Democrație în absența statului

[label shape=”” type=””] Dilar Dirik [/label]

 

„Când, câțiva ani în urmă, niște oameni au venit la noi acasă ca să ne întrebe dacă familia noastră n-ar vrea să participe la comune, i-am alungat cu pietre”, râde Bushra, o tânără din Tirbespiye, Rojava. Mamă a doi copii, face parte dintr-o comunitate religioasă ultra-conservatoare. Înainte, nu i se permitea să-și părăsească locuința și obișnuia să poarte haine care îi acopereau întregul corp, cu excepția ochilor.

„Acum, mă implic activ în modelarea comunității mele”, spune cu un zâmbet mândru și luminos. „Oamenii vin la mine să mă roage să-i ajut să rezolve probleme sociale. Dar, dacă m-ai fi întrebat atunci, n-aș fi știut nici măcar ce înseamnă consiliu sau ce fac oamenii la adunări”.

Azi, în întreaga lume, oamenii recurg la forme alternative de organizare autonomă pentru a oferi din nou sens existenței lor, pentru a reflecta dorința creativității umane de a se exprima ca libertate. Aceste colective, comune, cooperative și mișcări grassroots pot fi caracterizate ca mecanisme de autoapărare ale oamenilor împotriva abuzurilor capitalismului, patriarhatului și statului.

În același timp, multe populații, culturi și comunități indigene care s-au confruntat cu excluderea și marginalizarea și-au protejat până în prezent modul comunitarist de viață. E șocant când comunitățile care și-au apărat existența împotriva ordinii mondiale în curs de evoluție în jurul lor sunt descrise, cum se întâmplă adesea, în termeni negativi, ca și cum le-ar „lipsi” ceva – mai ales un stat. Tendințele pozitiviste și deterministe care domină istoriografia contemporană privesc asemenea comunități drept neobișnuite, necivilizate, înapoiate. Statalitatea e considerată drept consecință inevitabilă a civilizației și modernității; un pas natural în progresul linear al istoriei.

Fără îndoială, există unele diferențe genealogice și ontologice între ceea ce am numi, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, comune revoluționare „moderne” și comunitățile naturale, organice. Primele se dezvoltă în primul rând în cercuri radicale din cadrul unor societăți capitaliste, ca revoltă împotriva sistemului dominant, iar celelalte reprezintă o amenințare la adresa puterilor hegemonice prin însăși natura supraviețuirii lor. Totuși, nu putem spune că aceste comune organice sunt non-politice, prin opoziție cu comunele metropolitane, cu politica lor intențională, orientată spre scopuri determinate.

Secole, poate milenii de rezistență împotriva ordinii mondiale capitaliste sunt, de fapt, acte profund radicale de sfidare. Pentru asemenea comunități, relativ neatinse de curentele globale din cauza trăsăturilor lor caracteristice, geografiei naturale sau rezistenței active, organizarea politică sub formă de comună e pur și simplu o parte naturală a lumii. Anume din acest motiv oamenii din Rojava, de exemplu, unde se desfășoară o transformare socială radicală, se referă la revoluția lor ca la o „întoarcere la natura noastră” sau o „recâștigare a eticii noastre sociale”.

De-a lungul istoriei, kurzii au suferit de pe urma refuzurilor, opresiunii, distrugerii, genocidului și asimilării. Ei au fost excluși din ordinea etatistă pe două fronturi: nu doar că li s-a refuzat un stat propriu, ci au fost și excluși, în același timp, de la participarea la mecanismele structurilor statale din jurul lor. Totuși, experiența absenței statalității a contribuit la protejarea multor aspecte etice și valori societale, precum și a unui sentiment al comunității – mai ales în zonele rurale din munți, în unele sate situate la distanță mare de orașe.

Până în ziua de azi, în special satele alauite-kurde sunt caracterizate de procese de căutare în comun a soluțiilor și de ritualuri de reconciliere pentru disputele sociale, bazate pe etică și iertare în beneficiul comunității. Dar, deși această formă de viață este destul de prevalentă în Kurdistan, există și un nou efort conștient de a construi un sistem politic axat pe valori comunale – sistemul confederalismului democratic, construit prin autonomie democratică, unde rolul central îl are comuna.

 

CONFEDERALISMUL DEMOCRATIC ÎN ROJAVA

Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), ca și multe alte mișcări de eliberare națională, credea inițial că a crea un stat independent ar fi soluția la problema violenței și opresiunii. Totuși, dată fiind schimbarea mondială de după căderea Uniunii Sovietice, mișcarea a început să formuleze o autocritică fundamentală, precum și o critică a politicii socialiste dominante a acelor timpuri, care se focusa încă în mare măsură asupra preluării puterii de stat. La sfârșitul anilor ’90, PKK, condus de Abdullah Öcalan, a început să articuleze o alternativă la statul națiune și la socialismul de stat.

