RECENTE REVISTA PZF

Revista de duminică (nr. 64)

Autor: Redacția

ARTICOLE.

Vlad Loghin despre gestul inexplicabil al Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, care a insistat sa fie suspendată apro­barea proiectului Codului Muncii. ”Între timp, zvonurile privind motivele lipsei dorinţei de a aproba proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Co­dului muncii curg gârlă. Astfel, potrivit unora, ezitarea Ministe­rului Muncii ar veni ca urmare a deciziei politice de a lăsa aproba­rea proiectului pentru perioada de după încheierea alegerilor locale. Deşi, nu înţeleg ce are aprobarea acestui document cu electorala. Alţii vorbesc că Ministerul Muncii nu doreşte să susţină proiectul, pentru că modificări­le şi completările la acesta nu ar conveni unor investitori străini, care ar pleda pentru excluderea negocierilor colective de mun-că, pentru acordarea unor drep­turi exagerate angajatorilor şi de a limita drepturile salariaţi­lor. Nu se exclude nici faptul că s-ar elabora un nou Cod al mun­cii, care ar putea să obţină putere de lege prin asumarea răspun­derii de către Guvern. Aşa cum a fost adoptat anul acesta, bună­oară, bugetul de stat, iar sindica­tele au fost puse în faţa faptului împlinit, fiind lipsite de dreptul legal de a participa la examina­rea celor mai importante acte le­gislative ce vizează drepturile şi interesele salariaţilor, ale mem­brilor de sindicat.”

Letonia a inițiat o investigație proprie în cazul utilizării băncilor letone în afacerea care adus la sustragerea unui miliard de dolari din sistemul bancar moldovenesc. ”Латвия проводит собственное расследование по делу о краже €1 млрд из трех молдавских банков — Banca de Economii, Banca Sociala и Unibank. «Дороги молдавского преступления века ведут в Латвию. Компании, контролируемые молдавским бизнесменом Иланом Шором (это следует из отчета Kroll), большую часть пропавших денег переводили в офшоры, которые открыли свои счета в трех латвийских банках — Privatbank, Aizkraukles banka и Latvijas Pasta banka. Счета в этих банках открыли компании, учрежденные в Великобритании и Гонконге, офшорные компании. Бенефициарами этих офшоров указаны жители Молдовы, России, Украины и в одном случае даже гражданка Латвии Алисе Илслея»,— пишет BBN-News. Издание уточняет, что банки обязаны сообщать о подозрительных сделках: «Если разбирательство покажет, что Aizkraukles banka, Latvijas Pasta banka и Privatbank не провели надлежащую проверку клиента и сделок, то они могут быть оштрафованы на сумму до 10% от прибыли».”

Realitatea.md: „Prim-ministrul Chiril Gaburici a trimis o scrisoare președintelui țării, Nicolae Timofti, și președintelui Parlamentului, Andrian Candu, în care solicită demisia conducerii Procuraturii Generale, a Băncii Naționale și a Comisiei Naționale a Pieței Financiare. Scrisoarea a fost publicată pe pagina de socializare a premierului. // Pentru acestă solicitare, Gaburici a înaintat și un termen limită de o lună de zile. În caz contrar cel care își va da demisia este chiar el, susține Chiril Gaburici. // ”În urma ședinței de ieri a Comitetului Național pentru Stabilitate Financiară, am realizat că întregul sistem financiar al Republicii Moldova este sub asediu și mai multe instituții financiare sunt în pericol. Guvernul este lipsit de pârghii, iar instituțiile abilitate ezită să soluționeze aceste probleme. (…) O lună este un termen suficient pentru demiterea funcționarilor menționați și inițierea concursurilor pentru suplinirea acestor funcții. În caz contrar, eu îmi prezint demisia”, spune Chiril Gaburici în scrisoarea expediată președintelui și spakerului. // De asemenea, premierul consideră că în funcțiile de conducere a celor trei instituții trebuie să fie numite, prin concurs public, persoane responsabile și oneste, în care cetățenii au încredere.”

Olga Bordeianu a fost aleasă președinte al companiei ”Teleradio-Moldova”, cu votul a cinci dintre cei nouă membri ai Consiliului de Observatori. Presa moldovenească a descoperit ulterior că o parte a CV-ului dnei Bordeianu, în special partea cu absolvirea unei academii de artă din New York, este falsă. Consiliul de Observatori a decis să re-examineze dosarul Olgăi Bordeianu. Între timp cîteva organizații media au cerut demisia de onoare a celor 5 membri a Consiliului de Observatori care au votat pentru Bordeianu ”fără a fi studiat și analizat suficient dosarele aspiranților la respectiva funcție or, acest lucru poate conduce la prejudicierea interesului public.”

