RECENTE

Mică istorie cu moldoveni şi români

[label shape=”” type=””] Ovidiu Țichindeleanu [/label]

Destul de recent, am asistat la o scenă tipică în curtea Consulatului român din Chişinău. Un consul, ieşit în curtea internă pentru a selecta cererile oamenilor care trecuseră de primele filtre ale formularelor, plăţilor şi zidului formidabil al Consulatului, înainte de a ajunge la următoarele filtre ale ghişeelor de primire/refuz şi eliberare/refuz, îi explica cu severitate unui om cu vreo două decenii mai în vîrstă că numele său este „Enache“, nu „Ienache“. Oficialului român nici nu-i trecuse prin minte absurditatea şi violenţa gestului său, de a-l învăţa pe un adult cum îl cheamă. În alte circumstanţe, în care raportul ar fi fost de la adult la adult, să zicem la o masă în gospodăria omului, tot în propria sa ţară, gîndul de a-l corecta ar fi rămas probabil nespus sau ar fi devenit cel mult o glumiţă. Puterea de a-l numi era conferită de zidul dimprejur şi raportul inegal de putere din acel moment, îmbrăţişat cu entuziasm de oficialul Statului român. Pe moment, domnul Enache a tăcut cu înţelepciune, însă ne putem imagina reacţia sa odată ce a ieşit dintre zidurile înalte ale Consulatului, înapoi, în spaţiul deschis al Chişinăului. Această disponibilitate negîndită de a numi cu propriile cuvinte şi a judeca de sus rămîne o caracteristică a românilor care vorbesc cu şi despre Moldova, iar evenimentele politice recente din Chişinău nu au făcut decît să accentueze, din păcate, generalizarea acestui fenomen la nivelul spaţiului public şi al sferei politicii.

O scurtă istorie

Să recapitulăm cîteva date semnificative pentru înţelegerea contextului local de dinaintea ocupării temporare a clădirii Parlamentului pe 20 ianuarie 2016:

– Punctul iniţial de turnură l-a constituit destrămarea, pe 13 februarie 2013, a Alianţei pentru Integrare Europeană, constituită şi venită la putere după manifestaţiile din 7 aprilie 2009, care duseseră, la rîndul lor, la căderea guvernării comuniste. AIE s-a destrămat după muşmalizarea cazului de omor de la Pădurea Domnească – la un moment dat, autorităţile deciseseră că mistreţul fusese de vină. Nou-alcătuita Coaliţie Pro-Europeană, pe aceleaşi baze partinice, cu aceiaşi jucători (PLDM – Filat, PL – Ghimpu, PD –Plahotniuc) şi aceeaşi orientare geopolitică, a rămas la putere pînă la alegerile generale din 30 noiembrie 2014; toate aceste schimbări interne au marcat însă ascensiunea vizibilă la putere a oligarhului Vladimir Plahotniuc;

– Pe 27 iunie 2014 a fost semnat Acordul de Asociere între Republica Moldova şi Uniunea Europeană; mai multe materiale foarte bune de analiză şi contextualizare pot fi găsite pe platforma independentăPlatzforma: de pildă aici şi aici.

– Alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 au constituit un moment de vîrf al internalizării contradicţiilor externe, ilustrat de apariţia simbolului NATO pe afişele unui partid local (!) şi a lui Putin pe afişele altui partid local (!). În urma alegerilor, guvernarea proeuropeană a rămas la putere, însă pe fondul slăbirii partidelor lui Vlad Filat (PLDM) şi Mihai Ghimpu (PL) şi a întăririi continue a poziţiei partidului condus de Vladimir Plahotniuc (PD). Partidul care a înregistrat cea mai mare pierdere a fost Partidul Comuniştilor, adică unicul partid din cursa electorală care respinsese discursul geopolitic şi adoptarea imperativului „Fie Vestul, fie Estul“ (continuînd astfel propria politică jucată cu oarecare succes în anii de guvernare 2000-2009, ce a inclus adoptarea „vectorului“ european începînd din 2004). Astfel, ca urmare a unor manevre electorale începute din vara anului 2014, PCRM şi-a pierdut nu mai puţin din două treimi din electorat (a fost votat de 279.372 de cetăţeni sau 17.48% în 2014, spre deosebire de 677.069 sau 39.34% în 2010), în favoarea partidului explicit prorus al Socialiştilor, proaspăt înfiinţat, care a obţinut dintr-o dată cele 20% de voturi diferenţă.

