Poate oare religia să favorizeze progresul social?

[label shape=”” type=””] Gilbert Achcar [/label]

 

În timp ce ateismul este combătut de religioși, iar religia este ridiculizată de numeroși atei, unele mișcări emancipatoare au reușit să-i adune împreună pe cei care cred în ceruri și cei care nu cred, mai ales în America Latină grație teologiei eliberării. Însă acest tip de alianță pare de neconceput în raport cu partizanii ultraortodocși ai islamului politic. De ce?

Pentru adepții unei viziuni pozitiviste asupra lumii, faptul că religia supraviețuiește încă, la sfîrșitul celui de-al cincilea veac după revoluția științifică, rămîne o enigmă. Deși e adevărat că în mare parte religia a supraviețuit pînă în epoca noastră ca parte a ideologiei dominante, e la fel de adevărat că religia a produs deopotrivă ideologii combative, care contestă viguros ordinea socială curentă. Și o fac cu un succes indiscutabil. Două dintre aceste ideologii combative izvorîte din religie au ajuns în centrul atenției publice: teologia eliberării și integrismul islamic.

Corelația dintre apariția și dezvoltarea fiecărei mișcări și soarta stîngii laice în regiunile respective constituie un indiciu revelator cu privire la esența lor. În timp ce evoluția teologiei eliberării în America Latină se dezvoltă în paralel cu stînga laică din regiune (mai mult, teologia eliberării ajunge să fie percepută ca fiind parte componentă a stîngii în general), integrismul islamic s-a dezvoltat în majoritatea țărilor ca un concurent al stîngii. El a înlocuit stînga în tentativa acesteia de a direcționa protestul contra a ceea ce Karl Marx numea ”mizerie reală” dar și contra Statului și societății care sunt considerați a fi vinovați. Aceste relații contrare – pozitivă în primul caz și negativă în al doilea – sunt mărturia unei diferențe profunde între cele două mișcări istorice.

Teologia eliberării reprezintă principala manifestare contemporană a ceea ce Michael Löwy numea, împrumutînd un concept elaborat de Max Weber, ”afinitatea electivă” între creștinism și socialism[1]. Mai exact, afinitatea electivă despre care este vorba apropie moștenirea creștinismului primitiv – a cărui extincție a permis creștinismului să devină o ideologie instituționalizată a dominației sociale existente – și utopismul ”comunistic”[2]. În 1524-1525, teologul Thomas Müntzer a putut astfel să formuleze în termeni creștini un program pentru revolta țărănească germană pe care Friedrich Engels îl descria în 1850 ca o ”anticipare, în imaginație, a comunismului”[3].

Aceeași afinitate electivă explică de ce valul global de radicalizare a stîngii care a început în anii 1960 a putut să adopte o dimensiune creștină – în mod special în țările ”periferice” unde majoritatea populației era creștină, săracă și oprimată. Acest fenomen a fost observat mai ales în America Latină, unde radicalizarea a fost impulsionată, cu începere din anii 1960, de revoluția cubaneză. Diferența majoră între acest val modern de radicalizare și mișcările țărănești analizate de Engels rezidă în faptul că, în cazul latino-american curentul creștin de utopism ”comunistic” se combina nu atît cu o nostalgie pentru formele de viață comunitare din trecut (chiar dacă găsim și astfel de aspecte, mai ales la popoarele indigene), cît cu aspirații socialiste moderne, de tipul celor revendicate de revoluționarii marxiști latino-americani.

Pe ruinele stîngii 

Integrismul islamic, pe de altă parte, a crescut pe cadavrul în descompunere al mișcării progresiste. La începutul anilor 1970 are loc declinul naționalismului radical, al cărui purtător era clasa de mijloc; un declin simbolizat de moartea lui Gamal Abdel Nasser, în 1970, la trei ani după înfrîngerea sa de către Israel în Războiul de Șase Zile. În paralel, grupuri reacționare ce utilizau islamul ca stindard ideologic se răspîndeau în țările cu majorități musulmane, aprinzînd focul integrismului care urma să ardă ultimele rămășițe ale stîngii. După ce a umplut vidul creat de evaporarea stîngii, integrismul nu a ezitat să devină principalul vector al opoziției celei mai dure față de dominația occidentală – o dimensiune pe care acesta o integrase de la început, dar care fusese suprimată pe durata erei naționalismului laic.

Un nou val de opoziție față de dominația occidentală apare și se va dezvolta în sînul islamului șiit după revoluția islamică din 1979 în Iran, și va reveni în prim plan în sînul comunității sunite la începutul anilor 1990, cînd detașamente armate de integriști trec de la războiul contra URSS la războiul contra SUA. Acest proces va însoți atît înfrîngerea și dezintegrarea unei superputeri (URSS) cît și revenirea celei de-a doua supraputeri (SUA) în Orientul Apropiat.