Prevederile Bugetului 2015 pentru domeniul Culturii, de Veaceslav Reabcinschi (Expert-Grup): „Guvernul Republicii Moldova a vărsat în 2015 peste 352 milioane de lei în conturile Ministerului Culturii, o creștere de aproape 19% față de anul trecut. Totuși, ponderea cheltuielilor în Cultură din Bugetul Național este în scădere, de la 1% în anul trecut la 0.8%.// Pe lângă creșterea bugetului Ministerul Culturii, s-a mărit și numărul preconizat de turnee și spectacole prezentate – 2.475, dar și numărul preconizat de spectatori deserviți de către instituțiile teatral-concertistice –  557 mii. Totuși, creșterea acestor indicatori nu este proporțională cu procentajul creșterii bugetului alocat.// La capitolul puncte forte mai menționăm creșterea considerabilă a mijloacelor financiare pentru protejarea patrimoniului cultural național și aportul semnificativ al Guvernului României pentru lucrări de restaurare în trei instituții importante de cultură. // Problemele prioritare din domeniu se referă managementul ineficient al instituțiilor teatral-concertistice, iar infrastructura „greoaie” produce  multe cheltuieli. În plus, nu există un mecanism eficient de finanțare care să genereze concurență. De asemenea, deși salvgardarea patrimoniului cultural este una din prioritățile de dezvoltare ale Ministrului, acesta nu este în stare să dezvolte parteneriate publice-private pentru asigurarea funcționalităților edificiilor culturale.”

Vincent Henry, publică un articol pe pagina La Documentation Française, despre evoluţiile recente politice din R. Moldova, întrebîndu-se „Ce mai rămîne din idealul european al R. Moldova?”: „On aurait donc pu voir d’un bon œil cette volonté de poursuivre le rapprochement avec l’UE tout en maintenant le dialogue avec Moscou. Malheureusement, il semble évident que le byzantinisme de la classe politique et les intérêts particuliers de ses membres ont eu un grand rôle à jouer dans la constitution de l’APME. Plus qu’une alliance d’intérêt national, elle apparaît comme une coalition d’intérêts tout court. En fait, elle révèle au grand jour ce que les partenaires européens de la Moldavie avaient tenté de ne pas voir. (…) Malheureusement, les intérêts politiques restent étroitement liés, dans ce pays, à ceux de groupes d’intérêts économiques. Les années 2009-2014 sont ainsi marquées par nombre de privatisations douteuses et par l’ascension rapide d’une poignée de puissants oligarques, tels Ilan Shor ou Vladimir Plahotniuc, ce dernier étant tout à la fois homme d’affaires, magnat des médias mais aussi député (PDM) et vice-président du Parlement moldave. Les règles élémentaires de l’État de droit sont régulièrement bafouées dans un pays où la justice se montre très complaisante à l’égard des puissants. L’épisode le plus emblématique de cet état de fait reste sans doute celui de la mort mystérieuse de Sorin Panciu, un homme d’affaires tué accidentellement en décembre 2013 lors d’une partie de chasse qui réunissait plusieurs personnalités influentes issues des sphères politique, économique et judiciaire. Ce décès fut dissimulé pendant de longues semaines et la liste des personnes présentes lors de cet incident dramatique fait toujours l’objet d’intenses spéculations.”

