RECENTE REVISTA PZF

Revista de duminică (nr. 85)

Autor: Redacția

ARTICOLE.

Platforma Civică ”Demnitate și Adevăr” se va transforma într-un partid politic. De fapt aceasta va acapara Partidul ”Forța Poporului” cu tot cu structurile acestuia. Așa au anunțat liderii platformei. Știrea era oarecum așteptată – despre acest lucru se vorbea încă în septembrie (că Platforma face partid).
E un cerc încheiat – valul de revoltă generat de furtul miliardului a ajuns doar pentru înființarea unui nou partid… Nu a existat suficientă energie pentru transformarea societății, nici pentru promovarea unei noi politici – cu mobilizare socială generală etc. Toată energia s-a dus pe o ștampilă de partid.
Din punctul de vedere al liderilor Platformei, pasul e foarte inteligent: au creat un partid oarecum legitimat de stradă. Din punctul de vedere al țării, am rămas tot acolo. Cu un partid politic mai mult. (V.S.)

”Într-o perioadă de cinci ani, Moldova a pierdut păduri cu o suprafață echivalentă a 20 de terenuri de fotbal”, arată o investigație efectuată de RISE. ”Asta după ce mai mulți afaceriști au ajuns proprietari în Codrii Orheiului, oferind statului la schimb terenuri degradate. Ulterior, pădurea a devenit obiectul mai multor tranzacții de milioane. Transferul pădurii din proprietate publică în proprietate privată a fost legalizat prin hotărâri de Guvern, semnate de fostul premier Vasile Tarlev. Potrivit unui raport al Curții de Conturi, hotărârile respective contravin Codului Silvic, care interzice reducerea și fragmentarea suprafețelor fondului forestier, și reprezintă o amenințare a interesului public. „În urma diferitor tranzacții de schimb, terenurile fondului silvic, proprietate publică a statului, au fost înstrăinate atât în favoarea agenților economici, cât și a persoanelor fizice care au profitat de beneficii superioare în raport cu cele ale domeniului public”, notează auditorii Curții de Conturi.

Liliana Barbăroşie, în dialog cu Oleg Brega la Radio Europa Liberă, premiat recent de reprezentanţa ONU în R. Moldova: „Activistul civic Oleg Brega a primit un premiu pentru realizările remarcabile în domeniul drepturilor omului acordat de reprezentanța ONU în Republica Moldova. Fost candidat independent la alegerile parlamentare din 2014, Brega, în vârstă de 42 de ani, a fost distins pentru „promovarea activă a transparenței și dreptului de a fi ales în calitate de candidat independent, inclusiv pentru grupurile subreprezentate”. Într-un interviu cu Liliana Barbăroșie, Brega s-a arătat surprins că a fost distins anume pentru asta. // Oleg Brega: „Pentru mine a fost surprinzătoare motivația celor care au dat premiul, de ce au selectat în activitatea mea anume acest aspect, dar îi înțeleg. Și cred că e de maximă actualitate implicarea cetățenilor în viața cetății, nu doar a urbei, a capitalei, a localității în care trăiesc ei, ci chiar în viața țării întregi prin activism politic, prin participare la alegri măcar ca observator sau promotor al unuia dintre candidați, fie partid, fie independent, pentru că se observă schimbare de cadru legal. Dar cetățenii rămân amorțiți în așteptare că statul, poporul, Făt-frumos din afară, din Europa sau din Rusia o să vină și o să-i fericească. Dar democrația nu funcționează așa, democrație înseamnă și implicarea cetățenilor. Degeaba s-a făcut cea mai bună Lege privind întrunirile în Republica Moldova. Am umblat toată Europa și am protestat și am văzut că nu există așa cadru legal cum e Legea noastră din anul 2008, atenție, votată de comuniști, dar la presiunea Europei.”

