DE PRIN ALTE PĂRŢI

Alegeri locale în România. Starea de fapt de după.

Autor: Redacția

Pe 5 iunie în România au avut loc alegeri locale. Rezultatele oficiale, conform Mediafax, sunt următoarele.
La nivel naţional, votul pentru consiliile judeţene a fost câştigat de PSD cu 37,55% din voturi, urmat de PNL cu 31,97%, ALDE cu 6,31%, UDMR cu 5,36% şi PMP cu 4,26%, după ce au fost centralizate rezultatele din 99,59% din secţiile de votare. Cât priveşte votul pentru primării, situaţia după numărarea voturilor din 99,46% dintre secţii este următoarea: PSD 37,62%, PNL 32,63%, ALDE 5,89, independenţi 5,2%, UDMR 4,13%. Astfel, PSD a cîştigat 1.669 primării, fiind urmat de PNL, care a obţinut 1.079 primării. UDMR are 195 de mandate de primar, ALDE 64, iar UNPR 26. Primăriile din 53 de localităţi vor avea primari independenţi. La consilii locale, PSD are 36,15%, PNL 30,7%, ALDE 6,62%, UDMR 5,21%, iar PMP 4,03%. La nivel naţional, PSD a obţinut 16.556 mandate de consilier local. Social-democraţii sunt urmaţi în clasament de liberali – 13.082 mandate. Pe locrile următoare se situează ALDE – 2480 de mandate, UDMR – 2281, PMP -1.219 şi UNPR – 1201 mandate. Restul formaţiunilor au obţinut sub 1000 de mandate.” (Mediafax).
Redacția PZF a selectat cîteva comentarii și analize ale rezultatelor alegerilor.

Costi Rogozanu, Vox Publica:

  • ”Competiţie apatică, cu mici suprize. Acolo unde au fost surprize a existat alimentare cu bani pentru expunere, dublată de prezenţă mediatică serioasă, nu au venit din neant. Cazul Nicuşor Dan. Omul adună susţinere de vreo 5-6 ani. A avut o campanie clasică de afişaj şi mediatizare de mare efect, dar şi de mare cheltuială. A reuşit un fel de minirevoluţie uppermiddleclass (cu mulţi aspiranţi, evident) – după un scenariu pe care l-a mai jucat cu cîteva ocazii. A reuşit cogulare pe pături precise: tineri cu iniţiativă (sau care au o astfel de impresie despre ei), anticorupţie renovată după eşecul Băsescu în domeniu, IT-işti, ONG-işti care nu-s puţini în Bucureşti şi care vor unul al lor. Dar mai ales vor acces la banul public şi mai clar, că doar fac acuş 40 de ani şi n-au sprijin public. Lecţia pieţei libere au învăţat-o, trebuie să-ţi pregăteşti plasă de salvare cu bani publici, altfel eşti fraier.
  • Cazul Clotilde Armand este încă şi mai clar în această direcţie. Un sector pe nedrept alimentat cu un purcoi de bani (modul aberant în care se împart banii în Bucureşti e cunoscut – nu se ţine cont de populaţie, de probleme etc.) hotărăşte că vrea o administrare modernă a fondurilor. Sînt mobilizaţi antipartinic, li se livrează povestea cu CEO-ul privat. Din punctul meu de vedere avem pe deplin înfăţişată alegoria înlocuirii unei corupţii fruste, cea a clanului de partid, cu o corupţie fină, imensă, difuză, aşa cum se reiese fie din preţul gazelor în România-cea-independentă-energetic, fie din rentele pe care le poţi obţine cu Egis sau Bechtel (sursa). Clotilde ştie că unde ai un buget imens poţi să inventezi reţele mult mai eficiente de dominaţie şi profit decît marea reuşită a lui Chiliman de a umple vreo două parcări de Porscheuri.
  • Bun, s-a mai inventat o capsulă de dreapta, USB, cu motoare “etice” şi interpretări noi ale stoarcerii banului public – IT şi noul investitor imobiliar de nivel mare, cum a anunţat onest Nicuşor Dan. De ce-aş fi entuziast față de aşa ceva? “Antisistem” e de fapt încă o aliniere la un soi de partid “antipolitic” unde stau şi Guvernul Cioloş, şi DNA, şi Iohannis. Iar după eliminarea lui Năstase, e a enşpea fabulă cu anticorupţia.
  • Să trecem acum la PSD. Mimetism total întrupat de Firea. Zice da la tot ce se poartă, tot ce e propus cu zgomot la TV, în reţele de socializare. A rezultat un PSD de dreapta cu ceva chirăieli sociale de ochii lumii. Obsedaţi de investitori, dar smart în ce priveşte consiliul pe care l-au blindat şi cu oameni din companiile mari bucureştene (RADET, RATB) care aduc voturi sigure. Firea a jucat ultrapragmatic, la fel ca Nicuşor Dan. Singurii penibili au fost liberalii bucureşteni. Penibili în căutare de fonduri. L-au pus întîi pe Buşoi pentru că ăsta îşi cheltuia banii din farmaceutice pe sondaje şi prostii. Apoi l-au pus pe Orban care căuta disperat fonduri. Dan şi Firea au dat lecţii în domeniu.
  • Îi tot dau unii cu “penalii” şi sărăcanii care strică fengshuiul dreptei şi votează PSD. Haideţi să stabilim o dată pentru totdeauna. Nici un primar nu cîştigă, nici un partid nu ia consilii dacă nu are suportul unei pături de mijloc superioare bine aşezate. Nici Constanţa, nici Baia Mare, nici ce vreţi voi nu votează neapărat ca să sfideze DNA, votează ca să conserve o pompă de bani şi de statut pentru o anumită pătură deja solidă de funcţionari de lux, şefi de companii şi, mai ales, de afacerişti care învîrt treburile în zonă. Glumele cu Teleormanul unde ţăranul votează ca prostul ne arată cît de stupid vrem să ascundem realitatea unor elite locale care vor să menţină anumite status quo-uri foarte convenabile. Deci nu cine ştie ce pături misterioase de asistaţi sau români cu mentalităţi corupte hotărăsc primarii, să fim serioşi.
  • Da, mi se pare că există şi un motor anticorupţie, dar şi un motor anti-anticorupţie. Şi DNA şi SRI au vina lor. Se fac de vreo doi ani şi dosare serioase, dar şi dosare fragile dedicate unor evenimente. Avem BAC? Pac, intrăm cu mascaţii în şcoli. Avem alegeri? Pac, scoatem şaorma cu de toate, dosărele subţirele, flagrant, ne aducem aminte că avem reţele istorice de supt bani în capitală. De altfel, Bucureştiul e cel mai mare chix al mişcării anticorupţie româneşti. Un oraş în care s-a furat şi s-a abuzat economic în toate felurile a devenit oficial corupt abia de la Oprescu-cimitire încoace plus ceva cu Apa Nova (iarăşi o chestie deja istorică).
  • Întrebarea care se pune în aceste condiţii este: chiar sîntem anticorupţie? Sau sîntem doar împotriva unui soi de ciupeală primitivă care ar putea fi înlocuită cu o ciupeală mult mai rentabilă pentru elitele din marele oraşe? Mie alegerile astea îmi spun că încă se dă o luptă. Iar unii ar vrea să rezolve schimbările de ştafetă (în manipularea capitalului public-privat) printr-un duet DNA-votare.
  • PSD se umflă în pene. Dragnea a reuşit să ia voturi fără să facă opoziţie (sau doar cu mici ciupeli de formă). PSD se dovedeşte încă o dată apărător al unor anumite forme de acumulare prin afacerişti mici şi mijlocii. Face ce face şi PNL-ul acolo unde domină, dar are mai multă influenţă asupra unor mari angajatori sau a preluat pur şi simplu modelul gentrificării de la dreapta de succes. Nu ştiu ce părere au ieşenii despre pesediştii lor. Dar eu văd o strategie asemănătoare cu cea a Clujului cel de dreapta. O elită care ajută la transformarea centrului într-o rezervaţie pentru ieşenii cu bani şi pentru aspiranţi. La fel e şi Baia Mare, unde primarul ăla primeşte un sprijin covîrşitor pentru că a inventat un soi de poveste a băimăreanului de succes cu oraş curat şi cu zid antiromi.
  • Cu generaţia Ponta-Ghiţă-Firea ceva s-a schimbat. Au devenit mimetici şi au început să reinventeze PSD ca un soi de forţă liberală care mai bagă şi ceva cu “stînga”. Ghiţă urla împotriva baronilor din motive obiective: vedea cum pierde ocazii de renovare şi licitaţie în masă pentru modernizare, tehnologizare etc. Pesediştii de rit vechi fărîmiţează puterea unui business macro – Ghiţă a căzut, modelul dăinuie. Pesediştii, mulţi, au început să înveţe lecţiile şi poeziile neoliberale. Dă-le şi la oengişti ceva, dă-le şi festivaluri de teatru, film, electro, pescuit în acvariu şi gata. Primăria e un centru de PR şi evenimente. Restul, chestiile grele, pot fi băgate sub preş pînă la un punct. Privim la lupta sectorului 1 şi vedem ce frumos s-a adaptat candidatul pesedist care a avut slogan de Nicuşor Dan în campanie tocmai pentru că ştia pe ce electorat se bazează: “Fapte. Fără politică”.
  • Ideea cu “societatea civilă” în politică este de fapt un efect postcriză, de securizare a elitelor care se dădeau în bărci prin piaţa privată. Cum spuneam, IT-işti, ONG-işti şi alte tipuri noi de cadre cu gulerele albe au simţit nevoia bruscă de reapropiere de politică după ce au simţit briza rece a pieţei libere în ceafă. Aşa i-au apucat nervii că le fură familiile cu mulţi copii şi multe alocaţii fondurile pentru fitness public-privat. Cioloş-Iohannis sug tot ce înseamnă “civic de bine”, adică proteste căldicele, politici publice care oricînd pot sfîrşi în aberaţii (vezi idei care poate merg foarte ţintit, dar care aplicate la nivel macro în programe antisărăcie pot deveni o chestie dubioasă de inginerie socială – mă refer la ideea tehnocrată cu bonuri de masă dacă-ţi trimiţi copiii la şcoală). Iohannis e cu un nivel mai sus – parteneriat strategic, servicii puternice: asta-i singura politică. Lumea se miră de extremismul de dreapta estic şi de absenţa lui. În România, avem de-a face cu un extremism de prevenţie, un extremism împotriva oricărui fel de ieşire din front şi o ţinere în rame precise a unui extremism de operetă (sau de “hip hop” mai nou, unde rapării noştri cîntă de zici că-s prospăt ieşiţi din strană).