Studiind istoria Kurdistanului și a Orientului Mijlociu, precum și natura puterii, sistemul economic curent și problemele ecologice, Öcalan a ajuns la concluzia că „problema libertății” a fost pusă în fața omenirii nu din cauza absenței statului, ci a apariției lui. Într-o încercare de a deturna dominarea sistemului care s-a instituționalizat pe glob timp de 5000 de ani ca sinteză a patriarhatului, capitalismului și statului națiune, această paradigmă alternativă se bazează pe contrariul acestora – libertatea femeii, ecologie și democrație grassroots.

Confederalismul democratic este un model social, politic și economic de autoadministrare a diferitor populații, în care un rol central îl au femeile și tinerii. Este o încercare de a exprima în mod practic voința populară privind democrația drept metodă, nu pur și simplu drept scop. Este o formă de democrație în absența statului.

Deși propune noi structuri normative pentru a crea un sistem politic conștient, confederalismul democratic se bazează și pe forme milenare de organizare socială, încă existente în comunitățile din Kurdistan și din afara acestuia. Pentru imaginația noastră contemporană, acest model poate părea unul forțat, dar de fapt el rezonează bine cu puternica dorință de emancipare a diferitor populații din regiune. Deși sistemul a fost implementat ani în șir în Bakur (Kurdistanul de Nord), în limitele represiunii de stat a Turciei, anume în Rojava (Kurdistanul de Vest) a apărut o oportunitate istorică de a pune în practică confederalismul democratic.

Sistemul are în centru „autonomia democratică”: oamenii se auto-organizează direct sub formă de comune și creează consilii. În Rojava, acest proces e facilitat de Tev-Dem, Mișcarea pentru o Societate Democratică. Comuna este compusă dintr-un cartier autoorganizat conștient și constituie cel mai esențial și radical aspect al practicii democratice. În cadrul ei, funcționează comitete ce lucrează asupra unor probleme precum pacea și justiția, economia, securitatea, educația, femeile, tinerii, serviciile sociale.

Comunele își trimit la consilii delegații aleși. Consiliile sătești își trimit delegațiile în orașe, consiliile orășenești își trimit delegații în municipii și așa mai departe. Fiecare comună este autonomă, dar ele sunt legate una de alta printr-o structură confederală comună, ce are ca scop coordonarea și menținerea unor principii comune. Doar atunci când problemele nu pot fi rezolvate la nivelul de bază, sau atunci când ele depășesc preocupările consiliilor de nivel inferior, ele sunt delegate următoarelor niveluri. Instanțele „superioare” răspund în fața celor „inferioare” și raportează cu privire la acțiunile și deciziile lor.

Deși comunele sunt zonele pentru rezolvarea problemelor și organizarea vieții cotidiene, consiliile creează planuri de acțiuni și politici legate de coeziune și coordonare. La începutul revoluției și în zonele nou-eliberate, adunările trebuiau să creeze întâi consiliile populare; abia apoi au început să construiască structurile organizaționale grassroots mai descentralizate sub forma comunelor.

Comunele lucrează pentru o societate „moral-politică”, compusă din indivizi conștienți care înțeleg cum să rezolve problemele sociale și se preocupă de autoguvernarea cotidiană ca responsabilitate comună, mai curând decât să se supună elitelor birocratice. Totul se bazează pe participarea voluntară și liberă a oamenilor, nu pe constrângere sau pe regula legii.

Desigur, e dificil să crești nivelul de conștiință al unei societăți într-un interval scurt de timp, mai ales acolo unde condițiile de război, embargourile, mentalitățile internalizate și structurile despotice antice au fost profund instituționalizate și pot conduce la abuz de putere sau atitudini apolitice. Un sistem educațional alternativ, organizat prin intermediul unor academii, promovează o mentalitate socială sănătoasă, în timp ce autoorganizarea reproduce în mod practic o societate conștientă, mobilizând-o în toate sferele vieții.

Femeile și tinerii se organizează autonom și întruchipează o dinamică socială orientată mai mult spre democrație și mai puțin spre ierarhie. Ei se poziționează „la stânga” modelului autonomiei democratice și elaborează noi forme de producere și reproducere a cunoștințelor.

