Introducere
Conform datelor Biroului Național de Statistică, în 2015 în Republica Moldova locuiesc 1,710,244 bărbați și 1,844,915 femei[1], ceea ce reprezintă 48.11% bărbați și respectiv 51.89% femei. Deși femeile reprezintă majoritatea cetățenilor R. Moldova, accesul lor la un șir de drepturi, servicii și beneficii publice este mai limitat decât cel al bărbaților. În esență, femeile de diferite categorii sociale sunt excluse din anumite medii politice și socio-economice în rezultatul combinației politicilor publice insensibile faţă de dimensiunea de gen și a culturii patriarhale dominante din R. Moldova. Mai mult decât atât, aceste două elemente (politici și cultură) se influențează reciproc: unele obiceiuri/ tradiții patriarhale sunt invocate pentru a justifica anumite politici regresive și, totodată, anumite politici vin să reproducă dinamica patriarhală existentă (divizarea rolurilor în familie și în societate). Un alt element care complică această interacțiune este moștenirea sovietică în Moldova: pe de o parte, această moștenire se manifestă printr-o atitudine egalitaristă în materie de gen (atitudinea față de avort, faţă de angajarea femeilor în câmpul muncii etc.); pe de altă parte, ea reflectă o situaţie încetăţenită în acea epocă care delimita clar rolul femeii în spaţiul public (rol asociat cu anumite instituţii în care femeile erau majoritare), fără să pună la îndoială rolurile de gen tradiţionale din spațiul privat. Toate aceste elemente interacționează în diferite feluri, rezultatul fiind limitarea accesului femeilor la participarea politică și la luarea deciziilor, la piața muncii, la servicii de educație și sănătate, la sistemul de justiție etc.
Femeile din Moldova se împart după mai multe categorii pertinente: femei din mediul urban și rural, femei tinere și în vârstă, cu copii și fără, femei de diferite etnii, religii și orientări sexuale, femei cu dizabilități, femei angajate și șomere. Unul dintre lucrurile pe care le au în comun toate femeile din Moldova este accesul limitat la cel puțin un aspect din viața politică și/sau socio-economică, iar majoritatea femeilor sunt excluse simultan din mai multe sfere odată. Mai mult ca atât, multe femei din Moldova sunt expuse la o discriminare dublă sau chiar triplă: pentru faptul că sunt femei, pentru apartenența la o anumită etnie și/sau religie, din motivul mediului lor de trai, eventual din cauza statutului lor de dizabilitate etc. Nu este scopul nostru aici, și nici nu avem spațiu suficient în acest capitol, să analizăm toate formele de excluziune posibile ale diferitor categorii de femei. În schimb, ne vom focaliza pe patru categorii de femei și respectiv pe patru tipuri de excluziune cu care acestea se confruntă.
Categoriile de care ne vom ocupa în continuare sunt următoarele: 1. Femeile cu copii mici și excluziunea lor din piața muncii; 2. Femeile de etnie romă şi excluziunea lor de la luarea deciziilor și de la serviciile de educație; 3. Femeile în vârstă şi lipsirea lor de o pensionare demnă. Vom analiza fiecare din aceste categorii în parte și vom explora felul în care aceste femei sunt excluse și ce înseamnă această excluziune într-o societate care se pretinde democratică.
Femeile cu copii mici: excluziunea din câmpul muncii
Prima categorie, sau ”studiu de caz”, pe care ne vom focaliza în cele ce urmează sunt femeile cu copii mici. La nașterea primului copil, un număr considerabil de femei părăsesc câmpul muncii pentru o perioadă îndelungată. Mai concret, rata de ocupare a femeilor se micșorează cu aproximativ 16% la apariția primului copil, de la 52.9% la 37.2% (vezi Figura Nr.1). Prin urmare, 16% de femei fie aleg, fie sunt nevoite să părăsească câmpul muncii și aici nu vorbim de cele 56 de zile de concediu de maternitate postnatal, garantat de Codul Muncii[2]. Vorbim de perioade îndelungate, de la 3 la 6 ani. Implicațiile acestui fapt sunt grave și multiple: discriminare din partea angajatorilor (care fie preferă să angajeze un bărbat în locul unei femei tinere, fie pun întrebări referitoare la viața personală a femeii în interviu), pierderea calificărilor profesionale, lipsa implicării taților în creșterea și îngrijirea copiilor și, nu în ultimul rând, criza economiei naționale. Dar, să le luăm pe toate la rândul lor.