În acest fel s-au constituit și coexistă, în spațiul geografic imens al țărilor cu majoritate musulmană, două tipuri de integrism religios – unul care colaborează cu interesele occidentale și un altul care le este ostil. Bastionul primului tip de integrism în mediul șiit este Republica Islamică Iran, iar Al-Qaida și Statul Islamic (ISIS) reprezintă bastionul său în mediul sunnit.

Toate curentele integrismului islamic se revendică de la ceea ce am putea numi o utopie medievală reacționară, adică un proiect al unei societăți imaginare și mitice care nu este orientat spre viitor ci spre trecut. Toate caută să reinstaureze societatea și statul mitizat al islamului originar. În acest sens, integriștii islamici împărtășesc o similitudine formală cu teologia creștină a eliberării care se referă la un creștinism primitiv. Totuși, programul integriștilor musulmani nu constă într-un set de principii idealiste ce ar viza o ”comunitate a dragostei” care emană dintr-o comunitate oprimată de săraci care trăiesc la marginea societății lor, o comunitate al cărei fondator a fost omorît cu atrocitate de puterea politică a vremii. La fel, programul integriștilor nu invocă nicio formă antică de proprietate comunală, cum a fost cazul răscoalelor țărănești germane din secolul al XVI-lea.

Integriștii musulmani sunt uniți de determinarea de a instaura un model medieval de dominație de clasă, care odinioară ”a existat în mod real”, chiar dacă mitologizat; un model născut cu paisprezece secole în urmă și al cărui fondator – un neguțător devenit profet, căpetenie de război și constructor de stat și imperiu – a murit în urma unui asasinat politic. Proiectul integrismului islamic reprezintă o utopie reacționară, la fel cum e orice tentativă de a reconstrui o structură socială și politică care a existat cu multe veacuri înainte.

Acest proiect se găsește în ”afinitate electivă” cu islamul ultraortodox care a devenit, cu sprijinul regatului saudian, curentul dominant în sînul religiei musulmane[4]. Acest tip de islam încurajează o perspectivă literalistă a religiei prin cultul său, fără egal, al Coranului, considerat a fi cuvîntul divin definitiv. Ceea ce în zilele noastre, în majoritatea celorlalte religii, constituie apanajul integrismului în calitate de curent minoritar – adică, în mod fundamental o doctrină ce promovează aplicarea unor interpretări literale ale scriiturilor religioase – joacă un rol esențial în cadrul islamului instituțional dominant. Din rațiuni de istoricitate specifică a scriiturilor cărora le este fidel, islamul ultraortodox încurajează mai ales doctrine pentru care promovarea unei religii conforme credinței presupune un guvern fondat pe islam, în măsura în care Profetul a luptat acerb pentru instaurarea unui astfel de stat. Din același motiv el favorizează lupta armată contra tuturor cultelor non-islamice făcînd referință la istorie și la războiul pe care islamul l-a purtat cu alte religii în momentul expansiunii sale.

Admiterea acestei afinități elective între islamul ultraortodox și utopismul medieval reacționar, după ce am subliniat afinitatea electivă ce leagă creștinismul primitiv și utopismul ”comunistic”, nu reprezintă o judecată de valoare, ci un exercițiu de sociologie comparativă a celor două religii. La fel, atunci cînd recunoaștem afinitățile lor elective, aceasta nu înseamnă că negăm faptul că ar exista tendințe contrare în fiecare dintre aceste grupuri. Creștinismul a integrat și el, încă de la origini, tendințe ce alimentează diverse tipuri de doctrine reacționare și integrism. Pe de altă parte, scriiturile islamice cuprind cîteva vestigii egalitare din timpul pe cînd comunitățile musulmane reprezentau o comunitate oprimată. Aceste vestigii au fost folosite pentru formularea unor versiuni ”socialiste” ale islamului.

În plus, faptul că există afinități elective diferite în creștinism și islam nu înseamnă neapărat că evoluția istorică reală a fiecărei religii a urmat cu necesitate panta afinității sale elective specifice. Din contra, această evoluție s-a adaptat la o configurație reală a societății de clase cu care fiecare dintre grupuri s-a contopit – o configurație extrem de diferită în cazul condiției sociale originare a creștinismului și mai puțin radical diferită în cazul islamului. Pe durata a multe veacuri, creștinismul istoric ”real existent” a fost mai puțin progresist decît islamul istoric ”real existent”. În cadrul aceleiași Biserici Catolice, se desfășoară, în zilele noastre, o luptă acerbă între, pe de o parte, o versiune dominantă reacționară reprezentată de Joseph Ratzinger (fostul papă Benedict al XV-lea) și acoliții săi, și pe de altă parte, susținătorii teologiei eliberării, cărora radicalizarea stîngii în America Latină le-a dat un nou impuls.