Cam atît. Ne vedem în toamnă cu aceleaşi idei, cu aceleaşi mici dramolete tip iohannis-nicuşordan-diaspora-patapievici. S-ar putea să le joace PSD şi mai bine. Poate se apucă Firea să-l înlocuiască pe sistem anticorupţie pe Dragnea:). Cert e că Nicuşor Dan pare mai curînd să se afle la un capăt de drum cu marea victorie de pe Bucureşti. Iar dacă se produce vreo schimbare radicală a dreptei, cert e că doar se vor accelera politici de precarizare care au fost deja duse en gros de Boc (ce succes la Cluj!) și continuate mai precaut de Ponta. Alina Mungiu-Pippidi are dreptate: filmul fratelui domniei sale este foarte bun de program politic pentru USR – se poate chirăi ca în nouăzeci procapitalism şi anticorupţie (da, ştiu, comit oximoron), în timp ce ne aranjăm bursele pentru odrasle şi viitoarele rente pentru modernizarea României.”
Alexandru Racu  (facebook):
”Dacă luăm o pauză, respirăm adânc și ne liniștim, amintindu-ne adevărul elementar că una-i țara, alta-i capitala, vom constata că de fapt suntem departe de a avea de-a face cu o victorie zdrobitoare a stângii asupra dreptei, sau, în mod particular, a PSD-ului asupra PNL-ului. Astfel, per ansamblu, PNL-ul se află la vreo zece procente în urma PSD-ului, iar partidele care aparțin oficial dreptei au, cumulat, cam tot atâtea voturi ca PSD-ul (chiar mai multe la consiliile județene).
Din acest punct de vedere, dreapta nu face decât să plătească prețul divizării ei, iar aceasta este o poveste lungă cât istoria postcomunistă a României, marele avantaj al PSD-ului constând în puterea care derivă din unitatea respectivului partid și din abilitatea sa de a specula certurile interne din tabăra dreptei. De fapt, aș zice că performanța PNL-ului este remarcabilă dacă e să ținem cont de leadership-ul dezastruos al acestui partid, de dezumflarea bulei Iohannis și de spectacolul penibil al celor trei eșecuri consecutive în ce privește desemnarea unui candidat pentru primăria capitalei. Dar nici măcar acest aspect nu a dus la prăbușirea PNL-ului în capitală, singurul loc unde a fost făcut KO, ci insurecția anti-sistem a nicușorului, ale cărui rezultate nu cred că au fost influențate prea mult de problemele organizatorice ale PNL București. Deci, ca să fim clar înțeleși, în capitală, PNL nu a fost bătut de PSD ci de USB, care ar putea să producă pierderi serioase establishment-ului de dreapta și la alegerile generale.
Iar aici ajungem de fapt la explicația fenomenului. Pe lângă avantajul unității, PSD-ul mai are și avantajul că la noi mișcările anti-sistem sunt exclusiv mișcări de dreapta, care nu din electoratul PSD-ului mușcă (fenomenele PRM și PPDD, care oricum aparțin trecutului, sunt povești mai complexe ce trebuie discutate separat – mă refer aici doar la noile mișcări de dreapta civic-liberale). Ca atare, în ciuda rasismului social explicit al lui Nicușor Dan, inclusiv oameni din zona stângii anti-sistem sfârșesc prin a vota cu el, chiar dacă o fac strâmbând din nas și strângând din dinți. Motivul e că din meniul politic al acestuia – mai puțin corupt, mai ecologic, mai hip&cool, mai participativ – mai apucă și ei să ciugulească câte ceva. În fine, chiar și ALDE, altminteri aliat al PSD, a reușit să capteze o opoziție anti-sistem care vine din zona unui suveranism mai degrabă conservator.
Așadar, dacă lehamitea față de sistemul politic este endemică, opoziția anti-sistem nu se articulează decât în termenii unor opțiuni de dreapta. Asta în condițiile în care, la rândul său, PSD-ul seamănă mai degrabă cu un partid situat în zona neofeudalismului paternalist și conservator decât cu un partid social-democrat european.”
Sorin Cucerai (facebook):
”Profilul alegătorilor primilor 3 clasați în București: Cum era de prevăzut, Nicușor a fost votat în proporție covârșitoare de cei cu studii superioare, între 18 și 49 de ani – deci vorbim de un bazin electoral redus. Din punct de vedere al educației, profilul alegătorilor lui Firea oglindește aproape perfect structura pe nivele de educație a bucureștenilor – deci vorbim de un bazin electoral mare.
[Later edit] În schimb, oricât de curios ar părea, din punct de vedere al vârstei electoratul lui Nicușor Dan reflectă aproape perfect structura pe nivele de vârstă a bucureștenilor.51% dintre votanții lui Firea deciseseră că vor vota cu ea încă înainte de începerea campaniei electorale. 43% deciseseră la fel pentru Nicușor și 39% pentru Predoiu. 16% dintre cei care au votat cu Nicușor au votat alt partid decât USB la consiliul general: 8% au votat cu PNL, 2% cu PSD și 6% cu alt partid. În schimb, doar 3% dintre cei care au votat cu Predoiu au votat cu USB la consiliul general.”
Tot Sorin Cucerai despre cauzele victoriei PSD:
”De ce câștigă PSD?
1. Pentru că lumea a auzit de ei. PSD are ușor la dispoziție 20-30 de mii de membri și simpatizanți care să facă campanie din ușă-n ușă la nivel național când vor ei. Chiar dacă nu i-ați vedea la televizor, prin presă sau prin pliante, 20-30 de mii de oameni sunt suficienți să-ți asigure notorietate în interacțiuni directe cu alegătorii.
2. Pentru că sunt ușor de înțeles. PSD-ul vorbește o limbă accesibilă oamenilor obișnuiți, fără prețiozități tehnice, fără corporateză, fără romgleză și altele. Iar pentru ca oamenii să fie de acord sau în dezacord cu tine, ei trebuie mai întâi să înțeleagă ce spui.
3. Pentru că nu au un respect ieșit din comun față de reguli și proceduri. Da, uneori asta înseamnă corupție, sau trafic de influență, sau nepotism – sau altele asemenea. Dar asta e irelevant, fiindcă societatea românească încă refuză coordonarea după reguli impersonale și preferă înțelegerile personalizate („hai să ne înțelegem ca oamenii”). Pe scurt, refuzând (sau limitând cât se poate) interacțiunile pe bază de reguli impersonale, PSD-ul e inteligibil pentru mare parte din societatea românească. Comportamentul lui e identic cu al restului societății.
4. Pentru că promite – și livrează – stabilitate. Iar stabilitatea e o nevoie de bază. De la înființarea din februarie 1990 și până azi, mesajul de fond al PSD a fost tot timpul același: „Da, vor exista schimbări fundamentale, uneori dramatice, fiindcă lumea se schimbă tot timpul, dar vă garantăm că o să administrăm schimbările astea în ritmul vostru și în așa fel încât, pe cât posibil, să nu vă pierdeți din beneficii. Dacă e cazul, vom mitui pe cine trebuie și cât trebuie ca să nu forțeze lucrurile”.
5. Pentru că sunt profesioniști. În 2000, niște prieteni de-ai mei din UFD fuseseră aleși în consiliul general. „Și? Cum e?”, i-am întrebat. „E rău, mi-au răspuns. Ăștia din PSD știu toate legile, toate normele, toate regulamentele și toate chichițele și ne fac muci când vor ei”.
Concluzie:
Dacă vreți să învingeți PSD-ul – să-l învingeți, nu să-l bateți din când în când, cam o dată la 10 ani – trebuie să fiți la fel de buni ca ei la punctele (1), (2) și (5).
Trebuie, în plus, fie să înțelegeți societatea românească și să vă comportați la fel ca ea – punctul (4) – fie să știți cu adevărat cum s-o modernizați astfel încât să prefere să se coordoneze după reguli impersonale. În fine, trebuie să răspundeți unei nevoi fundamentale – și să arătați că puteți livra astfel încât respectiva nevoie să fie satisfăcută.
Restul e sclifoseală, naivitate, incompetență și bătut mărunt din buze.”
Florin Poenaru (facebook):
”Chereches a castigat din puscarie cu peste 70% primaria baia mare. Asta da performanta, restul sunt glume.”
Tot Florin Poenaru, pe CriticAtac.ro: ”Alegerile locale de anul acesta, pe lângă umorul involuntar oferit de perioada de campanie, au meritul de a fi demolat câteva locuri comune ce treceau drept subtilitate intelectuală.1. Oamenii s-au săturat de actuala clasă politică, vor altceva, vor schimbare radicală.