Figură 1: Populaţia în vârstă de 20-49 ani după participarea la activitatea economică,numărul de copii de vârstă preşcolară, 2014. Sursa: http://www.statistica.md/public/files/publicatii_electronice/ocupare_somaj/Forta_Munca_2015.pdf
Excluziunea femeilor din câmpul muncii este rezultatul interacțiunii dintre cele trei elemente menționate mai sus: societate patriarhală, politici insensibile la dimensiunea de gen și moștenirea sovietică. Caracteristica patriarhală a societății moldovenești dictează că femeile sunt cele care trebuie să aibă grijă de creșterea și îngrijirea copiilor. În acest scenariu, rolul taților în îngrijirea copiilor se limitează doar la aprovizionarea financiară a familiei. Logica societății patriarhale vine dintr-o anumită idee admisă în sânul comunităţilor locale, aceea că femeia trebuie să nască cât mai mulți copii și ele trebuie să aibă grijă de ei, bărbaților revenindu-le rolul de a aproviziona familia. Această logică intră în contradicţie clară cu realităţile prin care trece societatea moldovenească de azi. În condițiile în care rata de fertilitate este de 1.28[3] (rata de înlocuire ar trebui să fie de minimum 2.1 copii per cuplu pentru o evoluţie demografică stabilă), iar raportul contribuabili-pensionari este unul dezechilibrat[4], societatea moldoveană, educată în spirit patriarhal, evoluează de fapt în direcţia diametral opusă valorilor tradiţionale pe care le-a promovat şi continuă să le promoveze: ea evoluează în direcţia micșorării populației R. Moldova, urmînd o tendinţă generalizată în acest sens a tuturor societăţilor moderne.
Legislația Republicii Moldova este mai adaptată tendinţelor socio-demografice recente decât normele sociale admise privind structura şi rolurile familiale. Astfel, conform articolului 124, alineatul (4), al Codului Muncii, „Concediul parţial plătit pentru îngrijirea copilului poate fi folosit opţional, în baza unei cereri scrise, şi de tatăl copilului, bunică, bunel sau altă rudă care se ocupă nemijlocit de îngrijirea copilului, precum şi de tutore.”[5] Aşadar, după perioada concediului de maternitate, familia are posibilitatea să aleagă cine să aibă grijă de copil și cine să meargă la serviciu. În 2014, dintre persoanele care au ales să îngrijească de copil doar 2.94% au fost tați, iar majoritatea covârșitoare (96.35%) au fost mame (vezi figura nr. 2). La această decizie privind împărţirea rolurilor familiale ar putea contribui mai mulți factori, inclusiv faptul că femeile câștigă în medie cu circa 13% mai puțin decât bărbații[6]. Totuși această discrepanță nu este chiar atât de mare[7] încât să explice de una singură decalajul pe criteriu de gen printre beneficiarii concediului de îngrijire. Se poate presupune că valorile societății patriarhale au determinat în mare măsură femeile să-și asume în cea mai mare parte rolul de îngrijitor principal al copiilor.