RISE Project România a făcut o investigație despre scandalul tăierii pădurilor în România de către corporația austriacă Holzindustrie Schweighofer: ”Banii corporației Holzindustrie Schweighofer, cel mai mare procesator de lemn din România, au hrănit politicieni, funcționari și afaceriști cu probleme penale. Firmele lor taie pădurea și vând buștenii direct grupului patronat de una dintre cele mai bogate familii din Austria. Majoritatea lucrează exclusiv pentru Schweighofer, iar sumele pe care le încasează sunt amețitoare, dezvăluind miza financiară a dezastrului din pădurile românești. Cel mai important furnizor este chiar statul român, prin Regia Națională a Pădurilor Romsilva, al cărei șef este judecat împreună cu Viorel Hrebenciuc pentru fapte de corupție și sprijinirea unui grup infracțional organizat.  RISE Project a analizat primii douăsprezece furnizori de lemn ai Schweighofer, care, împreună, au livrat peste o treime din cantitatea totală a buștenilor cumpărați de compania austriacă în perioada 2013-2014. Adică, primii douăsprezece beneficiari ai banilor plătiți de Schweighofer, așa cum rezultă din miile de contracte de achiziții ale corporației declarate la Fisc. Cei 12 furnizori doboară copaci, în special în județele Alba, Bistrița, Harghita, Maramureș și Suceava, adică zonele cele mai afectate de tăierile masive de pădure.  Unele dintre aceste companii sunt manevrate chiar de către directori ai Holzindustrie Schweighofer. Altele duc la oficiali ai statului și au intrat deja în atenția procurorilor. Sunt și patroni de firme furnizoare cu un vast trecut infracțional, precum și unii finanțați direct de către corporația austriacă pentru a fi încurajați să taie cât mai mult.”

Bogdan-Alexandru Chelariu pe contributors.ro despre  următoarea ședință a Convenției Cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (UNFCCC) care urmează să se desfășoare anul acesta în Franța:  „De reținut că în Decembrie 1997, la adoptarea Protocolului de la Kyoto, Statele Unite ale Americii n-au ratificat protocolul, cu intrarea în vigoare din Februarie 2005. Mai mult, Canada s-a retras din cadrul protocolului în 2011. (…) Cât despre energie, să spunem că există zone în Europa care excelează nu numai la capitolul producției de energie curată, ci și la capitolul echitate. Spre exemplu, mișcările de “civic energy” din Germania au ajuns să produca 50% din energia regenerabilă. Asta înseamnă mai puțină influență din partea Big 4 (cele mai mari 4 companii de energie din Germania), și multe inițiative locale și multe schimbări vizibile. De remarcat faptul că producătorii de energie civică sunt chiar orașele, sau cooperativele energetice și cetățenii de rând. La polul opus, tot în Europa, se află țările cu sisteme centralizate, care nu permit astfel de aventuri autonome. Spre exemplu, orașul Bristol (Marea Britanie) încearcă să-și dezvolte propria companie de energie, aceasta fiind singura variantă posibilă pentru a intra în sistemul național energetic.”

Scriitoarea croată Slavenka Drakulic despre deteriorarea condiției femeilor și absența unor mișcări feministe de masă în post-comunism. ”If, as Turkish writer and journalist Ece Temelkuran recently argued, the life of women is the best indicator of a country’s political and social situation, then how much did 1989 really liberate women?  Recently, I had yet another reason to stop laughing. Abortion has again become an issue in my country, Croatia, the newest and twenty-eighth member of the European Union. Or, to be more politically correct: a pro-choice controversy has broken out there. (…) So, for women in eastern Europe, the freedom regained in 1989 has brought unexpected limitations on economic, social and even reproductive rights. Women were hit by cuts in public spending and seen as an inferior category of employee, causing mass female unemployment. Poverty was feminized. With the political focus on economic transformation and the building of democratic structures, women’s rights weren’t a top priority. As a result, fewer and fewer women worked (although we now know that many, between 30 to 50 per cent, were part of the informal economy). More and more stayed at home, avoiding politics and public life, being persuaded that this was the right thing to do. And yet, no women’s movement was born. There is no sense of mutual interests. The idea that women should support women to achieve common objectives simply doesn’t exist. The ideology of collective solidarity belongs to the past. Women in government do not recognize gender as a political issue. The biggest barrier to women’s political participation may not be legal but cultural.”

Un excepțional text despre rolul bibliotecii în epoca internet și a capitalismului neoliberal: ”Libraries need to stay focused on their long-term cultural goals — which should hold true regardless of what Google decides to do tomorrow — and on their place within the larger infrastructural ecology. They also need to consider how their various infrastructural identities map onto each other, or don’t. Can an institution whose technical and physical infrastructure is governed by the pursuit of innovation also fulfill its obligations as a social infrastructure serving the disenfranchised? What ethics are embodied in the single-minded pursuit of “the latest” technologies, or the equation of learning with entrepreneurialism? (…) I propose that thinking about the library as a network of integrated, mutually reinforcing, evolving infrastructures — in particular, architectural, technological, social, epistemological and ethical infrastructures — can help us better identify what roles we want our libraries to serve, and what we can reasonably expect of them. What ideas, values and social responsibilities can we scaffold within the library’s material systems — its walls and wires, shelves and servers?”