Un proiect multimedia foarte de interesant la Radio Europa Liberă, „Moldova Mea”, care arată o Basarabie plurală, multiculturală – adică probabil faţa cea mai autentică a Basarabiei -, prin intermediul unor poveşti de familie, poveşti triste şi emoţionante în care se simte pulsul politic discontinuu al acestei regiuni: „Zece moldoveni, zece familii pestrițe: „Moldova Mea – povestea unei țări multietnice” vă prezintă două surori-gemene românce, un jurnalist cu origini rusești, o urbanistă cu rădăcini în Polonia, un lider al comunității locale armene, un businessman evreu, un activist civic rom, o profesoară de franceză cu rădăcini în Coreea de Nord, un primar cu origini ucrainene, o femeie de afaceri cu origini bulgărești și președintele unei comunități găgăuze. Toți vorbesc despre drumul care i-a adus în Republica Moldova și motivele din care au decis să rămână.” Din cele zece microreportaje (agrementate cu imagini foto şi video), am selectat 3, aproape la întîmplare, din care citez: „Am blestemat Prutul toată viața. Câte lacrimi am vărsat în apele lui! «Prutule, ești blestemat, că tot neamul l-ai luat», așa cântam cu sora geamănă Olga. Dar Prutul nu e vinovat cu nimic. Puterile mari și războiul ne-a despărțit familia, ne-a despărțit de tataie.” (Prutul blestemat); “Bunicul Ian îmi spunea că în adâncul sufletului toți oamenii sunt buni, indiferent de «fața» pe care ți-o arătă. În cel de-al Doilea Război Mondial, viața tatălui meu a fost salvată de un ofițer rus Șapovalov care l-a îngrijit. După aceea a fost împușcat. Ofițerul și-a riscat viața numai ca să-l ajute pe aproapele său. Dacă am fi mai buni unul cu altul, credeți că am fi trăit așa cum trăim acum?” (Polonezul cumpărat) “Acum, îmi dau seama că e bine dacă trecem prin greutăți în tinerețe. Așa mi-am călit caracterul, așa am devenit o personalitate. Totuși, uneori mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă n-ar fi fost cel de-al Doilea Război Mondial.” (Evreii supravieţuitori).

Vasile Ernu în dialog cu Dinu Guţu, pe CriticAtac, despre ultima carte a acestuia din urmă, Ultimii oameni. Etnografia unei peluze (Tritonic, 2015.): Dacă ar fi să ne jucăm un pic cu teoria hegemoniei lui Gramsci, putem spune că Uefa și Fifa reprezintă astăzi suprastructurile care nu numai că dețin resursele economice și de putere asupra fotbalului mondial, ci și pe cele legate de ideologia și transformările acestui sport. Clasa subordonată aflată în contradicție cu aceste instituții sunt suporterii fanatici, ultrașii, cei care vor folosi forme simbolice de rezistență la dominația suprastructurii. Și aici mă gîndesc la cîntecele, coregrafiile sau aprinderea torțelor, gest atât de ultragiant pentru mainstrem-ul care vrea ”extratereștri și galactici” în teren, hot dog la pauză, și cartele pay per view. Ultragiante sunt și confruntările (uneori violente) între galerii pentru că noua filosofie Uefa vrea să transforme stadionul într-un Disneyland, unde să consumi experiențe totale dar într-un mediu complet septic și sigur.  Evident, lupta ultrașilor cu Uefa este inegală și una mai degrabă simbolică, și aici mă gîndesc la suporterii lui Feyenoord care în noiembrie 2014, la unul din meciurile de etapă, au schimbat peste noapte steagul UEFA din fața stadionului cu unul aproape identic incluzînd cuvîntul ,,Mafia” sub logoul Federației Europene, la ceea ce suporterii europeni numesc comercializarea fotbalului sau ”No al calcio moderno” (Împotriva fotbalului modern): scumpirea biletelor, schimbarea tipului de spectatori pe stadioane și ,,disneyficarea” meciurilor de fotbal, unde ultrașii nu-și mai au locul.”