Într-un mod similar, recunoașterea unei afinități elective între creștinism și socialism nu ar trebui să ne facă să gîndim că creștinismul istoric ar fi fost în mod fundamental socialist. O asemenea presupunere esențialistă este absurdă. Recunoașterea afinității elective între islam și utopismul medieval reacționar al epocii noastre nu trebuie să ducă în nici-un fel la gîndul că islamul istoric ar fi fost în mod esențial integrist – el chiar nu a fost așa! – sau că musulmanii ar fi condamnați să cadă sub loviturile integrismului, oricare ar fi condițiile istorice. Dar, atît în cazul creștinismului (originar) cît și în cazul islamului (literalist), această cunoaștere e una din cheile de înțelegere a diverselor uzaje istorice a fiecărei religii în calitate de stindard de protest.

Ea ne permite să înțelegem de ce teologia creștină a eliberării a putut să devină o parte atît de importantă a stîngii în America Latină, în timp ce toate tentativele de a produce o versiune islamică au rămas marginale. Ea ne ajută deopotrivă să înțelegem de ce integrismul islamic a reușit să cîștige o asemenea importanță în sînul comunității musulmane și de ce acesta a înlocuit atît de facil stînga în proiectul de respingere a dominației occidentale, în termeni sociali atît de reacționari.

Ideea orientalistă superficială, răspîndită pe larg astăzi, potrivit căreia integrismul islamic ar constitui păcatul ”natural” și anistoric al popoarelor musulmane constituie o aberație totală. Pentru că ea ignoră fapte elementare. De exemplu, cîteva decenii în urmă, unul dintre cele mai importante partide comuniste din lume, un partid care se revendica deci de la o platformă ateistă, activa în țara ce cuprinde cel mai mare număr de musulmani – Indonezia. Acest partid a fost înecat în sînge, după 1965, de militari indonezieni susținuți de Statele Unite. Un alt exemplu: la sfîrșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, principala organizație politică din Irak, mai ales printre șiiții din sudul țării, nu era o organizație condusă de un lider religios oarecare, ci la fel, Partidul Comunist. Pe de altă parte, Nasser, care a dirijat turnura ”socialistă” a Egiptului în 1961, era un credincios sincer și un musulman practicant, chiar dacă după o anumită logică ar fi trebuit să fie inamicul principal al integriștilor. Influența pe care o avea în momentul maxim al prestigiului său în țările arabe și dincolo de ele rămîne inegalabilă.

Trebuie așadar să situăm orice utilizare a islamului, sau a oricărei alte religii, în condițiile sale sociale și politice concrete, și să operăm o distincție clară între un islam care devine un instrument ideologic de dominație de clasă și gen, și un alt islam care devine un marcher de identitate pentru o minoritate oprimată, în societățile occidentale de exemplu.

Altfel, lupta ideologică contra integrismului islamic – contra ideilor sale sociale, morale și politice, nu contra principiilor spirituale de bază ale islamului ca religie – trebuie să rămînă una din prioritățile progresiștilor din cadrul comunităților musulmane. Pe de altă parte, nu prea e nimic de reproșat ideilor sociale, morale și politice proprii ale teologiei creștine a eliberării – poate doar adeziunea sa la un tabu creștin general asupra întreruperii voluntare a sarcinii – lucru la care ar trebui să subscrie chiar și ateii duri ai stîngii radicale.

 

Note:

[1] Michael Löwy, La Guerre des dieux. Religion et politique en Amérique latine, Editions du Félin, Paris, 1998.

[2] Adjectivul ”communistic” este utilizat aici pentru a distinge utopismul religios de doctrinele comuniste formulate după dezvoltarea capitalismului industrial.

[3] Friedrich Engels, La Guerre des paysans en Allemagne, Editions sociales, Paris, 1974 (I ed. : 1850).

[4] A se citi Nabil Mouline, « Surenchères traditionalistes en terre d’islam », Le Monde diplomatique, mars 2015.

 

Articolul a apărut în numărul din iunie 2015 al revistei Le Monde Diplomatique și se publică cu acordul autorului.

Traducere din limba franceză: Vitalie Sprînceană.

Gilbert Achcar este scriitor, pacifist și activist socialist de origine libaneză. El activează în calitate de profesor de Studii Orientale și Africane la Universitatea din Londra. Cea mai recentă carte a sa este:  Marxism, Orientalism, Cosmopolitanism and The People Want: A Radical Exploration of the Arab Uprising.

 

Sursă imagine de fundal.