Conform rezultatelor (încă parțiale la ora scrierii acestui text) vor fi mai mulți primari reconfirmați în funcții decât primari aflați la primul mandat la nivel național. Poporul a decis continuitate, indiferent de partid. Nu există nici un semn palpabil al unei insurecții populare venite de jos în sus împotriva clasei politice și a sistemului politic. Din contră, pare că votul indică mai degrabă dorință de stabilitate, de menținere a status quo-ului.

Totodată, faptul că peste 50% din cei cu drept de vot nu s-au prezentat la urne (peste 60% în București) este interpretat de către analiști drept un vot de blam dat clasei politice, o formă de refuz a ofertei existente, o imposibilitate de a alege în lipsa unei opțiuni. Este și asta. La fel de bine însă este și semnul unei lipse de interes pentru politică, pentru numele și proiectele candidaților, pentru confruntarea dintre aceștia. Dacă este până la urma vorba de lehamite (acea stare ce combină refuzul ofertei existente cu lipsa de interes), aceasta nu este decât, în cel mai bun caz, un sentiment pre-politic, nu o formă de mobilizare și acțiune politică. Astfel că, până la urmă, ideea cum că poporul fierbe pentru reînnoirea clasei politice este complet nejustificată empiric. Din contră, pare că avem de-a face cu un fenomen invers: nu interesul pentru politică și reformă domină, ci dezinteresul pentru acestea.