Vlad Botgros despre economia de piaţă reală şi regulile ei: ”Ce frumoasă e ideea de concurenţă. Nobilele efuziuni sportive, lupta dreaptă din care iese învingător cel mai bun, inovaţia şi geniul uman ce conduc progresul hotărât al omenirii. Candoarea şi fair-playul competiţiei, respectarea adversarului, lupta justă şi înălţătoare. Bullshit. Când vine vorba de economie, există un clivaj monstruos între actori. Cei mărunţi, slabii, sunt pe tărâmul lui Hades. Lupta e mocirloasă, darwinistă. E vorba de supravieţuire, de reducerea actorului economic la cele mai animalice instincte, la lupta surdă pentru o bucăţică din plăcinta grasă veşnic promisă de către capitalism. Asta nu e concurenţă, e bătaie ordinară dezbrăcată de orice umbră de glorie. Rămân marii actori, hidrele cu multe capete dar cu un singur corp. Lumea corporatistă reprezintă un monopol ameţitor, cu companii-mamă ce deţin o pleiadă de branduri ce au scopul de a întreţine iluzia diversităţii. // Să luăm gigantul berii, InBev. Acesta, foarte de curând a înghiţit altă balenă enormă, şi anume SABMiller. Costul tranzacţiei se învârte în jurul a 71 de miliarde de lire sterline. Noua companie, cu peste 200.000 de angajaţi, va avea profituri tot de peste 70 de miliarde de lire, mai mult decât companii precum PepsiCo sau chiar Google. Aşadar, una din trei beri la nivel mondial va fi deţinută de către noul titan, acesta deschizându-şi, cu piciorul, la fel ca-n filmele western, uşile batante ce duc către pieţele emergente din Asia şi Africa. Cu un asemenea monopol aiuritor, micii producători de bere vor fi măturaţi nemilos de pe scenă. Preţurile vor fi, evident, discreţionare, dictate de pe picior de putere, nu prin iluzoriile mecanisme ale pieţei trâmbiţate de către trompetele apologete ale capitalismului global.”

Lina Vdovîi şi Vlad Andriescu pe casajurnalistului.ro despre o experienţă de umor şi libertate de expresie realizată pe Facebook de elevii din clasele superioare de la un liceu din Cluj şi care s-a sfîrşit prin persecuţia administratorilor grupului. Un articol care dă de gîndit asupra relaţiei dintre elevi şi profesori, dintre elevi (implicit părinţii lor) şi şcoală, dintre libertate de exprimare şi lezarea demnităţii celuilalt: „Din toată povestea din februarie, Anastasiu spune că a învățat ce înseamnă solidaritatea. Deși, după o vreme, s-a aflat că cel care pârâse era fiul unei profesoare, împreună cu alte două fete, atitudinea celorlalți din grup față de ei a fost ok. “N-am fost înjurați și n-am fost puși la zid, iar ăsta mi s-a părut un lucru frumos și corect”, spune și Hosu.// Între elevi și profesori, în schimb, e acum un hău uriaș. Comunicarea ia, de cele mai multe ori, forma unui monolog. “Există profesori care, atunci când nu ai o opinie care coincide cu a lor, oricât de argumentată e, apelează la autoritate”, spune. “Ei au autoritatea să pună nota în catalog, să te trimită la director, să-ți spună că nu ai dreptate. ” Când îi contrazice, iar Hosu o face destul de des, i se spune că nu e cizelat, că trebuie să fie atent și să învețe ce i se spune. // Ce a mai înțeles Hosu e că în sistemul de învățământ profesorii sunt mult mai preocupați de imaginea lor și de imaginea școlii, per ansamblu, decât de pregătirea noilor generații. “Dacă atunci când cineva spune ceva ce nu-ți convine prima ta reacție e să-i închizi gura, pentru că ți-ai simțit sentimentele lezate, e foarte nasol. Persoana respectivă vrea să te controleze, practic face conceptul ăla orwellian cu crima de gândire. Ce gândești e greșit, e criminal și atunci nu mai gândi”.