– Manevrele financiare şi devalorizarea leului: după alegeri, leul moldovenesc a pierdut aproape jumătate din valoarea sa în lunile ianuarie-februarie 2015, pentru a-şi reveni, parţial, la fel de rapid, în mişcări care cu greu s-ar fi putut realiza fără complicitatea Băncii Naţionale. (Pentru context, spre deosebire de leul românesc, leul moldovenesc nu a cunoscut decît o singură devalorizare în istoria tranziţiei postsovietice.) Curînd a izbucnit scandalul miliardului furat, în aprilie 2015: Banca Națională a Moldovei (BNM) a „descoperit“ că trei instituții financiare acordaseră împrumuturi neacoperite în valoare totală de 1 miliard de dolari, înstrăinînd astfel aprox. 15% din Produsul Intern Brut.. Veaceslav Negruţă, fostul ministru al Finanţelor, a fost arestat, însă el a reacţionat imediat, publicînd o serie de documente izbitoare de analiză a manevrelor şi reţelelor de extorcare a averii publice; recomand, de asemenea, urmărirea interviului realizat de Natalia Morari pe 21 mai 2015 cu Veaceslav Negruţă. Laolaltă, aceste documente de analiză şi investigaţie publică rămîn încă fără echivalent în spaţiul democratic românesc, în ciuda ecourilor făcute de campania de anticorupţie.

– În februarie 2015 a avut loc fondarea Platformei civice Demnitate şi Adevăr (DA). După mai multe eforturi, în primele săptămîni ale lunii septembrie 2015 au început demonstraţiile populare continue din faţa clădirii parlamentului Republicii Moldova, unde s-a cerut demisia preşedintelui, arestarea mafiilor oligarhice şi justiţie pentru furtul miliardului. Curînd, satul de cîteva sute de corturi instalat de susţinătorii platformei DA a fost dublat satul la fel de mare instalat de susţinătorii lui Igor Dodon şi Renato Usatîi în faţa clădirii Guvernului. Demonstraţiile au continuat în mod paşnic pînă în ianuarie 2015.

Un alt moment de turnură şi afirmare a puterii lui Vladimir Plahotniuc a fost arestarea pe 15 octombrie 2015, pentru corupţie şi luare de mită (250 demilioane de dolari!), a fostului prim-ministru şi lider al alianţei pro-europene, partenerul de dialog al României sub Băsescu, oligarhul Vlad Filat, în urma denunţului făcut de oligarhul local Ilan Șor (Shor). A  urmat de publicarea de către politicianul Renato Usatîi a înregistrărilor unor discuţii cît se poate de compromiţătoare între Filat şi Șor, ba chiar şi unui sex-tape în care Vlad Filat e surprins, între altele, vorbind cu Preşedintele Băsescu. Iar noul guvernul condus de Valeriu Streleţ (om de afaceri apropiat de Vlad Filat) a fost demis de parlament pe 20 octombrie 2015. Pe parcursul anilor 2014-2015, partidul lui Vlad Filat, aflat la guvernare, a înregistrat de altfel lovitură după lovitură: guvernul Leancă şi-a dat demisia în decembrie 2014, guvernul Gaburici a durat din februarie pînă în iulie 2015, iar guvernul Streleţ, din iulie în octombrie 2015, moment din care guvernarea s-a asigurat prin interimat pînă la 20 ianuarie 2016.
Pe 13 ianuarie 2016 era respinsă candidatura la funcţia de prim-ministru a lui Vlad Plahotniuc, cu ajutorul intervenţiei preşedintelui Timofti. Cu toate acestea, după declaraţia despre Moldova emisă la Bucureşti de Victoria Nuland, interpretată ca susţinere a premierului Filip şi implicit a lui Plahotniuc, oficialii UE şi români au adoptat aceeaşi linie, iar oficialii moldoveni, inclusiv preşedintele Timofti, au schimbat şi ei, brusc, direcţia, confirmînd Guvernul Filip în Parlament în jurul orei 16.30, în mai puţin de 30 de minute, fără nici un anunţ public, fără prezentarea vreunui program de guvernare, fără o sesiune de întrebări şi răspunsuri, într-un act antidemocratic în esenţa sa. Gestul a provocat mulţimea manifestanţilor, care au ocupat paşnic o parte din clădirea Parlamentului pentru a împiedica depunerea jurămîntului de către noul guvern, retrăgîndu-se apoi la fel de paşnic. Preşedintele Timofti i-a convocat pe premierul desemnat Filip şi noii miniştri la Reşedinţa de Stat a Preşedintelui din afara Chişinăului, din pădurea Condriţa, unde aceştia au depus jurămîntul la ora 23.00, pe ascuns, în mod conspirativ, în ciuda lipsei başcanului Găgăuziei, Iulia Vlah, într-un alt gest antidemocratic. Totul, în numele democraţiei şi al „vectorului“.