Cauzele acestui dezinteres sunt multiple, dar mai important este faptul că acesta este cultivat public atât de politicieni cât și de adversarii acestora. Politicienii cultivă dezinteresul față de politică tocmai pentru că astfel reproducerea lor este înlesnită. Nu e nevoie decât de mobilizarea unui mic segment interesat direct de rezultatul alegerilor (precum birocrația de stat, mediul de afaceri sau segmentele de populație pentru care politicienii acționează paternalist în mod direct, dar de regulă o combinație a acestora în funcție de configurația locală). Pentru restul populației, campaniile funcționează ca o formă evidentă de demobilizare. Apogeul a fost atins în această campanie când modul de prezentare a candidaților și a ofertelor acestora a frizat ridicolul și a insultat inteligența. Scopul campaniei nu a fost de a-i face pe oameni mai atenți la aceste alegeri, ci de a-i îndepărta și mai mult de proces.

În mod similar, adversarii actualilor politicieni contribuie la consolidarea dezinteresului față de politică. De câte ori se spune că politicienii sunt niște paraziți, că toți sunt corupți, că toate partidele sunt niște mafii, că Parlamentul e o povară, că cel mai bine e să fim conduși de tehnocrați nealeși (ceea ce, mă rog, chiar se întâmplă), că societatea civilă e cea care contează de fapt, ce se erodează nu e doar interesul față de politicieni, ci și față de politică per se. Toate aceste sloganuri nu sunt chemări la luptă pentru schimbare, ci doar consolidarea unei poziții privilegiate din care se poate critica în continuare clasa politică. Altfel spus, critica clasei politice actuale nu se constituie ca opțiune politică la aceasta, ci ca discurs moral. Discursurile morale pot fi bine intenționate și corecte, dar nu pot fi votate. Ele pot fi parte a unei conștiințe luminate, dar au același efect practic demotivant precum lehamitea.

Plasarea pe locul doi a lui Nicușor Dan și a partidului său în alegerile din București este prezentată drept o victorie a forțelor alternative. Parțial așa este, USB-ul având acum aproape un sfert din consilierii generali ai municipiului. Pe de altă parte, nu există vot care să afirme continuitatea mai mult decât alegerea Gabrielei Firea ca primar. După aproape două mandate ale lui Sorin Oprescu și în ciuda problemelor cu care se confruntă Bucureștiul (tragedia de la Colectiv fiind doar un simptom sinistru), bucureștenii au optat pentru cea mai conservatoare opțiune (în toate sensurile), sau în orice caz au optat să ignore alternativa Nicușor Dan. Acesta și-a dublat numărul de voturi față de acum patru ani (și merită felicitat), dar în același timp trebuie spus că, precum în cazul celorlalte partide, și scorul partidului său a beneficiat de prezența slabă la vot. Scorul USB este mai degrabă rezultatul dezinteresului celorlalți votanți, decât al unui val de entuziasm pentru propria ofertă politică.

 

2. Legea electorală restrictivă împiedică apariția unor partide noi, cu oameni noi, care să spargă monopolul celor vechi.

Regulile electorale s-au schimbat în sensul facilitării apariției de noi formațiuni politice și a limitării puterii financiare în campanii a partidelor mari. Rezultatul este că au apărut foarte puține partide noi, grass-roots, iar cele care au intrat totuși în alegeri au obținut un scor nesemnificativ. Interesul popular pentru astfel de inițiative este aproape nul. Astfel, este o iluzie faptul că societatea freamătă de nevoia schimbării politice, la fel cum este o iluzie faptul că societatea este plină de oameni care se organizează pentru schimbare. Vestea bună aici e că nu avem partide de extremă dreapta gata să intre în arenă, deși alegerile locale nu sunt de regulă locul de afirmare a acestora. Eșecul M10 anunțat de mai înainte, dar și eșecul PRU, confirmă faptul că establishmentul actual nu este amenințat de nicio o forță de la extremă. Totodată, cariera politică a lui Traian Băsescu pare că a ajuns definitiv la final.

În fapt, alegerile locale au confirmat ALDE drept a treia forță politică a țării. Acesta este un partid tradițional, chiar dacă cel mai liberal, cu un lider cât se poate de mainstream și de non-alternativ. Partidele establishmentului sunt mai sigure ca oricând, nu au nici o competiție. Mai mult, isteria iscată la București în jurul PNL-ului a împiedicat să se remarce faptul că acesta și-a crescut numărul de primari și consilieri la nivel național. Doar formațiunea lui Tăriceanu face ca PNL-ul și PSD-ul să nu fie la egalitate, ambele undeva în jur de 38%. Establishmentul de centru-dreapta este mai stabil ca oricând.

Dacă așa au stat lucrurile la locale, la parlamentare e de așteptat ca situația să se accentueze. De fapt, în ciuda modificărilor legislative, numărul partidelor cu portanță electorală scade, nu crește. Conform datelor existente la aceste locale în acest moment, pe lângă PSD și PNL în Parlament nu ar mai intra decât ALDE și UDMR. În acest context nu putem decât să-i urăm succes noului partid USR (versiunea națională a USB) sau altora similare care poate vor intra în cursă. Dar e cert că în acest moment apariția unui nou partid (care să merite nume de partid), local sau național, de stânga, de dreapta sau o combinație între cele două este pur și simplu iluzorie. USB ar trebuie să știe cel mai bine acest lucru, având în vedere problemele pe care le-au avut atât la strângerea semnăturilor, cât și la trimiterea de reprezentanți în secțiile de votare.