În prezent, mișcarea kurdă de eliberare, de la Qandil la Qamishlo la Paris, împarte puterea în mod egal între o femeie și un bărbat. Ideea din spatele acestui principiu de co-prezidare e practică și simbolică în același timp – descentralizează puterea și promovează consensul, simbolizând armonia dintre femei și bărbați. Doar femeile au dreptul de a alege co-președinta femeie, în timp ce co-președintele bărbat e ales de toată lumea. Femeile își organizează propriile structuri, mai puternice, mai conștiente ideologic, pentru o confederație a femeilor, începând de la comune autonome ale femeilor.

PRINCIPIUL NAȚIUNII DEMOCRATICE

Un alt principiu important formulat de Öcalan este „națiunea democratică”. Spre deosebire de doctrina monistă a statului națiune, care se justifică printr-un mit discriminator, acest concept vizează o societate bazată pe un contract social comun și pe principii etice fundamentale precum egalitatea de gen. Astfel, toți indivizii și grupurile, identitățile și tendințele etnice, religioase, lingvistice, de gen, intelectuale se pot exprima liber și pot adăuga diversitate acestei națiuni extinse, bazate pe etică, pentru a-i asigura democratizarea. Cu cât mai diversă este națiunea, cu atât mai puternică îi e democrația. Grupurile și secțiunile diverse sunt responsabile și de propria lor democratizare, dinăuntru.

În Rojava, kurzi, arabi, creștini sirieni, armeni, turkmeni, ceceni încearcă să creeze împreună o viață nouă. Aceeași logică stă la baza proiectului Partidului Democrat Popular, sau HDP, de dincolo de graniță, din Turcia. HDP a unit toate comunitățile din Mesopotamia și Anatolia sub umbrela unei „comuniuni libere” în națiunea democratică.

Printre parlamentarii ce fac parte din el se numără kurzi, turci, armeni, arabi, asirieni, musulmani, alauiți, creștini și yazidiți – o diversitate mult mai mare decât în orice partid din parlamentul turc. În contrast cu monopolismul ideologiei statului națiune, conceptul națiunii democratice servește drept mecanism de autoapărare ideologică pentru diverse etnii.

Deși la revoluția din Rojava participă multe comunități diverse, persistă și vechi resentimente. Întregi confederații tribale de arabi și-au exprimat unilateral susținerea pentru administrație, dar, în unele regiuni, arabii rămân suspicioși. Documentele serviciilor secrete arată că, deja la începutul anilor ’60, partidul sirian Baath elabora planuri sofisticate pentru a genera conflicte între comunități, în special în Cizire. În afară de tensiunile deja existente, forțe externe alimentează și instrumentalizează conflictele dintre diferite comunități pentru a-și realiza planurile. Crearea unei unități dintre diferitele grupuri etnice și religioase din Siria și din Orientul Mijlociu în genere ar face mult mai dificilă politica „dezbină și domină” pe care o promovează ele în regiune.

Un membru arab al administrației de la Rojava explică în felul următor motivele din care acest model democratic se bazează atât de puțin pe susținerea grupurilor politice deja consolidate sau nou-formate din regiune și din afara ei:

Sistemul autonomiei democratice din cele trei cantoane ale noastre tulbură și deranjează întreaga lume fiindcă sistemul capitalist nu vrea libertate și democrație pentru Orientul Mijlociu, chiar dacă pretinde altceva. Anume din acest motiv toți atacă Rojava. Formele diferite de stat exemplificate de Republica Arabă Siriană sub Assad și Statul Islamic sunt două fețe ale aceleiași monezi – ambele neagă și distrug mozaicul diversității din regiunea noastră. Dar tot mai mulți și mai mulți arabi din restul Siriei vin la Rojava ca să afle despre autonomia democratică, pentru că văd aici o perspectivă a libertății.

O VIZIUNE ECONOMICĂ ȘI POLITICĂ ALTERNATIVĂ

Sistemul eficient de autoorganizare, combinat, într-o anumită măsură, cu embargoul ce a impus bazarea pe forțele proprii și, respectiv, a nutrit creativitatea, a salvat Rojava de corupția economică derivată din atitudinile capitaliste interne sau din exploatarea externă. Totuși, pentru a apăra valorile revoluționare și după încheierea războiului, e nevoie de o viziune economică calibrată pentru o economie echitabilă social, ecologică, feministă, care să poată susține o populație sărăcită, traumatizată și brutalizată.

Cum poți implica bogații, care nu sunt prea tentați de cooperative, fără să fii acuzat de autoritarism? Cum poți susține principii emancipatorii și eliberatoare în contextul unui război și al economiei de supraviețuire? Cum poți descentraliza economia menținând echitatea și coeziunea revoluționară? Pentru oamenii din Rojava, răspunsul e educația.