Eugénie Bastié, în Le Figaro, în dialog cu Daisy Christodoulou, autoarea cărţii Seven myths about education, devenită best-seller în Marea Britanie, care denunţă miturile pedagogiei progresiste dezvoltate începînd cu sfîrşitul secolului 19, dar dominantă astăzi în Occident (pedagogia centrată pe elev, nu pe profesor, axată pe învăţare practică, nu pe cea teoretică, pe înţelegere logică, mai mult decît pe memorare etc.). În răspăr cu aceste idei progresiste, astăzi pe larg împărtăşite (cel puţin în teorie) chiar şi de mulţi pedagogi altminteri conservatori, Daisy Christodoulou susţine că majoritatea cercetărilor dovedesc că educaţia „clasică”, centrată pe profesor şi care privilegiază cunoaşterea teoretică învăţării practice, este mult mai eficientă şi mai adaptată necesităţilor lumii moderne decît pedagogia „progresistă”: „DAISY CHRISTODOULOU: Le plus grand mythe contemporain à propos de l’éducation, c’est l’idée que la connaissance n’a plus d’importance. On dit désormais que le savoir-faire a plus d’importance que les savoirs, puisque de toute façon les enfants n’ont pas besoin de savoir des choses qu’ils peuvent à tout instant chercher sur leur smartphone. // Le plus grand mythe contemporain à propos de l’éducation, c’est l’idée que la connaissance n’a plus d’importance. // Toutes ces justifications de l’abandon de la connaissance sont fausses, parce qu’elles nient la manière dont le cerveau humain fonctionne. La science n’est pas du côté des pédagogues progressistes. La recherche menée ces cinquante dernières années par la psychologie cognitive montre bien combien nous dépendons du savoir stockée dans la mémoire longue pour tous nos procédés mentaux. Au contraire, la «mémoire de travail», celle dont nous nous servons pour aborder l’information nouvelle et l’environnement immédiat, est très limitée. C’est pourquoi il est très important de savoir «par cœur» des choses, même si elles n’ont pas une utilité immédiate. Ainsi, même si tout le monde dispose désormais de calculatrices, il est indispensable de connaitre ses tables de multiplications par cœur. Car après vous serez capable de résoudre des problèmes plus complexes sans avoir à utiliser l’espace limité et précieux de la mémoire de travail pour calculer les tables de multiplication.”

Un interviu cu Radu Jude, regizorul filmului ”Aferim”: ”Îmi doream de ceva vreme să fac un film despre raporturile subtile dintre trecut și prezent, despre felul în care trecutul influențează prezentul (vorba lui Faulkner: „Trecutul nu e mort, nu e nici măcar trecut”) și, inițial, am început să mă documentez despre celebra revoluție de la Ploiești, subiect care încă mă interesează, de altfel. Încet-încet, alte teme s-au impus și, în cele din urmă, am ales să vorbesc despre o altă perioadă din istoria României, dar întotdeauna având în minte ideea că filmul trebuie să fie relevant pentru relația dintre trecut și prezent, care, de altminteri, nu este unilaterală: trecutul influențează prezentul și prezentul imaginează de fapt, trecutul, care nu există decât sub forma unei construcții abstracte a noastre, a celor din prezent. Cartea lui Lucian Boia — „Jocul cu trecutul” — este lămuritoare în acest sens. (…) când am gândit acest film, ne-am dorit, și eu și Florin, să construim o poveste veridică pentru ceea ce știm astăzi despre temele abordate și despre secolul XIX în general. Dar „Aferim!” — prin modul în care este filmat, prin felul în care e pus în scenă, prin tipul de dialog excesiv de literar pe care îl rostesc personajele — își dinamitează propriul discurs, cel puțin pentru spectatorul atent. Toate elementele din film îi spun spectatorului: „atenție, e doar un film, o construcție artificială, toate informațiile transmise trebuie puse în discuție!” și ceea ce îmi doresc eu cu adevărat e ca spectatorii să nu ia filmul de-a gata, ci să îl folosească drept punct de pornire pentru propriile lor cercetări. Sper, mai pe scurt, să trezesc în spectatori gustul pentru istorie. Sunt convins că în momentul în care ne vom pune mai serios problemele istoriei și le vom cerceta mai profund vom fi mai greu de manipulat.  (…) Noi nu știm cum „se vorbea” în 1835, nu avem informații audio de atunci, ci doar texte scrise; și nimeni nu scrie așa cum vorbește. În plus, nu găsești doi oameni să vorbească la fel, e de ajuns să ne uităm la televizor ca să fim uimiți, uneori până la catatonie, de câte modalități de a abuza limba română există. Așa că tot ce mi-am propus a fost să ofer o reconstrucție artificială și profund subiectivă a limbii române din secolul XIX, folosindu-mă de fel de fel de referințe documentare și literare, unele preluate ca atare în dialogurile personajelor. Această literaturizare încearcă să îl facă o dată în plus pe spectator conștient că vede doar un film, un capitol de istorie imaginată și nimic mai mult. Cu scopul, desigur, de a-l încuraja să cerceteze mai departe pe cont propriu.”