Figură 2: Beneficiarii concediului parțial plătit de îngrijire a copilului până la vârsta de 3 ani, 2009-2014. Sursa: Raportul Social Anual 2014, http://www.mmpsf.gov.md/sites/default/files/document/attachments/rsa2014ro.pdf
O remarcă importantă se cere a fi făcută aici: este posibil ca numeroase femei să-şi dorească să stea acasă cu copiii, implicit în detrimentul carierei. Totuşi, această atitudine este şi ea efectul unei educaţii şi culturi proprii societății patriarhale la care au fost expuşi bărbaţii şi femeile din R. Moldova. Odată ce fetelor li se spune de la o vârstă fragedă în familie, în instituțiile publice și în societate în ansamblu că ele vor trebui să îngrijească de copii și de gospodărie, nu este de mirare că ele sunt cele care „aleg” să stea acasă cu copiii pentru o perioadă îndelungată. Pentru claritate, autorul nu condamnă alegerea femeilor de a sta acasă pentru a îngriji de copii, dar critică factorii care au condus la „normalizarea” acestei alegeri, prin socializarea fetelor și băieților în conformitate cu normele unei societăţi patriarhale.
Un alt motiv pentru care o mare parte din femei părăsesc locul de muncă la apariția primului copil este lipsa posibilităților de a lăsa copilul într-o instituție ante-preşcolară („creșe”) pe parcursul zilei de lucru, fie din cauza lipsei unor asemenea instituții, fie din cauza prețului inaccesibil al acestor instituții sau al bonelor. Asfel, în lipsa bunicilor sau a altor rude care ar putea ajuta o tânără familie, mulţi părinţi tineri nu au unde să-şi lase copiii mici pe parcursul zilei de lucru. Conform datelor oficiale, doar 17.7% dintre copiii de vârsta 0-3 ani au fost înscrişi în instituții educaționale în 2012[8]. Aici este important de menționat o discrepanță semnificativă între copiii din mediul urban și cei din mediul rural: ”gradul de cuprindere [în creşe şi grădiniţe] a copiilor sub 3 ani în mediul urban este dublă faţă de mediul rural (respectiv 22,6% şi 10,0% în anul 2012).[9]” Astfel, chiar dacă rata copiilor înscrişi în creşe este relativ mic la oraşe (22,6%), femeile din mediul rural pot fi considerate şi mai dezavantajate, față de cele din mediul urban, în ceea ce privește accesul la servicii de educație ante-preșcolară.
O politică sensibilă la dimensiunea de gen ar căuta să diminueze aceste decalaje, oferind familiei câteva opțiuni: fie încadrarea copiilor în instituții ante-preșcolare de stat, fie subvenţionarea înscrierii lor în instituții private, fie acordarea unei indemnizații de îngrijire a copilului suficiente. La moment, majoritatea tinerelor familii nu au aceste opțiuni și, astfel, femeile sunt nevoie să rămână acasă şi să îngrijească de copii. Acest lucru este un rezultat direct al unei politici insensibile la dimensiunea de gen. Noul Cod al Educației, adoptat în 2014, rămâne ”zgârcit” și vag la capitolul educație antepreșcolară:
„Articolul 24. Educaţia antepreşcolară
Educaţia antepreşcolară se realizează în familie, aceasta beneficiind de finanţare de la bugetul public naţional conform legislaţiei în vigoare. La solicitarea părinţilor, autorităţile administraţiei publice locale pot organiza educaţia antepreşcolară, cu finanţare de la bugetele locale.”