Cititorii îşi pot forma singuri o opinie despre contextul local urmărind aceste surse şi procese. Să contrastăm însă complexitatea lore cu unisonul interpretării dominante din România, conform căreia „proruşii“ ar fi orchestrat manifestaţiile, iar Moldova ar fi, în general, un „stat eşuat“ (după mai puţin de un sfert de deceniu de existenţă în actuala formă) şi un „coşmar“ de neînţeles (adică o totalitate omogenă simplu de judecat din exterior, fără angajament personal).

Există însă o diferenţă clară de… cantitate a reacţiilor actuale din România faţă de cele din 2009. Astfel, dacă reacţiile româneşti de după manifestaţiile din 2009 au demonstrat lipsa lucie de opinenţi români cu oarecare cunoştinţe despre Moldova, evidenţiind faptul că intelectualii şi jurnaliştii români ştiau mult mai puţine despre Moldova decît despre „Europa“ şi Statele Unite, în prezent există, în schimb, o întreagă industrie de experţi români în democraţie şi geopolitică, de la Cristian Ghinea la Dan Dungaciu, trecînd prin Cozmin Guşă, de cele mai diferite culori politice pe plan local, dar care vorbesc la unison despre Moldova din poziţia de „europeni“ şi „democraţi“, filtrînd pe plan local mai orice ştire despre Moldova prin judecăţi de sus şi antirusism românesc. Însăşi judecata de „stat eşuat“ a apărut în istoria culturală recentă imediat după arestarea lui Vlad Filat – ca un fel de a da vina pe localnici pentru eşecul de proporţii al parteneriatului României cu oligarhul moldovean. De pildă, imediat după arestarea lui Vlad Filat, atît Cozmin Gușă a adoptat linia „statului eşuat“, cît şi Valentin Naumescu, în ciuda diferenţelor dintre cei doi pe alte subiecte.

După evenimentele din 20 ianuarie, Cristian Pantazi declara ritos că „Moldova e un coşmar“, „un stat nefuncţional“, în care „motivaţiile actorilor principali sînt medievale“. Cozmin Guşă agita pericolul „graniţei total penetrate“ cu Moldova şi, astfel, cu „lumea postsovietică şi cu ceea ce se întâmplă în Rusia“, legînd-o scandalos de „internalizarea oamenilor [arabi] cu potenţial exploziv, care aparţin sau simpatizează grupări teroriste“. Dan Dungaciu sublinia şi el ideea statului eşuat, susţinînd că „Republica Moldova își consumă ultimele iluzii că proiectul numit Republica Moldova poate să fie viabil“. Cu o sinceritate dezarmantă şi ceva mai multă nuanţă, Armand Goșu recunoştea că „după șapte ani de integrare europeană, Moldova este aproape un stat eșuat“, însă o dădea direct pe seama Rusiei, susţinînd nici mai mult, nici mai puţin decît că „Criza politică din Republica Moldova oferă Rusiei șansa de a-și lua revanșa pentru Ucraina în fața Occidentului“. În fine, la rîndul său, Andrei Cornea oferea o altă mostră de interpretare din interiorul zidului românesc: „Să privim la Ucraina, la Republica Moldova ori la Georgia: iată țări care au avut ghinion… România a avut și alte șanse: victoria lui Traian Băsescu din 2009… Victoria din 2014 a lui Iohannis împotriva lui Victor Ponta …“. Pînă şi Andrei Cornea reacţionează cu aceeaşi orbire voluntară, interpretînd „Moldova“ exclusiv prin filtrul experienţei româneşti, fără nici o referinţă la vreun autor sau o experienţă moldovenească, folosindu-se pînă şi de acest prilej pentru a oferi o justificare pozitivă regimului Băsescu. Ceea ce uneşte toate aceste judecăţi e provincialismul debordant şi un eurocentrism profund, care conferă bazele epistemologice şi morale ale unor judecăţi provinciale ce ignoră istoria şi realitatea socială locală din Moldova.

