin faptul că alternativa nu e un nou partid, ci o alternativă la întregul sistem anterior al democraţiei electorale, al partidelor care se rotesc la putere. Iar conflictul nu mai există deoarece, tocmai pentru că sistemul electoral a fost depăşit spre altă formulă, alegerile de peste câteva zile nu mai contează, miza nu mai e acolo – alternativa a câştigat deja sau, oricum, se mişcă inexorabil în acea direcţie. La putere se află un guvern tehnocrat, apolitic, instalat în urmă cu un an pe baza unor pretexte şi manipulări ridicole, un guvern care are toate şansele să se perpetueze după alegeri indiferent de rezultatul acestora – adică să se perpetueze şeful şi filosofia care l-a adus la putere, pentru că altfel miniştrii tehnocraţi sunt, deocamdată, mult mai dispensabili decât cei politici, cu sprijin în partid. Tehnocratismul, această doctrină care se pretinde modernă, obiectivă, chiar ştiinţifică, presupune de fapt o ranforsare a rolului liderului providenţial şi a cultului personalităţii, cum se vede acum la Dacian Cioloş (Isărescu s-a bucurat şi se bucură de un cult asemănător, Stolojan, un birocrat destul de şters, a fost venerat cu asiduitate zeci de ani după o prestaţie destul de aleatoare de prim-ministru).
Conflictul acestor alegeri e mai slab sau temporar în măsura în care el e susţinut doar de faptul că PSD se aliniază cu o anumită întârziere şi reticenţă trendului tehnocratic, şi e conjunctural în măsura în care PSD e nominal un partid de stânga, iar tehnocratismul e în esenţia lui o doctrină neoliberală. Însă alegerile sunt deja jucate, ce se întâmplă acum e doar o negociere între Cioloş, ca reprezentant al tehnocratismului, şi partide. Iniţial, Cioloş a vrut să-şi păstreze o autonomie foarte mare şi să fie susţinut de dreapta (PNL şi USR) fără ca el să se implice, însă pentru că partidele mai au totuşi o anumită putere, PNL l-a forţat să se angajeze. Însă, pe de o parte, un guvern de dreapta, susţinut de PNL şi alte partide mai mici, în funcţie de rezultate, are toate şansele să fie impus şi dacă iniţial coaliţia de dreapta nu are majoritate.
Pe de altă parte, scenariul unui guvern semi-tehnocrat, susţinut de o coaliţie condusă de PSD şi cu Cioloş ca premier, e încă posibil, cu toată poziţionarea anti-PSD a premierului. În momentul acesta e greu de imaginat un guvern PSD politic, pe model vechi, cu premier lider important al partidului, deşi toţi specialiştii prevăd un scor uriaş al partidului, şi în asta constă noutatea politică pe care o trăim: scorul alegerilor nu prea mai contează. Dacă un guvern PSD se va produce, totuşi, el va fi probabil tot un compromis cu tehnocratismul (la care liderii partidului s-au declarat deja dispuşi) şi doar o amânare a instalării confortabile a tehnocratismului. Tehnocratismul e noul Graal: există chiar candidaţi independenţi care se recomandă doar prin această etichetă, nici măcar prin afiliere la canalele politice ale tehnocratismului la care altfel nu ar fi greu de ajuns. Tehnocrat e suficient.
Astfel, în mod ciudat, prin apartenenţa nominală la stânga, PSD a rămas un fel de apărător al vechiului sistem electoral, al vechii democraţii nominale. Altfel, desigur că PSD nu mai reprezintă stânga nici măcar într-un mod minor sau ambiguu ca până acum, şi a devenit cu ocazia acestor alegeri un partid de dreapta dură atât ca program economic şi fiscal, cât şi în chestiuni precum drepturile LGBT – adică a devenit practic identic cu PNL-ul care susţine direct o formulă tehnocratică. În mod ironic, însă, PSD-ul care, şi în propaganda nouă a tehnocratismului, şi în cea veche a dreptei, reprezintă o sumă a răului şi marele duşman al democraţiei, pare să fi rămas un ultim apărător al ei, fie şi unul nominal şi involuntar.