Codul Educației acceptă drept adevăr incontestabil faptul că „educația antepreșcolară” se realizează doar în familie, rămânând insensibil la consecinţa acestui „adevăr” şi anume că, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, mamele sunt cele care rămân să îngrijească de copii pe parcursul acestei perioade. Mai mult decât atât, deși Codul permite că, „la solicitarea părinților, autoritățile administrației publice locale pot organiza educația preșcolară”, el nu reglementează în niciun fel, felul în care aceasta s-ar putea întâmpla în practică. Ce fel de solicitare trebuie să întocmească părinții? De câți părinți este nevoie pentru ca o astfel de solicitare să fie acceptată de către autorităţile publice locale (APL)? La ce măsuri de presiune pot apela părinții dacă APL refuză să organizeze creșe la solicitarea părinţilor? Apoi, aceste servicii ar urma să fie finanțate din „bugetele publice locale”, dar majoritatea APL din R. Moldova sunt sărace și acestea pot oricând argumenta că nu dispun de resurse pentru a deschide creșe. Prin urmare, în esență, noul Cod al Educației nu face decât să susțină în continuare un status-quo care dezavantajează dezvoltarea echitabilă a bărbaţilor şi femeilor în societatea moldovenească: educația antepreșcolară se face în familie, ceea ce înseamnă că mama rămâne să îngrijească de copil până la vârsta de 3 ani, după care accesul la gradiniță este teoretic garantat. Unica „prevedere” din Cod mai prietenoasă faţă de egalitatea de gen este un angajament pe viitor al Guvernului:
„Articolul 157. Guvernul:
va examina practica statelor membre ale Uniunii Europene în domeniul educaţiei antepreşcolare şi va prezenta Parlamentului propuneri de modificare a prezentului cod privind organizarea, tipurile şi modalităţile de finanţare a serviciilor de educaţie antepreşcolară.”[10]
Codul Educației rămâne din nou vag când este vorba de detalii – în ce perioadă de timp va prezenta Guvernul propunerile de modificări? Acest paragraf reprezintă un angajament vag pentru Guvern cu o dată limită nedeterminată.
Ceea ce se întâmplă în realitate este mult mai complex: 1. Unele grădinițe acceptă copii mai mici de 3 ani (de la 1.5 ani) la solicitarea părinților, dar aceste aranjamente sunt în afara legii; 2. Pentru a deschide o creșă privată, cerințele fito-sanitare sunt excesiv de mari; 3. Sunt locuri de creșă subvenţionate de stat, dar ele sunt prevăzute pentru familii cu risc de abandon al copilului; 4. Sunt câteva creșe private în Chișinău, dar costul lor este prohibitiv pentru mulți părinți; 5. Costul mediu pentru o bonă este de asemenea exagerat și majoritatea părinților nu-și pot permite acest „lux”. Acestea sunt doar câteva soluții care vin să suplinească lipsa serviciilor antepreșcolare. Dacă aceste servicii ar fi finanţate sau subvenţionate de stat, riscul de excluziune al femeilor în câmpul muncii ar diminua considerabil.
Referitor la deschiderea creșelor private, una din concluziile audierii publice ”Necesitatea dezvoltării grădinițelor și creșelor de stat, private și neguvernamentale: probleme și soluții”, organizată în martie 2015 de Expert-Grup, a fost că ”în Republica Moldova nu există astăzi o claritate de cerințe legale, educaționale și sanitare/ de construcții, care ar permite dezvoltarea creșelor și grădinițelor private sau ONG / de caritate; la fel, nu există nici tradiții de asemenea servicii.[11]” Mai mult ca atât, la aceste audieri a fost exprimat un anumit interes din partea companiilor private mari şi investitori străini de a contribui la dezvoltarea serviciilor de creșe, de a deschide un centru de zi pentru copiii ai căror mame lucrează la fabrică, dar din cauza multiplelor bariere birocratice și standardelor fito-sanitare excesive[12], companiile respective au renunțat la această idee. Astfel, pare că statul nu este capabil să acopere cererea de locuri de creșă, dar nici nu permite sectorului privat / non-guvernamental să presteze servicii în acest domeniu.
Practic unicele creșe private subvenţionate în Moldova sunt cele susținute de donator: „în prezent în municipiul Chișinău există doar circa 24-28 de locuri de creșă de stat (susținută de organizația Copil-Comunitate-Familie Moldova) pentru copii de la 4 luni – 1.5 ani, oferite numai pentru cazurile cu risc de abandon al copilului.[13]” Statul se implică în aprovizionarea serviciilor de creșă doar atunci când bunăstarea copilului este în pericol.