3. Politica locală contează, oamenii sunt mai sensibili la chestiunile imediate, cu care se confruntă zilnic. Politica ar trebui să înceapă din cartiere, de la lucrurile concrete care-i afectează pe oameni.

Acest tip de discurs poate fi bun pentru câștigarea unui grant dacă ești într-un ONG, dar nu are, după câte se pare, nicio bază în realitate. Oamenii pot fi nemulțumiți de problemele locale, dar de aici până la transformarea acestora în mobiluri politice, e cale lungă. La cum arată și având în vedere problemele cu care se confruntă orașele din România, ar fi de așteptat ca politica să fie numai una de sorginte locală. Nu numai că nu e așa, dar la aceste alegeri s-a reușit performanța de a nu se vorbi deloc despre oraș și despre problemele sale (mă refer aici, e drept, la campaniile din București și Cluj). Programele extrem de vagi și de eclectice ale candidaților au fost fie ignorate, fie ridiculizate. Nimeni nu s-a obosit măcar să-i întrebe pe candidați cum plănuiesc să facă ceea ce promit să facă (decât tot într-o formă ridicolă, vezi celebra întrebare despre cum întoarce autobuzul pe alee), asta în condițiile în care multe din promisiunile făcute de primari nici măcar nu țin de competențele acestora (Predoiu care promitea că lărgește centura, Firea care promitea ceva despre Metrorex).

Totodată, nici cetățenii nu au reușit să-și impună propriile preocupări pe agenda politică atunci când au simțit că acestea nu sunt reprezentate. Cazul cel mai elocvent este tot cel din București acolo unde protestele de după Colectiv au dat jos guvernul dar nu au mai avut nici un ecou în planul administrației locale a orașului. Mai mult, o serie de probleme stringente cu care se confruntă diverse segmente ale populației (mai ales evacuări, retrocedări, chirii, prețuri la utilități, privatizări ale spațiului public) nu au primit nici o articulare politică. Și după acest ciclu de alegeri locale lupta cu autoritățile pentru aceste probleme va fi abia la început. De săptămâna viitoare sute de ONG-iști, activiști și cetățeni bine intenționați o vor lua de la capăt în lupta lor, sperând din nou că de data asta se va schimba ceva.

4. Anti-corupția a fost înfrântă. Nu e posibil să votezi urmăriți sau condamnați penal!

 În fața faptului că o serie de primari acuzați și cercetați pentru fapte de corupție au câștigat totuși alegerile (unii la scoruri neverosimile), s-au creat trei școli de gândire. Prima, previzibil, dă vina pe prostia alegătorilor, pe lipsa acestora de discernământ, pe vârsta, pregătirea sau venitul acestora. Faptul că aceștia sunt de regulă identificați cu votanții PSD, iar nu e nimic nou (deși la Baia Mare nu e vorba de un PSD-ist de exemplu). Ce e nou e că rezultatele din București au complicat formula clasică, în condițiile în care acest oraș este acum la fel de “roșu” precum Teleormanul.

A doua școală de gândire dă vina pe campaniile heirupistice din ultima vreme ale DNA, mai ales în ceea ce privește identificarea și urmărirea corupției locale. Votând urmăriți penal, cetățenii nu și-au exprimat un vot pentru aceștia de fapt, ci unul de blam pentru modul de operare al campaniilor anti-corupție. În ambele perspective, din motive diferite, anti-corupția iese prost. Într-o parte oamenii sunt proști și manipulați, în cealaltă, oamenii sunt subtili și responsabili.

O a treia perspectivă oferă o mediere a celor anterioare: oamenii nu sunt nici proști, nici subtili, ci doar interesați. Interesul lor, mai ales pe plan local, este ca lucrurile să meargă înainte, ca fiecare să mai tragă un tun, mai mic sau mai mare, în funcție de poziție. Astfel se explică de ce Vanghelie a pierdut totuși la București, iar alții în situații similare prin țară au câștigat. Ceea ce contează sunt rețelele de complicități locale (dintre politicieni, business și electorat) pe care DNA-ul nu reușește de fapt să le dezintegreze pentru că sunt înrădăcinate în cultura locală. Și în cadrul acestei explicații DNA-ul este înfrânt dacă acțiunile sale nu sunt urmate de un vot împotriva clasei politice existente și a rețelelor extinse stabilite la nivel local.

Prima observație care se impune e că DNA-ul a fost totuși un actor foarte important al acestor alegeri. Primari în funcții au fost suspendați ca urmare a acțiunilor sale, iar unii au renunțat să mai candideze pentru un nou mandat. În mod evident, DNA-ul a schimbat dinamica electorală a acestor alegeri. De exemplu, la București, înainte ca Sorin Oprescu să fie reținut, acesta era dat ca învingător sigur. Alegerile se terminaseră cu un an înainte să înceapă. O situație similară era la Constanța. Astfel că, dincolo de un rezultat conjunctural sau altul, posibilitatea DNA de a influența procesul electoral este în creștere, nu în scădere.