Adrian Cioflâncă, pe Facebook, despre inaugurarea unui inventar al Fondului Penal la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii din România şi care apariţie marchează o revoluţie în desfăşurare a cercetării secolului 20 în ţara vecină: „Apar primele rezultate la un alt proiect pe care l-am inițiat la CNSAS: inventarierea Fondului Penal. Dosarele penale privind infracțiuni politice, peste 120.000 la număr, au fost preluate de la diferite instituții de-a lungul anilor, dar mai ales după deciziile CSAT din 2005-2006, cu forme de evidență sumare. Era nevoie de o prelucrare arhivistică sistematică, o treabă migăloasă și care implică un mare efort. Inventarierea a fost făcută de angajați CNSAS din Direcțiile de Cercetare și Arhivă, pe baza unei metodologii comune. Le mulțumesc tuturor pentru implicare în acest proiect care a avut aprobarea Colegiului. Mai este mult de muncă, dar am decis să facem publice primele 60.000 de cote, care, cred, sunt cele mai importante. Fondul Penal este sursa esențială pentru cercetarea represiunii comuniste, fie sub aspect științific, fie penal. De asemenea, Fondul conține procesele criminalilor de război, așadar este fundamental și pentru studierea istoriei Holocaustului. http://www.cnsas.ro/

Ivan Krastev despre noul guvern polonez instalat după alegerile din noiembrie: ”During the recent electoral campaign in Poland, a constant question raised by pundits and politicians was not whether the country would go right, but whether it would go wrong. Would the conservative Law and Justice Party, the expected victors in the poll, go the way of Viktor Orban’s increasingly authoritarian Hungary, or would it stay closer to the center? Given the nationalist, anti-liberal slant of the party’s campaign platform, could Poland’s seemingly consolidated liberal institutions reverse course? Law and Justice won decisively, and after only three weeks we have an answer: a distressing yes.

The new government has pushed forward three staggering changes. The man chosen to oversee police and intelligence agencies is a party stalwart who received a three-year suspended sentence for abusing power in his previous role as head of the anti-corruption office, signaling that political loyalty is above the law.

The government has purged European Union flags from government press briefings, demonstrating that it sees Polish national interests in opposition to European values.

And it has weakened the country’s separation of powers by rejecting the previous Parliament’s nominees to the constitutional court — and instead appointed its own candidates, provoking a constitutional crisis.”

Conferința dedicată schimbărilor climatice de la Paris s-a încheiat prin adoptarea unui acord ”istoric”, spune Liberation. ”Après 12 jours de marathon, 4 ans de négociations, les 196 «parties» de la Convention climat ont accouché d’un texte, certes imparfait, mais sans précédent. «Je ne vois pas d’objection dans la salle. Je déclare l’accord de Paris pour le climat adopté.» Après avoir égrené les formulations techniques d’usage, Laurent Fabius, très ému, a abattu son maillet sur le pupitre. «On me dit qu’il faut que je tape avec le marteau. C’est un petit marteau, mais je pense qu’il peut faire de grandes choses», dira-t-il plus tard. Le ministre français des Affaires étrangères et président de la 21e conférence climat de l’Onu a ainsi scellé ce samedi soir 12 décembre un accord, certes imparfait, plein de trous, mais sans précédent pour lutter contre le réchauffement, dont la vitesse inédite menace l’humanité de catastrophes climatiques. Un accord certes en très grande partie non contraignant, mais qui lie désormais les 196 parties (195 pays plus l’Union européenne) signataires de la Convention climat des Nations unies (CCNUCC).”