Costurile serviciilor de bonă şi a creșelor private sunt inaccesibile pentru majoritatea populației. Un studiu[14] estimează costul lunar al unei bone în Chișinău la 4,500 Lei, iar costul lunar pentru un loc la o grădiniță privată la 4,500-5,500 Lei. În contextul în care câștigul salarial mediu nominal brut în august 2015 a fost de 4,669[15] lei, este evident că majoritatea familiilor nu-și pot permite acest „lux”. Astfel, reglementarea serviciilor ante-preșcolare, sau lipsa ei, de către legislația R. Moldova este un exemplu elocvent de politică insenbililă la dimensiunea de gen. Rezultatul indirect al acestei politici este excluziunea multor femei cu copii mici din câmpul muncii.
În ceea ce privește al treilea element, moștenirea sovietică, care duce la excluziunea femeilor cu copii mici din câmpul muncii, acesta se manifestă prin „generozitatea” concediului de îngrijire a copilului. Statul sovietic era interesat, ca orice regim autoritar/ totalitar, de o rată înaltă de fertilitate. Pentru a stimula femeile să crească mai mulți copii, statul paternalist și patriarhal oferea condiții și servicii foarte generoase femeilor însărcinate și celor cu copii mici. Într-un context în care locurile de muncă nu au lipsit niciodată și avansările în carieră nu implicau venituri mult mai mari, „costurile” plătite de femei pentru retragerea din câmpul muncii pe o perioadă mai îndelungată erau relativ mici. În contextul actual al unei forme de economie de piață[16], cu o rată înaltă de șomaj și sărăcie, același sistem care în trecut avea menirea de a le oferi femeilor un avantaj social, le pune acum de facto într-o poziție mult mai vulnerabilă.
Figură 3: Concediul de îngrijire a copilului în UE și Moldova
Sursa: OECD (2011b), Baza de Date OECD pe Familii, ”Indicatorul PF2.1: Caracteristicile de bază ale sistemelor de concedii parentale”, Departamentul pentru Ocuparea Forței de Muncă și Protecție Socială, www.oecd.org/els/social/family//database.
Concediul de îngrijire a copilului pentru persoanele asigurate se împarte în două etape: concediul parțial plătit de îngrijirea copilului până la vârsta de 3 ani și concediul suplimentar neplătit de îngrijire a copilului de la 3-6 ani, cu păstrarea locului de muncă[17]. Teoretic, mama sau tatăl (dar în majoritatea cazurilor, mama) poate să rămână acasă cu copilul până la 6 ani, cu păstrarea locului de muncă. În cazul persoanelor neasigurate, unul dintre părinți poate să beneficieze de indemnizaţie lunară (în valoare de 400 lei) pentru îngrijirea copilului pînă la împlinirea vârstei de 1.5 ani[18]. O notă importantă aici: conform Raportului Social anual 2014, numărul persoanelor asigurate care au beneficiat de indemnizație de îngrijire a copilului în 2014 a fost de 39,545, iar numărul persoanelor neasigurate care au beneficiat de indemnizația lunară modestă de 400 de lei a fost de 38,431[19](!), deci, practic egal cu numărul celor asigurați… Această cifră arată un eșec semnificativ al sistemului prin faptul că practic jumătate dintre părinții cu copii mici nu sunt asigurați.
În opinia autorului, concediul de îngrijire, cum este prevăzut acum în Moldova, eșuează din toate punctele de vedere: 1. Nu motivează cuplurile să aibă mai mulți copii şi astfel nu contribuie la sporirea fertilităţii /; 2. Reduce participarea femeilor cu copii mici pe piața muncii; 3. Nu-i motivează pe tați să participe și ei la îngrijirea copiilor; 4. Este o povară pentru angajatori, care trebuie să mențină locul de muncă îngrijitorului pe o perioadă mai lungă decât oricare țară în Uniunea Europeană; și 5. Discriminează indirect femeile tinere atunci când vor să se angajeze.