De ce persistă atunci totuși ideea că DNA-ul este înfrânt, că nu poate fi eradicată mai ales corupția de la nivel local? Alina Mungiu-Pippidi ne oferă cheia. Pentru aceasta corupția nu mai e doar la partide și politicieni (asta e deja clar), ci în societatea însăși, care se împarte acum între cei necorupți (puțini și marginali) și restul (corupți și la putere). DNA-ul nu poate lupta decât cu corupția politicienilor, cu cea din societate trebuie să se lupte un partid nou al oamenilor onești. Ceea ce-i prilejuiește doamnei Mungiu această observație este filmul fratelui său (Bacalaureat, de Cristian Mungiu) care prezintă modul în care familia ne socializează în această societate coruptă. Faptul că despre acest film nu se vorbește în România, deși a fost premiat la Cannes, este tot un simptom al corupției locale, spune autoarea. Intermediari corupți din lumea culturală blochează discutarea sa.

În acestă viziune nu se mai pune problema de reformare a clasei politice, ci a poporului ca atare. Acesta trebuie dizolvat și ales unul nou. Abia atunci poate că alegerile locale și lupta anti-corupție își vor găsi cu adevărat sensul și se vor confunda.”

Tudorina Mihai (Cealaltă Agendă), ia o temă ”fierbinte” a ultimelor zile – comparația mișcării USB (Nicușor Dan) și Podemos:
”Între Uniunea Salvați Bucureștiul condus de Nicușor Dan și Podemos din Spania, condus de Pablo Iglesias, zăresc o serie de similitudini interesante, care nu sunt rodul vreunei colaborări între cele două formațiuni politice. Sunt semnele unei noi forme de a face politică la nivel european/global, ale unei noi etape deschise de erodarea vechilor structuri politice. Pe lângă similitudini, ceea ce le diferențiază este de asemenea extrem de important și ne dau imaginea particularităților istorice, culturale și politice din cele două țări.O să analizez, pe scurt, asemănările între cele două partide:

  • Refuzul de a se încadra în schema de valori stânga – dreapta.  Liderii Podemos și-au declarat de la început refuzul de a fi etichetați drept de stânga, în ciuda faptului că o serie de membri marcanți puteau fi identificați ușor ca fiind nu doar de stânga, ba chiar de stângă radicală. Podemos a fost format la inițiativa unor membri ai unui partid minuscul denumit Stânga Anticapitalistă (desprins din Stânga Unită) și a unui grup de intelectuali de stânga de la Universitatea Complutense din Madrid. La rândul său, Nicușor Dan și echipa refuză eticheta de stânga sau de dreapta, chiar dacă discursul și programul politic pot fi încadrate ca fiind mai degrabă de dreapta (accent pe salvarea patrimoniului, atragerea investițiilor, transparentizare).

Refuzul de a intra în logica ”stânga-dreapta” este evident și dacă analizăm denumirile celor două formațiuni politice. Ele nu mai fac referire la ideologiile cu care ne obișnuisem: socialism, liberalism, creștin-democrație. În mod tradițional, când o formațiune se numește Partidul Socialist sau Partidul Creștin Democrat îți oferă imediat opțiunea ideologică a membrilor săi, cel puțin la nivel de intenție. La aceste noi partide numele nu mai oferă un indiciu în acest sens.

 

  • Opoziția față de partidele mainstream. În limbajul celor din Podemos vechea politică este numită depreciativ ”castă” și desemnează un cerc închis de oameni privilegiați care indiferent dacă sunt de dreapta sau de stânga mențin un sistem de putere corupt, prin care-și protejează propriile interesele și pe cele ale celor bogați.

În limbajul USB din alegerile locale, Bucureștiul trebuie salvat de politicieni. În dezbaterile televizate la care a participat, Nicușor Dan a insistat să explice că mesajul se referă la ”vechii politicieni”, la cei care de 26 de ani fură și nu fac nimic pentru cetățeni. Și Podemos și USB încearcă să se situeze în imaginarul public undeva în afara politicii, de partea cetățenilor, a oamenilor simpli.