Textul acordului (în franceză) se găsește aici: http://www.youscribe.com/catalogue/tous/le-texte-de-l-accord-2682517

François Miquet-Marty crede că scorul bun obținut de Frontul Național la primul tur al alegerilor regionale de duminica trecută reprezintă semnul existenței unei societăți alternative în interiorul societății franceze: ” Fondamentalement, le vote Front national est alimenté par une contre-société qui s’épanouit en silence depuis des années au cœur de la France. Une contre-société est une société à part entière faisant sécession au sein même du pays, et est définie par sa propre sociologie, par sa propre économie, par sa propre pensée et vision du monde. Bien entendu, tous les électeurs frontistes ne lui appartiennent pas, et une part de ses caractéristiques ne lui sont pas exclusives. Mais elle se définit par un faisceau d’identifiants particulièrement distinctif, et constitue un socle favorable au vote FN. Cette contre-société est d’abord soutenue par des milieux sociaux plus modestes que la moyenne : 43 % des ouvriers, 36 % des employés, 36 % des personnes n’ayant pas le baccalauréat ont voté FN dimanche, contre une moyenne à 28 %. Elle se nourrit de l’imaginaire du «bas» contre le «haut». Elle repose sur une meilleure acceptation de l’économie souterraine, du travail et du commerce non déclarés, contre l’économie légale, jugée trop coûteuse ou trop officielle : 41 % des sympathisants FN estiment que les «activités non déclarées» (travail au noir, achats et ventes non déclarés) sont «normales», contre 26 % des socialistes et 23 % des sympathisants Les Républicains. Elle est habitée par un sentiment de contraintes cumulées, émanant d’«en haut» et bridant la vie quotidienne : 48 % des sympathisants FN considèrent que les «interdits, contraintes et surveillances sont vraiment trop nombreux, on ne peut plus faire ce que l’on veut» ; seuls 18 % des sympathisants socialistes et 26 % des sympathisants Les Républicains (LR) partagent cette opinion. Cette contre-société prospère sur des concepts caractéristiques, plus rares au sein de la société d’«en haut» : la banalité du concept d’«Arabe», recouvrant sans distinction les musulmans et des populations d’origines étrangères non arabes ; la reconnaissance des «hommes» et des «femmes» sans la notion de «genre» entendue comme construction sociale de l’identité sexuelle. Une vision du monde où la parole du maître, du policier, du patron, doit faire autorité ; où la France détient une nette supériorité historique et culturelle sur les autres pays ; où l’identité nationale est un vœu et alimente une nostalgie.”

Alexander Mikhailovsky despre naționalismul rus în ultimii ani ai puterii sovietice: ”In his famous article “For official use only” of 1999, the Russian philosopher Vladimir Bibikhin writes: ”During the final period of the Soviet Union, the authorities were searching for ideological alternatives to Marxism. As early as 1973, we knew that military and political strategists planned to throw off Marxism and thought about equipping the army with the ideological tool of Orthodoxy.” // But, he adds, “this search for openness was kept secret” (Bibikhin 2003, 181-82). When I read these enigmatic sentences at the beginning of the text published in his essay collection Drugoe nachalo (“The other beginning”), I asked myself: How can we verify this? How much of Bibikhin’s suspicion was real and how much of it was “kitchen talk”? For once, it seems clear that Bibikhin’s statement could only have been based on a highly subjective point of view. Even with hindsight, it seems highly dubitable that there really was a targeted “search” at the highest level for ideological alternatives to Marxism. Even if there were, why would Bibikhin have kept his knowledge secret until 1999? Though we can no longer ask him personally, we should still consider the question: what was the ideological context, which persons and ideas could one refer to in order to make sense of Bibikhin’s words? // In this article, I will try to answer this question by looking at the intellectual history of the late Soviet Union. My topic is the so-called “Russian Party” – a movement of Russian nationalists that claimed to reshape the internationalist USSR in a Russian-patriotic spirit and that can be considered as the most conservative alternative to the official Marxist ideology at the time. I use the term Russian Party as a general term for different intellectual groups present both in official and unofficial Soviet culture in the form of their ideology, media, clubs and cultural organizations. What follows provides an overview of these groups and assesses their impact on Soviet political life and its aftermaths.”