Figură 4: Indemnizația de îngrijire a copilului în UE și Moldova
Sursa: OECD (2011b), Baza de Date OECD pe Familii, ”Indicatorul PF2.1: Caracteristicile de bază ale sistemelor de concedii parentale”, Departamentul pentru Ocuparea Forței de Muncă și Protecție Socială, www.oecd.org/els/social/family//database.
Moldova oferă 148 de săptămâni de concediu parțial plătit pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 3 ani, mai mult decât oricare țară din Uniunea Europeană. Altfel spus, Moldova, cea mai săracă țară din Europa, plătește indemnizație părintelui care îngrijește de copilul mic o perioadă mai îndelungată decât țările bogate din UE. Pe de altă parte, în Moldova cuantumul lunar al indemnizaţiei pentru creşterea copilului constituie 30% din venitul mediu lunar asigurat realizat în ultimele 12 luni calendaristice premergătoare lunii naşterii copilului, acest procentaj fiind un pic mai mic de media europeană de 38.4%. Dar cea mai mare problemă în ceea ce privește prevederile pentru îngrijirea copiilor este că sistemul nu oferă flexibilitate destulă familiei: acele 148 de săptămâni parțial plătite trebuie folosite până când copilul împlinește vârsta de 3 ani; persoana beneficiară nu poate să aleagă o durată mai scurtă a concediului cu o indemnizație mai mare; și nu există stimulente ca mama și tatăl să divizeze între ei perioada de concediu. Rezultatele acestui sistem sunt bine cunoscute și confirmate de datele statistice: în marea majoritate a cazurilor, mamele rămân acasă să îngrijească de copii, ieșind din piața muncii pe o perioadă de până la 6 ani. În condițiile economiei de piață, aceasta este o perioadă foarte îndelungată care duce deseori la pierderea calificărilor, la posibilități reduse de promovare și, nu în ultimul rând, la o pensie mai mică la atingerea vârstei de pensionare. Prin urmare, prevederile ”generoase” pentru concediu de îngrijire a copilului sunt un exemplu de politică moștenită din perioada sovietică fără o reevaluare critică din prisma necesităţilor prezentului: politici dictate de un stat paternalist care aveau drept scop menținerea unei rate înalte de fertilitate, dar care acţionează în defavoarea femeilor în contextul actual al R. Moldova – o țară săracă cu o rată înaltă de șomaj. Efectul acestei moșteniri este excluziunea din câmpul muncii pe o perioadă îndelungată a multor femei cu copii mici și astfel lipsirea femeilor de posibilitatea de a întreține un copil în mod individual.
În această parte a articolului am văzut cum femeile cu copii mici sunt excluse din câmpul muncii pe o perioadă îndelungată prin interacțiunea a trei elemente interdependente: o societate patriarhală, politici insensibile la dimensiunea de gen și o anumită moștenire sovietică. Societatea civilă atrage atenția la această formă de excluziune și a depus un efort considerabil pentru a face lobbying în favoarea Proiectului de lege Nr. 180[20], una dintre prevederile căruia este includerea concediului de paternitate[21] de 14 zile. Acesta ar fi un prim pas în sensul implicării mai sporite a taților la îngrijirea copiilor și la revenirea mai timpurie a mamelor în câmpul muncii.
Referinţe:
[1] Populația stabilă pe sexe și medii, la începutul anului, 1970-2015, Biroul Național de Statistică, http://statbank.statistica.md/pxweb/Database/RO/02%20POP/POP01/POP01.asp
[2] Articolul 124, paragraful (1), Codul Muncii al Republicii Moldova, http://lex.justice.md/md/326757/
[3] Rata totală de fertilitate, în profil teritorial, 2007-2014, Biroul Național de Statistică, http://statbank.statistica.md/pxweb/Database/RO/02%20POP/POP03/POP03.asp
[4] ”În 2013, circa 1,8 contribuabili întrețineau un pensionar (în scădere de la 2,3 în 2006), în timp ce raportul minim necesar pentru a menține stabilitatea sistemului este de circa 4 la 1”, Raport de Stare a Țării 2014, Expert-Grup: Centru Analitic Independent, pg. 54, http://www.expert-grup.org/ro/biblioteca/item/1026-rst-2014&category=7
[5] Codul Muncii al Republicii Moldova, http://lex.justice.md/md/326757/
[6] Statistica Gender 2012, Biroul Național de Statistică, http://www.statistica.md/category.php?l=ro&idc=264&
[7] Media decalajului de gen în salarii, în Uniunea Europeană, este de 16%, ”Abordând Decalajul de Gen în Salarii în Uniunea Europeană”, pag. 2, http://ec.europa.eu/justice/gender-equality/files/gender_pay_gap/140319_gpg_en.pdf
[8] Studiul ”Cererea şi oferta serviciilor de educaţie timpurie şi preşcolară din perspectiva angajării femeii în câmpul muncii”, UN Women, UNICEF, 2013, pg. 35.