  • Populismul. Liderii Podemos și USB susțin că reprezintă vocea oamenilor simpli, ai celor care n-au făcut niciodată parte din alte partide politice sau din sistemul corupt care le înconjoară. Ei vor să schimbe radical politica și guvernarea locală sau centrală aplicând soluții simple: onestitate, bun simț, muncă asiduă și voință de a face lucrurile bine. Chiar dacă pentru cei mai educați dintre cetățeni mesaje de genul ”scăpăm Bucureștiul de politicieni” ar putea părea o insultă la adresa inteligenței lor, dat fiind că odată ce te prezinți în alegeri și faci parte dintr-un partid politic se cheamă că ești și tu, la rândul tău, tot un politician, intenția celor care au gândit această strategie este de a trasa o separare între vechi și nou, între ”noi” și ”ei”. Este o formă de a vorbi, populist, în asentimentul celor care se simt înșelați, furați și, în general, nereprezentați de clasa politică conducătoare ”veche”.
  • Lupta împotriva principalului partid – identificat drept ”marele vinovat” pentru stadiul în care se află țara. Liderii Podemos și simpatizanții urăsc până în măduva oaselor Partidul Popular, de dreapta, cel mai mare partid in Spania, care reprezintă în viziunea lor întruchiparea corupției și a intereselor unor grupuri privilegiate. În România, membrii USB și simpatizanții au o ură viscerală față de PSD, cel mai mare partid din România, de asemenea întruchiparea corupției și a intereselor private clientelare. Diferența este dată de particularitățile istorice. Partidul Popular este identificat drept reminiscența dictaturii franchiste, de extremă dreaptă, în timp ce PSD a dictaturii comuniste. Acest aspect ar merita o analiză mai aprofundată pentru că ne-ar ajuta să înțelegem și poziționările ideologice actuale în rândul progresiștilor (în ciuda retoricii celor care fug de eticheta stânga/dreapta).
  • Ambele își extrag seva din mișcări civice. În Spania, Podemos a apărut în urma amplelor mișcări civice anti-sistem din 2011, cunoscute sub denumirea de 15M sau Indignados. De asemenea, parte din membrii săi provin din protestele-marșuri denumite ”Maree” sau din Platforma Afectaților de Ipotecă (PAH). De altfel, denumirea Podemos este o variantă a sloganului PAH, scandat și în timpul protestelor 15M/Indignados: ”Si, se puede” (Da, se poate!).

În România, Uniunea Salvați Bucureștiul își extrage seva din protestele Salvați Roșia Montană dar și alte mișcări civice de ”salvare”, de la Salvați Vama Veche la Salvați Delta Dunării. A se observa și diferența de abordare: în timp ce activiștii civici spanioli ”pot”, românii ”salvează”.

  • Lupta anti-corupție. Ambele partide și-au fixat ca obiectiv principal lupta împotriva corupției, ca reacție la scandaluri de răsunet privind implicarea politicienilor din partidele mainstream în acte de corupție. În Spania avem scandalurile ” Púnica”, ” Bárcenas” , ”Bankia” (Rodrigo Rato), ”Pujol”, ” Urdangarín” (casa regală) despre care puteți citi în detaliu la o simplă căutare pe google. în România avem o listă nesfârșită de politicieni și oameni de afaceri judecați și condamnați pentru acte de corupție.

Pe scurt și despre deosebirile fundamentale dintre Podemos și USB:

  • Viziunea asupra soluțiilor de dezvoltare. În ciuda retoricii, cele două partide pot fi încadrate teoretic în logica stânga-dreapta în funcție de modelul de dezvoltare pe care-l propun. În timp ce Podemos pariază pe reducerea inegalităților economice și sociale, reducerea sărăciei, asigurarea unui venit de bază pentru toți oamenii, asigurarea accesului la sănătate, cultură, sport, pentru toți oamenii, indiferent de venit, taxarea marilor averi, frânarea puterilor discreționare și nedrepte ale băncilor și marilor corporații, USB acordă o prea mică importanță clasei sărace, merge pe ideea că atragerea investitorilor înseamnă automat creșterea nivelului de trai și leagă ”salvarea” de simpla stopare a corupției și transparentizarea actului de guvernare.
  • Atitudinea față de grupurile minoritare/discriminare. În Podemos există o atitudine pronunțată și deschisă în favoarea LGBT, migranților, persoanelor cu dizabilități (unul din liderii săi importanți, Pablo Echenique, are dizabilitate locomotorie), femeilor, evacuaților, lucru care nu se poate spune despre cei din USB.
  • Modul intern de organizare și luare a deciziilor. Podemos și-a asumat de la bun început un model intern de organizare și luare a deciziilor cât mai democratic, care să implice, în aspectele importante, pe toții membrii partidului. Podemos își bazează organizarea pe ”cercuri” – grupuri de cetățeni localizate teritorial, uneori la nivel de cartier, sau bazate pe tematici: economie, educație, sănătate, ecologie, feminism, dizabilități, LGBT. Există chiar și un cerc al forțelor armate. În Uniunea Salvați București lipsește o viziune nouă de organizare internă, cel puțin până în acest moment. Nici chiar desemnarea candidaților în alegerile locale din București nu a urmat vreun proces intern democratic de alegere.
  • Moștenirea istorică. Cum aminteam, tipul de dictatură care a marcat cele două țări își pune în continuarea amprenta pe poziționarea ideologică, în ciuda retoricii oficiale, aspect care merită o analiză mai aprofundată separată.
  • Forța dată de mișcările civice. Există clar o diferență între mișcarea civică din Spania și cea din România sub aspect strict numeric dar și organizațional. Din acest motiv, cei din Podemos au putut să se extindă rapid și eficient în teritoriu, cooptând oameni activi de ani de zile în organizații neguvernamentale, asociații de locatari, grupuri informale, sindicate. În România, lipsa de implicare civică poate fi o barieră serioasă și de netrecut în crearea de filiale în unele colțuri ale țării, în care singurele forme de acțiune ne-guvernamentală sunt cele de ordin religios.”

Despre autor

Redacția

Portalul https://platzforma.md (PZF) îşi propune să fie un spaţiu online de reflecţie şi atitudine critică.

1 Comentariu

  • Ce avem noi cu alegerile locale din Romania? Nicusor Dan, Gabriela Firea… persoane totalmente necunoscute publicului moldovenesc…

Lasa un comentariu