 

„Fratele mai mare“ și sfera publică moldovenească

Ca urmare, în mod miraculos, atunci cînd toţi aceşti jurnalişti şi intelectuali români vorbesc despre Moldova, diferenţele interne dispar. Moldova e ceea ce îi uneşte, însă o Moldovă fără moldoveni: Moldova e numită dintr-o poziţie ierarhică, pur exterioară, înţeleasă în cheie colonială, ca zonă necivilizată, înapoiată, iraţională, din interiorul zidului european. Dacă în interiorul sferei publice româneşti aceşti analişti se acuză unul pe altul de balcanisme şi orientalisme, iată că, dintr-o dată, în raport cu Moldova, ei devin cu toţii democraţi, europeni, euroatlantici: îşi pun pielea de om alb. Mai toate elementele rasiste ale judecăţilor occidentale colonialiste pot fi regăsite în declaraţiile europeniştilor români. Pentru toţi aceşti analişti, Moldova e doar un simbol pentru trecutul comunist şi un pion în lupta Vestului contra Rusiei. Din acest punct de vedere, orice are loc în Moldova e văzut cu ochiul la ororile comunismului şi la duşmanul mare reprezentat de Rusia, printr-o internalizare sinistră a perspectivei nord-americane asupra regiunii, care trece cu uşurinţă peste raţiunile proprii de existenţă şi manifestare ale localnicilor prinşi la întrepătrunderea marilor interese. Aş vrea să subliniez aici că antirusismul poate fi şi el datat în istoria culturală a tranziţiei: el a revenit în forţă, ca trop dominant, după o scurtă afirmare la începutul anilor ’90, în anii 2008-2009, adică odată cu zdruncinarea dominaţiei ideologice a anticomunismului şi neoliberalismului, odată cu criza globală şi vizibilizarea locală a criticilor dinspre stînga independentă şi dinspre dreapta liberală la adresa elitelor anticomuniste. În această perioadă, antirusismul a devenit noua platformă de continuitate a dreptei anticomuniste, reunindu-i într-o nouă ofensivă „pozitivă“ pe cei care susţinuseră colonizarea locală a celor mai dezastruoase şi nocive politici neoliberale sub numele „normalităţii“ şi care s-au văzut forţaţi, în urma protestelor din anii 2012-2013, să adopte teme sociale şi vocabular tradiţional de stînga. În acelaşi timp, în mod paradoxal, resursele locale de combatere a influenţei ruseşti par a fi tot mai limitate, rezumîndu-se la gesturi zgomotoase de chemare a „fratelui mai mare“ NATO şi imperative adresate Moldovei, care ar trebui să „aleagă clar“ o singură direcţie.

Poate că ar trebui să le dea de gîndit celor care au deplîns conformitatea comunistă cu linia partidului faptul că, în prezent, atîtea voci diferite se oferă să urmeze şi să păzească linia trasată a „vectorului“. Între provincialismul autocolonizat al unui intelectual de talia lui Andrei Cornea şi politica vameşului român, apărător al frontierei europene, care lasă maşinile europene să treacă, dar îi dă jos din autobuz, le vorbeşte de sus şi-i umileşte pe moldovenii care se ocupă cu micul trafic, nu e o nici o diferenţă, ci un spaţiu epistemic comun: poate că acesta e consensul eurocentric al noilor rinoceri. Iar dincolo de dezbaterile ideologice, ceea ce e cu adevărat îngrijorător e faptul că atîţia funcţionari publici, jurnalişti şi intelectuali români au împins Moldova pe calea „vectorului“ fără a face apoi efortul de a înţelege reacţiile locale ori a-şi pune întrebări sau a-şi asuma o parte din responsabilitate, recurgînd fără scrupule la judecata absurdă, de delimitare totală, despre „statul eşuat“.

 

Aş sugera cîteva capete de pod pentru o altfel de viziune.

În primul rînd, intensificarea protestelor a fost rezultatul direct al presiunii făcute de Occident, prin vocile pe un singur ton ale Victoriei Nuland, UE şi oficialilor români. Direcţia politică adoptată de toţi aceştia a fost contra manifestaţiilor populare ce durau din septembrie 2015 şi se articulaseră autonom. Raţiunea alegerii de sus în jos a fost geopolitică, sacrificînd interesele populaţiei pentru a nu da cumva cîştig de cauză facţiunii populare proruse. Modul în care a fost instituit Guvernul Filip nu a fost democratic, iar susţinerea acestuia şi direcţia aleasă de MAE, Iohannis şi presa română generează o reacţie populară adversă, foarte clară în Moldova.