„Ce înseamnă ecologia pentru voi?”, își întreabă o femeie colegele de la academia femeilor Ishtar din Rimelan, într-o încăpere decorată cu fotografii ale unor femei precum Sakine Cansiz și Rosa Luxemburg. O femeie mai în vârstă, cu tatuaje tradiționale pe mâini și pe față, răspunde: „Pentru mine, a fi mamă înseamnă a fi ecologică. A trăi în armonie cu comunitatea și cu natura. Mamele știu cel mai bine să mențină și să organizeze această armonie”. Poate anume problematica ecologică ilustrează cel mai clar dilema Rojavei: pe de o parte, a avea principii majore și intenții de anvergură, precum și disponibilitatea pentru sacrificiu – deseori în lipsa condițiilor pentru a implementa aceste idealuri. Din motive evidente, supraviețuirea are deseori prioritate asupra grijii pentru mediu.

Deocamdată, cel puțin, e posibil să vorbim despre un sistem de tranziție dual, în care autoadministrarea democratică din Rojava prezintă principii revoluționare și ecologice, navigând cu grijă în condițiile de război și politică reală, în timp ce mișcarea grassroots organizează de jos în sus populația. La nivel de cantoane, în special în ceea ce ține de problemele de politică externă, sunt într-o anumită măsură inevitabile practici centraliste sau cel puțin non-revoluționare, mai ales pentru că Rojava se află, politic și economic, între ciocan și nicovală. Atunci când oamenii vorbesc despre „revoluția din Rojava”, ei se referă, de obicei, la sistemul de autonomie democratică ce apare de la bază.

Dinamica de descentralizare a organizării grassroots, mai ales în comune, servește chiar pe post de opoziție pentru cantoane și facilitează democratizarea acestora: din cauza geografiei lor politice complicate – limitate și mai mult de partidele și grupările non-revoluționare din cadrul lor – pot tinde spre o concentrare a puterii (deși cantoanele, așa cum sunt ele în prezent, sunt totuși mult mai descentralizate și democratice decât statele obișnuite).

Mult mai important decât mecanismele exacte prin care se exprima voința populară este sensul și impactul autonomiei democratice asupra oamenilor înșiși. Dacă ar trebui să descriu „democrația radicală” mi-ar veni în primul rând în minte oamenii din clasa muncitoare, femeile uneori analfabete din regiune care au decis să se organizeze în comune și care acum fac politică. Râsul și jocurile copiilor, cotcodăcitul găinilor, târâtul scaunelor de plastic compun melodia pentru scena pe care se iau decizii privind orele de energie electrică și disputele între cartiere. Trebuie să remarcăm și că structurile funcționează mai bine în regiunile rurale și cartierele mici decât în orașele mari și complexe, unde e nevoie de mai mult efort pentru a implica oamenii. Aici, puterea aparține unor oameni care n-au avut niciodată nimic și care acum își scriu propria istorie.

„Vrei să ne vezi legumele?” ne întreabă Qadifa, o bătrână yazidită, într-un centru al Stelei Yekîtiya, mișcarea femeilor. Pare să nu fie prea interesată să explice noul sistem, dar, în schimb, vrea foarte tare să-i arate fructele. Ne continuăm conversația cu privire la transformările vieții cotidiene din Rojava mâncând în curte roșii delicioase de la o cooperativă a femeilor.

În Rojava, autodeterminarea e trăită aici și acum, în practica cotidiană. Mii de femei precum Qadifa, femei anterior marginalizate complet, invizibile și lipsite de voce, preiau acum poziții de conducere și modelează societatea. Acum, diminețile, ele își pot recolta pentru prima oară propriile roșii de pe pământuri anterior colonizate de stat timp de decenii, având, după-amiezile, funcția de judecătoare în tribunalele populare.

În prezent, multe familii se dedică pe deplin revoluției, mai ales cele care au pierdut pe cineva drag. Multe case ale unor familii încep să funcționeze pe post de case comunitare („mala gel”) ce coordonează necesitățile populației: oamenii merg, împreună cu copiii, unul acasă la celălalt pentru a critica ori discuta sau sugera idei despre cum își pot îmbunătăți noile vieți. Temele de discuție în timpul cinei s-au schimbat. Problemele sociale au devenit într-adevăr sociale – devenind de responsabilitatea tuturor. Fiecare membru al comunității ajunge un lider.