[9] Ibid., pg. 35.
[10] Codul Educației al Republicii Moldova, Publicat : 24.10.2014 în Monitorul Oficial Nr. 319-324, art. nr. 634, http://lex.justice.md/md/355156/
[11] Audiere publică, ”Necesitatea dezvoltării grădinițelor și creșelor private și neguvernamentale: probleme și soluții”, Expert-Grup, 27.03.15, http://www.expert-grup.org/en/activitate/evenimente/item/1098-gradinite-private
[12] Aceasta este opinia companiilor private, dar și exprimată de Expert-Grup în Avizul consultativ la proiectul Hotărârii de Guvern ‘cu privire la aprobarea Regulamentului sanitar pentru instituțiile de învățământ preșcolar’”, 07.08.14.
[13] Audiere Publică, Expert Grup, 27.03.15
[14] Studiul „Studiul privind serviciile de îngrijire a copiilor de vârstă preșcolară și a costurilor aferente acestor servicii în Republica Moldova)”, Victoria Vasilescu, iulie 2014, Expert-Grup (puteți solicita o copie electronică și scriind la info@expert-grup.org);
[15] Statistica salarizării, Biroul Național de Statistică, http://www.statistica.md/category.php?l=ro&idc=452&
[16] E greu de numit Moldova o ”economie de piață” funcțională din cauza sistemelor oligarhice și a barierelor politice puse în calea la dezvoltarea antreprenoriatului. Totuși, Moldova se pretinde o economie de piață și este în mare parte deschisă pentru fluxurile internaționale de bunuri și capital;
[17] Articolele 124 și 126, Codul Muncii al Republicii Moldova, http://lex.justice.md/md/326757/
[18] Hotărâre de Guvern nr.1020 cu privire la aprobarea modificărilor şi completărilor
ce se operează în unele hotărîri ale Guvernului, 31.12.2014, http://lex.justice.md/md/356217/
[19] Raportul Social Anual 2014, Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei, http://www.mmpsf.gov.md/sites/default/files/document/attachments/rsa2014ro.pdf, pg. 115-116
[20] Proiectul legii pentru modificarea și completarea unor acte legislative, Nr. 180, http://parlament.md/ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/2285/language/ro-RO/Default.aspx
[21] Concediu de paternitate este este concediu oferit taților angajați, cu păstrarea locului de muncă, după naștere. În general, perioada concediului de paternitate este mult mai scurtă decât cea a concediului de maternitate. Din motivul perioadei scurte de absență, angajații care beneficiază de concediu paternal deseori continuă să primească suma integrală a salariului pe parcursul concediului (definiția OECD, http://www.oecd.org/els/family/database.html).
(Va urma)
Imagine de fundal de la expoziţia “Egalitatea de gen văzută cu ochii bărbaților și femeilor”/Выставка «Гендерное равенство глазами мужчин и женщин» 20 Noiembrie (Zpaţiu). Sursa: http://www.artploshadka.wordpress.com
Această investigaţie socială a fost finanţată de un grant oferit de Departamentul de Stat al SUA. Opiniile, constatările şi concluziile din articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al SUA.