Pierre Bourdieu despre sociologi și tehnocrați: „Una dintre dificultățile luptei politice de astăzi este că dominanții, tehnocrați sau epistemocrați de dreapta sau de stânga, sunt legați de rațiune și universal: ne îndreptăm spre universuri în care va fi tot mai multă nevoie de justificări tehnice, raționale, de a domina, în care dominații, pot și trebuie, la rândul lor, să se folosească de rațiune pentru a se apăra împotriva dominației și aceasta pentru că dominanții vor invoca rațiunea și știința din ce în ce mai mult pentru a-și exercita dominația. Asta face ca progresul rațiunii să meargă din ce în ce mai mult mână în mână cu dezvoltarea unor forme extreme de raționalizare a dominației (cum vedem astăzi, cu utilizarea unei tehnici precum sondajul) și ca sociologia, singura în măsură să scoată la lumină aceste mecanisme, va trebui mai mult ca oricând să aleagă între a-și pune instrumentele de cunoaștere rațională în serviciul unei dominații tot mai raționale sau între a analiza rațional dominația și, în mod special, contribuția pe care cunoașterea o poate avea la întărirea dominației.” (Pierre Bourdieu, Intérêt et désintéressement, cours du Collège de France à la Faculté d’Anthropologie et de Sociologie de l’Université Lumière Lyon 2, les 1er et 8 décembre 1988, în Cahiers de Recherche n° 7, nouvelle publication 1er trimestre 1993; de asemenea, Un acte désintéressé est-il possible ? in Raisons pratiques. Sur la théorie de l’action, Seuil, 1994, Points 1996, p. 167 (apud Marius Lazăr, Facebook).

În altă parte Bourdieu defineşte intelectualii ca o “facţiune dominată a clasei dominante”, dezvoltînd ideea intelectualului “organic” a lui Gramsci. Sociologii au devenit, în cea mai mare parte, nişte tehnicieni – şi tehnocraţi – care servesc puterea şi interesele ei. Dar chiar şi atunci cînd puţini dintre ei reuşesc să devină şi să rămînă critici faţă de putere şi propria clasă, aceştia sînt diminuaţi şi persiflaţi de către reprezentanţii puterii, în genul unei declaraţii recente a premierului Manuel Valls: « Mais moi je vous le dis : j’en ai assez de ceux qui cherchent en permanence des excuses et des explications culturelles ou sociologiques à ce qu’il s’est passé » (cu referire la atentatele recente şi încercările unor intelectuali critici de a vedea în asta şi eşecul statului francez de a integra anumite grupuri de oameni). (P.N.) Afirmaţia are istorie mai lungă, a se vedea aici un articol interesant pe alterecoplus.fr la acest subiect: “En montrant que les candidats au jihad sont souvent issus des groupes sociaux qui subissent le plus la pauvreté et les discriminations (Manuel Valls n’avait-il pas dénoncé en janvier dernier, « l’apartheid territorial, social, ethnique » qui régnerait en France ?), en expliquant comment cela peut faire naître des frustrations et du ressentiment qui les rendent sensibles aux discours de haine, les sciences sociales n’absolvent pas les terroristes : elles décrivent des causes. Elles fournissent en même temps des pistes d’action (qui ne contredisent pas nécessairement une action répressive) pour que cela ne se reproduise plus. Caricaturer cela en « excuses sociologiques » révèle l’inquiétante « haine des causes » dont fait de plus en plus souvent preuve un monde politique et intellectuel qui semble ne plus savoir quoi faire, ni même quoi penser, des inégalités.”

CĂRȚI.