În al doilea rînd,  Moldova a fost în ultimii ani locul unor procese democratice autohtone remarcabile, în ciuda manevrelor şi intervenţiilor externe, la fel de antidemocratice, atît dinspre Vest cît şi dinspre Est, dar şi în ciuda luptei politice interne între cîţiva oligarhi capitalişti. Atît pentru intervenţiile externe, cît şi pentru luptele interne, costul a fost plătit în primul rînd de populaţia largă. În acest sens, procesele din Moldova prezintă anumite similarităţi cu cele din Ucraina, unde, la capătul tranziţiei postsovietice de integrare în lumea capitalistă, în care s-au consolidat monopoluri şi semimonopoluri capitaliste, şi odată cu revenirea în forţă a Rusiei, Vestul a ales în cele din urmă susţinerea unei anumite facţiuni oligarhice împotriva alteia şi alianţe forţelor democratice cu forţe fasciste, în detrimentul proceselor democratice populare iniţiate în jurul Maidanului. Aşadar, Moldova nu se află într-un „trecut medieval“ şi nu e un „stat eşuat“, ci aparţine aceluiaşi prezent şi aceluiaşi context în care se află restul fostului bloc socialist, inclusiv România: capătul tranziţiei postcomuniste, în care acapararea pieţelor de către elite capitaliste locale a coincis cu criza continuă a capitalismului după 2008, cu slăbirea hegemoniei globale a Statelor Unite şi reafirmarea puterii continentale a Rusiei. Ascensiunea la putere a oligarhului Plahotniuc nu reprezintă decît o încununare a direcţiei dominante a tranziţiei după 1989-1992: alianţa între Stat şi capitalism, cu interesul cetăţeanului pus pe plan secund. Cu toate similarităţile cu Ucraina, trebuie subliniată însă cel puţin o diferenţă esenţială: în ciuda violenţelor din vecinătate şi în ciuda tuturor manevrelor şi provocărilor, e absolut remarcabilă menţinerea caracterului paşnic al manifestaţiilor populare din Moldova pînă în prezent. Aceasta, laolaltă cu diferenţele interne ireconciliabile pe care reuşesc să le adăpostească taberele protestatare, constituie specificul democratic al acestor mişcări sociale.

În context regional, în istoria comună a tranziţiei în care Europa de Est a fost transformată într-o semiperiferie globală şi o tipică „regiune de conflict“, Moldova a dat la iveală deja pe plan local, în ciuda tuturor adversităţilor, germenii unei noi sfere politice democratice, care sînt deocamdată contraţi de toate forţele politice externe. Moldova are însă misiunea de supravieţuire şi poate şansa de arăta cum pot fi depăşite în mod paşnic contradicţiile interne ale sistemului-lume.

articolul a apărut inițial în revista Observator Cultural.

Despre autor

Ovidiu Tichindeleanu

Ovidiu Ţichindeleanu e filosof şi teoretician al culturii. Studii de filosofie la Cluj, Strasbourg şi Binghamton, Doctor în Filosofie (Binghamton University) cu o teză despre mediile moderne şi arheologia cunoaşterii la 1900, în curs de publicare în limba engleză. Co-fondator al revistei independente Philosophy&Stuff (1997–2001), co-fondator al platformei Indymedia România (din 2004). Redactor al revistei IDEA artă + societate şi coordonator de colecţie al editurii IDEA Design & Print. Editor, cu V. Ernu, C. Rogozanu, C. Şiulea, al volumului Iluzia anticomunismului (Chişinău: Cartier, 2008). Editor, cu Konrad Petrovszky, al volumului Revoluţia Română televizată. Contribuţii la istoria culturală a mediilor (Cluj, Idea Design & Print, 2009).

1 Comentariu

  • Nimic nou sub soare…
    Idea nationala a romanilor este “a trage in teapa” si UE se va convinge de aceasta de fiecare data cind interesele ei se vor ciocni de interesele SUA, iar noi am avut ocazia de multe ori sa ne convingem. A cam indesito romania cu “statul esuat”, dar vorba ceia – nu pier caii atunci cind vor sacalii.

Lasa un comentariu