Tranziția înceată a luării deciziilor la nivel social dinspre clădiri special destinate spre zone ale vieții cotidiene este rezultatul eforturilor de a construi o nouă societate moral-politică. Pentru cei din țările capitaliste avansate, această modalitate directă de a-ți lua în mâini propria viață poate părea uneori înfricoșătoare, mai ales când lucruri importante precum justiția, educația și securitatea se află în mâinile unor oameni ca el, nu cedate aparatelor anonime de stat.

COMUNA: MOȘTENIREA REZISTENȚEI

Într-o noapte, stau lângă Tell Mozan, unde, 6.000 de ani în urmă, se afla Urkesh, capitala antică a hurienilor. În apropiere, se află hotarul dintre Siria și Turcia, vechi de mai puțin de un secol. Bând ceai cu Meryem, una dintre comandantele din Kobane, urmărim luminile orașului Mardin din Kurdistanul de Nord, de cealaltă parte a graniței.

„Luptăm de dragul comunității, al oprimaților, al tuturor femeilor, pentru paginile nescrise ale istoriei”, spune ea. Meryem este una dintre multele femei care, în tinerețe, l-au întâlnit pe Abdullah Öcalan, când, în anii ’89, acesta venise în Rojava. Ca și alte mii de femei, ca parte căutării unei dreptăți nu doar pentru ea însăși, a decis, într-o zi, să devină luptătoare pentru libertate în această regiune, care e, în același timp, locul ce găzduiește mii de omoruri de dragul păstrării onoarei și mii de zeițe, venerate sub diferite forme și dimensiuni.

Ceea ce a atras mișcările anti-sistem din întreaga lume la rezistența istorică din Kobane a fost, probabil, multitudinea de moduri în care apărarea orașului reflecta o tendință veche de milenii a luptei umane; modurile în care prezenta caracteristici universale ce rezonau cu imaginarele colective ale altei lumi. S-au făcut multe comparații cu Comuna din Paris, bătălia de la Stalingrad, Războiul Civil Spaniol, alte cazuri aproape mitice de rezistență populară.

În ziguratele din Sumer, complexe masive de temple din Mesopotamia antică, au început să fie instituționalizate pentru prima oară mai multe mecanisme ierarhice: patriarhatul, statul, sclavia, armata permanentă și proprietatea privată – începutul societății de clasă formalizate. Această epocă a adus o ruptură socială profundă, caracterizată prin pierderea statutului social al femeii și apariția bărbatului dominant, mai ales a preotului bărbat, care a pus mâna pe monopolul cunoașterii. Dar tot aici, la aproximativ 2.300 î.e.n., a apărut primul cuvânt pentru conceptul de libertate – amargi, literalmente „întoarcerea la mama”.

Öcalan propune ideea a două civilizații: el afirmă că, la sfârșitul neoliticului, odată cu apariția structurilor ierarhice în Sumeria, a fost creată o civilizație bazată pe ierarhie, violență, subjugare și monopolism – „civilizația de mainstream” sau „dominantă”. În contrast, ceea ce el numește „civilizația democratică” reprezintă luptele istorice ale marginalizaților, oprimaților, săracilor și exclușilor, în special ale femeilor. Prin urmare, confederalismul democratic este un produs și o manifestare politică a acestei străvechi civilizații democratice.

Modelul autonomiei democratice pe care l-a generat este, la rândul său, nu doar o perspectivă promițătoare în vederea găsirii unei soluții echitabile pentru conflictele traumatizante din regiune; în multe privințe, revoluția din Rojava ilustrează cum o autonomie democratică ar putea să fie chiar singura modalitate de supraviețuire. În acest sens, comuna revoluționară este o moștenire istorică, o sursă de memorie colectivă pentru forțele democratice de pe întregul glob și un mecanism conștient de autoapărare împotriva sistemului etatist. Are o moștenire milenară și se manifestă astăzi în moduri noi.

Ceea ce unește momentele istorice de rezistență umană și dorință a unei lumi noi, de la primii luptători pentru libertate din istorie până la Comuna din Paris sau la insurecția zapatiștilor și la piețele libertății din Rojava este puterea, ce nu poate fi frântă, de a îndrăzni să-ți imaginezi. Este curajul de a crede că opresiunea nu e un destin. Este exprimarea străvechii dorințe a omenirii de a se elibera.

Bijî komunên me! Vive la commune!

Dilar Dirik este o activistă kurdă, doctorandă la Departamentul de sociologie al Universității din Cambridge. Cercetarea ei examinează rolul luptei femeilor în articularea și construirea libertății în Kurdistan. Scrie regulat în presa internațională despre mișcarea kurdă de eliberare.

Textul a apărut inițial în revista ROAR Magazine (Reflections on a Revolution) și a fost tradus din engleză de Alexandru Cosmescu.

sursă imagine de fundal.