Florin Dumitrescu, ”Tradiţii la superofertă. Între socoteala din agenţie şi cea de la raft”. (Editura Cartier, 2015). ” Dincolo de savuroasele cercetări orientate asupra unor companii (Auchan, McCann, Propaganda, Danone, Napolact, Covalact etc.), personaje publicitare (Bunica, Coana Chiva, Dorel, Ciobanul Ghiţă, Măriuca, artizani „legendari“ (Joseph Theil, Matache Măcelaru) sau branduri alimentare (Untdelemn de la Bunica, ciocolata ROM-Tricolor, coniacul Unirea, berea Timişoreana, salamul Salonta, pateurile Scandia Sibiu sau Ardealul), Florin Dumitrescu realizează, printre rînduri, o analiză pătrunzătoare a noii noastre societăţi de consum. Căci expansiunea economică a Vestului capitalist spre Estul postcomunist a fost însoţită şi susţinută de expansiunea valorilor de seducţie şi imagine ale globalismului, într-o ţară în care, totuşi, lăsînd la o parte noile elite middle class, marea masă era ataşată tradiţiilor naţionale de tip rural sau periurban. Recuperarea lor pe noua piaţă de desfacere se impunea cu necesitate, în pofida idealiştilor locali care abia aşteptau să scape de ele.

Prezentul volum e, de fapt, unul despre autohtonizarea globalizării (despre „glocalizare“ în termenii lui Ritzer & Co) şi despre tradiţiile populare autohtone, recuperate în şi de către consumerism. O tendinţă – poate chiar o megatendinţă, ale cărei implicaţii rămîn de urmărit. Citîndu-l pe psihologul american Michael Billing, autorul semnalează, maliţios, „fasonarea de tip colonial, «prin circulară de la centru», a specificului naţional“. Nu numai „specificul naţional“ este însă recuperat, ci şi nostalgia vieţii comunitare în comunism (pe calapodul ostalgieiest-germane): „Faptul că patriotismul a fost (re)impus pe piaţa românească de către occidentali, după ce opinia publică autohtonă a încercat să-l dea uitării în primul deceniu postsocialist, este un motiv de uimire moderată.” (recenzie de Paul Cernat în Observatorul Cultural).

FILME.

De ce eu?” (2015, regizat de ). Un tînăr procuror instrumentează cazul unui ”rechin” – un alt procuror cu funcție înaltă acuzat că ar fi fost implicat în diverse scheme de contrabandă cu combustibil pe Dunăre. Inteligent, idealist și îndrăzneț, tînărul procuror îl strînge la colț pe acuzat…pentru a descoperi apoi, că în spatele acestuia stă un întreg lanț de alți procurori, securiști, politicieni, judecători și avocați care-l protejează, sustrag probe sau pur și simplu îi pun bețe în roate. Descoperirea că lupta împotriva unui om înseamnă de fapt lupta cu un întreg sistem îl dezamăgește pe procurorul idealist și ăi distruge, rînd pe rînd viața personală apoi și cea profesională.
Eu am citit două istorii: prime e cea a omului mic în lupta cu sistemul (o variație la eterna tragedie a oamenilor care înfruntă direct lumea fără a-i accepta niciuna din micile și marile ei minciuni). A doua e istoria eșecului unui funcționar cinstit și onest de a învinge o ierarhie în care puterea politică, puterea economică și resursele publice lucrează împreună pentru a asigura protecția unor interese private…
Ambele sunt parte a istoriei noastre recente.” (V.S.)

 

Imagine de fundal de la expoziţia “Egalitatea de gen văzută cu ochii bărbaților și femeilor”/Выставка «Гендерное равенство глазами мужчин и женщин» 20 Noiembrie (Zpaţiu). Sursa: http://www.artploshadka.wordpress.com

 

Despre autor

Redacția

Portalul https://platzforma.md (PZF) îşi propune să fie un spaţiu online de reflecţie şi atitudine critică.

Lasa un comentariu