Pe 29 iunie a.c. am vizitat la Casa Zemstvei (Zpaţiu) o expoziţie de fotografie, „Street Eyes – Ochii străzii”, foarte originală pentru spaţiul nostru, dar a cărei noutate provenea dinr-un umanism aparte. Este vorba de un proiect de fotografii făcute de persoane fără adăpost din Chişinău. Proiectul a fost realizat de Alfonso Garcia Marcos, asistent social din Spania, aici lucrînd în calitate de voluntar la Căminul pentru persoane fără adăpost de la Stăuceni. Am făcut un interviu cu Alfonso pentru a înţelege care au fost motivele care l-au făcut să dezvolte un asemenea proiect şi care care a fost experienţa sa de lucru în Moldova cu această categorie de persoane. (P.N.)
Petru: Alfonso Garcia, cum ţi-a venit ideea de a realiza acest proiect?
Alfonso: Am văzut un proiect asemănător în Spania şi am decis să realizez unul şi în Moldova. Cred că mijloacele de comunicare în masă sînt cel mai bun mijloc de a arăta realitatea socială, iar în asemenea cazuri ca persoanele fără adăpost, noi putem să-i vedem cu toţii dizolvaţi în spaţiul public, devenind nişte umbre vii, nişte oameni invizibili care au nevoie de a-şi arăta societăţii realitatea, nevoile şi problemele pe care le trăiesc zilnic.
Petru: Cum ai realizat concret acest proiect? Din punct de vedere logistic, ai dat aparate de fotografiat persoanelor fără adăpost care locuiesc în cele două cămine pentru persoane fără adăpost din Chişinău? Cum i-ai convins să participe la proiectul tău?
Alfonso: Pentru proiect am cumpărat 35 de aparate foto în Spania, care funcţionează cu peliculă de developat, cu 39 de poziţii. Am lucrat la proiect în calitate de voluntar prin intermediul EVS (European Voluntary Service) la Caritas Moldova, şi anume în căminul de noapte „Sfîntul Ştefan” de la Stăuceni.
Proiectul a pornit cu 10 beneficiari din căminul de noapte de la Stăuceni, oferindu-le un curs de iniţiere în fotografie timp de două după-amiezi, astfel învăţîndu-i cum să se folosească de aparatul foto jetabil. Ei au primit de asemenea cursul în formatul unui document imprimat.
Acelaşi lucru a fost realizat şi cu 15 beneficiari ai Centrului pentru persoane fără domiciliu stabil din mun. Chişinău.
După curs, ei au început să facă poze, dîndu-le la dispoziţie o lună pentru a termina filmul. Unii beneficiari au mai avut nevoie de timp pentru a termina pelicula din aparat şi atunci li s-a acordat mai mult timp.
Aparatele foto au fost colectate de mine treptat, fiind developate pe măsură ce erau returnate de beneficiari.
Odată scanate fotografiile, am rugat autorii fotografiilor să spună poveştile care stau în spatele fotografiilor.
Cu aceste povestiri ale beneficiarilor căminelor de noapte, am început să împart fotografiile pe teme şi să le dau un conţinut teoretic şi un rezumat de o frază spusă de beneficiari.
La început, beneficiarii nu au înţeles bine ideea de a fotografia scene din viaţa lot cotidiană. Din moment ce le explicam ideea cu exemple de fotografii din proiecte similare în alte ţări, ei au decis să participe cu mai multă dare de inimă. Pentru alţii motivaţia consta în a fi implicat într-un proiect folosind un aparat foto analogic (tradiţional) – unii ne spuneau că în tinereţe obişnuiau să facă poze cu aparate analoge, ceea ce întotdeauna le-a plăcut să facă. Pe lîngă aceştia, alţi beneficiari au decis să nu participe la proiect.
Pe parcursul proiectului, a trebuit să mă confrunt cu cîteva probleme. O problemă a fost că mai mulţi beneficiari au avut nevoie de mai mult timp pentru a-şi termina filmul din aparat. Alte probleme au fost mult mai greu de rezolvat. În cîteva ocazii, beneficiarii părăseau căminul şi a fost destul de dificil de a recupera aparatul. În acest caz, a trebuit să rog alţi beneficiari de a găsi persoana care nu mai locuia la cămin sau căutînd participantul la proiect pe străzile Chişinăului.
Petru: Ai putea descrie puţin experienţa ta de lucru cu persoanele fără adăpost din Chişinău? Sînt ei diferiţi de cei din Spania?
Alfonso: Eu sînt asistent social şi am venit la Caritas Moldova pentru a face lucru de acest gen. Bariera lingvistică a fost un obstacol enorm pentru mine. În ciuda faptului că am reuşit să lucrez cu ei în căminul pentru persoane fără adăpost la activităţi de odihnă şi timp liber, comunicarea a rămas o piedică reală pentru a-i putea ajuta mai mult prin această profesie. Dar o imagine valorează cît o mie de cuvinte, aşa că am decis să realizez acest proiect, deşi, dintr-o parte, comunicarea cu ei prin fotografie părea atît de complicată. Totodată am început a lucra la un film documentar despre persoanele fără adăpost din Chişinău.
Nevoile de bază ale persoanelor umane sînt aceleaşi. Şi chiar dacă poveştile personale sînt unice, drumurile care duc spre traiul în stradă tind să aibă caracteristici comune; anumite evenimente traumatice care au avut loc într-o perioadă scurtă de timp, alcoolism, tulburări mentale, pierderea unui membru de familie sau a reţelei de prieteni…
Aici am întîlnit poveşti similare cu cele pe care le-am auzit în Spania de la lucrătoii cu persoane fără adăpost. Poate una din deosebiri constă în resursele de asistenţă care sînt oferite persoanelor fără adăpost, orientarea lor spre alte centre şi servicii specifice care le-ar putea ajuta într-un mod individualizat. Dar cred că Moldova este în proces de a învăţa în acest domeniu.
Pentru mai multe imagini din acest proiect, vă rog să vizitaţi site-ul proiectului „Street Eyes”:
