Zilele astea, spațiul mediatic și online e suprasaturat de voci care vituperează împotriva Greciei și a refuzului guvernului Tsipras de a accepta condiționalitățile impuse de Troikă. Se caută, cu orice preț, vinovați, iar vinovații sunt, inevitabil, grecii – pentru că sunt leneși, corupți, iresponsabili, neserioși. Se uită sau nu se vrea a ști că această situație cu iz de catastrofă în care s-a pomenit Grecia este rezultatul unor probleme structurale – atât ale Greciei, cât și ale Uniunii Economice și Monetare. Iar când e vorba de probleme structurale, a căuta vinovați și țapi ispășitori echivalează cu o vânătoare de vrăjitoare.
Mai jos, câteva mituri foarte populare care circulă nestingherit, fără a fi chestionate
Grecii sunt de vină pentru situația creată
Mai exact, sunt vinovați pentru ca și-au întins așternutul mai mult decât îi ținea plapuma, se spune. Și e adevărat că grecii au trăit după aderarea la euro peste posibilitățile lor economice. Dar asta nu pentru cu au fost necumpătați, lacomi sau leneși, ci pentru că au făcut greșeala de a intra într-un club al celor bogați unde nu aveau ce căuta – adică în zona euro. Iar asta nu e doar responsabilitatea Greciei, ci a tuturor celor care au stat în spatele arhitecturii Uniunii monetare. Zona euro, după cum se știe, presupune o monedă comună care circulă atât in statele cu economii competitive, puternice, cum e Germania, dar și în state cu economii mai puțin competitive, cum e Grecia sau alte state de la periferia sudică a Europei. Prima consecință a intrării in euro a fost o scădere a ratei dobânzilor – până în 2001, când a adoptat moneda euro, Grecia avea dobânzi bancare ridicate, care țineau împrumuturile jos. E singurul beneficiu pe care, practic, grecii l-au avut de pe urma aderării la euro – sau putut împrumuta ieftin. Altfel, având o monedă supraevaluată, competitivitatea Greciei a scăzut, din cauza creșterii costurilor forței de muncă și a productivității stagnante.
Când recesiunea economică s-a instalat în Europa în 2008, statele cu economiile cele mai slabe au fost cele mai afectate. Dacă Grecia nu ar fi intrat în zona euro și ar fi rămas la drahme, în 2008, când a fost lovită de criză, ar fi putut să pompeze mai mulți bani în economie, dând drumul la tiparnița de bani. Acest lucru ar fi produs inflație, dar ar fi devaluat moneda grecească pe piețele internaționale, făcând exporturile grecești mai competitive și stimulând economia.
Fiind în zona euro, marja de manevră fiscală a Greciei a fost extrem de redusă, iar problemele de arhitectură a zonei euro au început să iasă la suprafață. Problema principală e că zona euro reprezintă o uniune monetară, nu și una fiscală, așadar nu există pârghii de intervenție și de transferuri către statele mai sărace cu probleme, atunci când acestea apar. Iar apariția lor era previzibilă, dacă nu chiar inevitabilă, dar mizele economice erau prea mari, statele cu economii puternice precum Germania aveau prea mult de câștigat pentru a renunța la proiectul Uniunii Monetare. Îi putem blama pe greci pentru că au intrat într-o uniune monetară croită pe măsura intereselor altora ? Discutabil. Pe această logică, ar trebui să îi arătăm cu degetul și pe cei care i-au primit, și pe cei care au conceput zona euro așa cum au făcut-o.
Grecii au falsificat datele statistice și au mințit
Da, le-au falsificat. Dar cine sunt grecii? Sunt ei o masă indistinctă, omogenă, nu există clase sociale, nu există conduși și conducători, aleși și alegători?
În anul 1998, Greciei i s-a refuzat accesul in zona euro, din cauză că nu îndeplinea cele 5 criterii necesare, printre care un deficit bugetar sub 3% si o datorie publică mai mică de 60% din PIB. Deficitul bugetar al Greciei era , însă, de 3,7%. Guvernul Greciei, împreună cu Goldman Sachs, au găsit o soluție – legală, de altfel. Ea a constat în furnizarea către statul grec a ceea ce se cheamă cross-currency swaps, adică transferuri de bani în avans în schimbul unor plăți viitoare. Astfel, creditele acordate Greciei nu erau înregistrate ca datorii, guvernul grec putea cheltui în voie, fără ca deficitul bugetar să explodeze. Partea și mai interesantă e că Eurostat ignora la acea dată, astfel de schimburi legate de produse derivate și accepta statisticile bazate pe astfel de schimburi ca fiind corecte.
Așadar, ce treabă au cetățenii greci, care azi plătesc prețul austerității, cu ceea ce a făcut guvernul lor împreună cu Goldman Sachs? Păi, vine replica tradițională, guvernul grec a fost ales în mod democratic, deci implicit și cetățenii greci sunt complici la minciună. Acest argument e o simplificare nepermisă, care pentru a fi valid necesită, mai întâi, un grad de transparență care nu a existat niciodată și, doi, un mandat acordat de electorat pentru așa ceva și care, nici el, nu a existat niciodată. Și-au anunțat politicienii greci electoratul cu privire la intenția de falsificare, au primit ei mandat de la electoratul grec pentru așa ceva? Și atunci despre ce responsabilitate a grecilor vorbim ? Dacă există vreo responsabilitate a electoratului grec în povestea asta, atunci ea e post-factum și constă în aceea de a nu îi fi tras la răspundere pe politicienii care s-au făcut vinovați de provocarea crizei, așa cum a făcut Islanda, care a deschis dosare penale foștilor membri ai guvernului pentru neglijența de care au făcut dovadă la guvernare în prevenirea crizei (deși msura e foarte discutabilă).
Grecii sunt, totuși, vinovați, pentru că s-au împrumutat peste măsură
Din nou, depinde ce înțelegem prin greci. Dacă ne referim la grecii de rând, datele Băncii Centrale Europene ne arată că gospodăriile grecești – adică cetățenii, nu erau nici pe departe atât de îndatorați pe cât erau alți europeni . E adevărat că după intrarea în zona euro ritmul de îndatorare a gospodăriilor grecești a crescut vertiginos – de la 20% din PIB în 2000 la 65% în 2010. Cu toate astea, în perioada 2007-2009 doar 37% din gospodăriile din Grecia, față de 47% din gospodăriile europene aveau credite la bănci. În mod ironic pentru cei ce laudă rigoarea nordică germană, 47% din gospodăriile germane dețineau un credit, 60% din cele finlandeze și 66% din cele olandeze. După cum se poate vedea mai jos, și gradul de îndatorare a gospodăriilor grecești față de veniturile disponibile era, înainte de criză, mult mai mic decât în multe state europene ( Date OECD, sursa aici) – în jur de 80%, față de 250% în Olanda, 180% în Marea Britanie și 100% în Germania.
Marea problemă a Greciei e datoria guvernamentală, cauzată în parte de iresponsabilitatea unor guverne, parte din cauza unei situații fără ieșire, în care după 2010 au trebuit să se împrumute tot mai mult pentru a plăti datoriile către creditori. Dar de ce s-a împrumutat statul de la Troikă? Pe cine a salvat Troika?
Troika i-a salvat pe greci!
Da, se poate spune că Troika a salvat Grecia prin cele două bailout-uri consecutive, dar principalii beneficiari nu au fost nici cetățenii greci, nici guvernul grec, ci băncile.
În 2010 și apoi 2012 Troika (adică Banca central Europeană, FMI și UE) au împrumutat Greciei 252 miliarde de euro. Dintre acestea, 34 de miliarde au mers către diverse plăți menite să convingă creditorii să accepte restructurarea datoriilor în 2012. Alte 48 de miliarde au fost folosiți pentru recapitalizarea băncilor grecești, iar 149 miliarde au fost utilizați pentru a plăti datoriile originale și dobânzile la acestea. Mai puțin de 10% din bani au ajuns la cetățenii greci (sursa aici). Majoritatea banilor s-au dus, așadar, către băncile străine, în special franceze, germane, care au împrumutat nesăbuit în goana lor după profituri.
Cine deține azi cea mai mare datorie a Greciei ? Nu o mai dețin băncile private, ci statele, în special Franța și Germania. Cu alte cuvinte, banii împrumutați grecilor de către Germania și Franța au mers către … băncile germane și franceze.. În plus, ca urmare a celor două bailout-uri, Grecia nu stă deloc mai bine la capitolul datorie publică – din contra, azi datoria statului grec reprezintă 175% din PIB, mai mult decât era în 2009 (129%), înainte de cele două bailout-uri.
E nevoie de mai multă austeritate!
Păi, dacă e așa, dacă datoria publică e în creștere, înseamnă că e nevoie ca grecii să strângă și mai mult cureaua, spune „înțelepciunea tradițională”.
Nu spune nimeni ca Grecia nu are nevoie de reforme profunde. Dar termenul de reforma nu este sinonim cu austeritate, nici cu măsuri distructive pentru economie. Marea problemă e că austeritatea și-a arătat limitele în ultimii 5 ani, de când e aplicată, fapt admis inclusiv de FMI.
Nu a fost suficient aplicată, vor riposta unii. Austeritatea trebuie continuată și atunci va da rezultate. Marea problemă e că mai multă austeritate nu va rezolva problema – și asta nu o spune doar Tsipras, ci o serie de analize ale Troikăi, Care arată că în varianta în care Grecia ar aplica toate măsurile pe care guvernul lui Tsipras le-a respins săptămâna trecută și ar avea 15 ani de creștere economică continuă, nivelul datoriei publice ar rămâne în continuare nesustenabil. În varianta în care cel mai bun scenariu s-ar adeveri, în anul 2030, datoria greacă ar reprezenta 118% din PIB.