Un articol BBC Future despre ce se întîmplă cu cadavrul imediat după moarte:  ”Far from being ‘dead’, a rotting corpse is teeming with life. A growing number of scientists view a rotting corpse as the cornerstone of a vast and complex ecosystem, which emerges soon after death and flourishes and evolves as decomposition proceeds. Decomposition begins several minutes after death with a process called autolysis, or self-digestion. Soon after the heart stops beating, cells become deprived of oxygen, and their acidity increases as the toxic by-products of chemical reactions begin to accumulate inside them. Enzymes start to digest cell membranes and then leak out as the cells break down. This usually begins in the liver, which is rich in enzymes, and in the brain, which has high water content. Eventually, though, all other tissues and organs begin to break down in this way. Damaged blood cells begin to spill out of broken vessels and, aided by gravity, settle in the capillaries and small veins, discolouring the skin.” (articolul poate fi citit și în rusă).

Paolo Gerbaudo  crede că apariția și creșterea spectaculoasă a unor mișcări populiste de stînga reprezintă o modalitate de construire a unor solidarități bazate pe unitatea populară în detrimentul solidarității de clasă: ”For many people in what we could call the Mediterranean ‘purple wave’ of Podemos and Syriza–owing to the use of this colour in their symbols, and in analogy to the Latin America ‘pink wave’ of Chávez and Morales–calling themselves populist has become a catchy and provocative way to express the difference between their ideology and the one of the traditional Left. But what do we actually mean when calling Podemos, Syriza and similar political phenomena ‘populists’ and more precisely ‘left populist’? What is the difference between them and more traditional leftist forces which have failed to exploit the political opportunities offered by the 2008 financial crisis and the politics of austerity? The key element that makes the political discourse of Podemos, Syriza and similar formations ‘populist’, is very simply their appeal to popular unity (rather than class unity), to the People as a whole against common enemies. This is an orientation that deserves to be carefully excavated if we are to comprehend the ideology of emerging progressive parties, and their attempt to construct a new emancipatory politics capable of overcoming the failures of the traditional Left.”

Ionuţ Benea, în Adevărul, despre un caz de omor colectiv la Iaşi, România, săvîrşit în 1974, ascuns cu grijă de Securitate, pentru a nu stîrni un conflict intertnic: „În 1974, la Iaşi, un şofer de camion era pe punctul de a porni un război interetnic după ce, din răzbunare, a călcat cu o maşina grea o şatră de ţigani, curmând 24 de vieţi. Cazul lui Eugen Grigore a fost bine ascuns de Securitatea vremii, spun specialiştii consultaţi de “Adevărul”, pentru a nu se naşte un conflict între români şi ţigani. (…)” Acest caz este revelator asupra relaţiilor dintre cele două grupuri etnice în România, cel majoritar şi cel al romilor, în perioada comunistă şi asupra felului în care funcţiona justiţia (în funcţie de priorităţile politice) şi felul în care oamenii interacţionau cu justiţia în acea vreme. (PN)

CĂRȚI.

Lawrence M. Krauss. A Universe from Nothing: Why There Is Something Rather than Nothing (Free Press, 2012). Astronom, ateu și popularizator al științei, Lawrence Krauss oferă o versiune accesibilă a teoriei Marii Explozii (Big Bang) despre originea universului. Eistein, Newton, Dirac, Heisenberg, Bohr, Hubble, Georges Lemaître, Henrietta Swan Leavitt – luptele, victoriile dar și erorile lor sunt eroii acestei cărți. (V.S.)

Un nou număr al revistei Revue d’études comparatives Est-Ouest (RECEO), dedicat R. Moldova („La Moldavie au défi de crises multiples” – Moldova, provocată de crize multiple”), editat de Julien Danero Iglesias, Dorde Tomic şi Petru Negură. Numărul conţine mai multe articole apreciabile, de Snejana Druţă Sulima, Dorina Roşca, Dragoş Dragoman, Julien Danero Iglesias & Cristina Stănculescu, Laure Delcour & Elsa Tulmets, Eva Posch, Wim Van Meurs şi cu o Introducere de coordonatorii numărului. Iată primul paragraf din Introducere (tradus în română mai jos): „Depuis son accession à l’indépendance, le 27 août 1991, la Moldavie a connu des transformations politiques, sociales et économiques com­plexes qui restent relativement peu connues et peu analysées dans l’espace académique occidental. Si les médias évoquent régulièrement les tensions et les crises qui font l’actualité moldave, les travaux de sciences sociales prenant appui sur ce terrain restent trop rares. Ce numéro de la Revue d’études comparatives Est-Ouest souhaite donc, avec ce numéro consacré à la Moldavie, contribuer à l’avancement des connaissances sur les transformations engagées depuis vingt ans dans cet espace, dans leur spécificité et dans leur européanité. [De la declararea independenței sale, la 27 august 1991, Republica Moldova a înregistrat transformări politice, sociale și economice complexe, care au fost studiate relativ puțin în spațiul academic occidental. În cazul în care mass-media evocă regulat tensiunile și crizele care reprezintă actualitatea R. Moldova, studiile de științe sociale pe acest domeniu sunt încă prea rare. Acest număr al revistei Revue d’études comparatives Est-Ouest, consacrat Republicii Moldova, îşi propune să contribuie la avansarea cunoașterii privind transformările care au avut loc în ultimii douăzeci de ani în acest spațiu, în specificitatea și europenitatea lor.]”

FILME.

 Aripile (Крылья, 1966, regizor Larisa Șepitko). Un film despre adaptarea fostei aviatoare-combatantă Nadejda Petruhina la viața de după război. Cu fiica nu se înțeleg deloc, la școală elevii o urăsc, directorul muzeului orășenesc care îi face curte e prea timid. Unicul refugiu rămîne zborul, cerul. E un film poetic despre ceruri. Găsim însă și foarte multă proză despre viața unei femei sovietice în primii ani după război.” (V.S.)

Fehér isten (2014, Kornél Mundruczó, Ungaria – Germania – Suedia. Rom: Dumnezeul alb): Filmul a fost premiat la Cannes cu prestigioasa distincţie Un certain regard. Povestea deranjază precum deranjază orice acuzaţie evidentă şi punere în faţa unei culpe şi abuz de putere. Deznodamântul filmului evocă celebrul The Birds de Alfred Hitchcock. Numai că la Hitchcock păsările atacă oamenii fără un motiv explicit, pe când Hagen, câinele (premiat şi el la Cannes!) din film, are toate motivele să organizeze o adevărată rebeliune a neamului canin. Căci Hagen, câinele unei adolescente de 13 ani, avea toate motivele s-o facă: a fost abandonat de către tatăl fetei departe de casă; este prins apoi de nişte bandiţi şi transformat, printr-un antrenament extrem de dur, în câine de luptă. După ce învaţă a sugruma şi învinge în prima sa confruntare (care s-a dus până la moarte), reuşeşte să fugă. Este prins din nou şi dus la un centru specializat, unde vede cum sunt eutanaziaţi câinii care nu-şi găsesc stăpâni. Dacă până în acest moment al filmului se mai păstrează o tramă realistă, mai departe intrăm în zona hitchcockiană: răzvrătirea câinilor! Toţi câinii din azil reuşesc să fugă şi începe o sângeroasă cursă de răzbunare, condusă de Hagen. Unul după altul sunt sugrumaţi toţi acei care l-au făcut să sufere. Această cursă reversibilă, căci haita lui Hagen, moarte după moarte, parcă revine la originea tuturor relelor, nu poate să nu-l aducă faţă-n faţă cu stăpâna lui şi tatăl acesteia… Un film superb despre fidelitate şi trădare, despre putere şi abuz de putere, despre părinţi şi adolescenţi, despre dragoste şi iertare… De privit! (Vitalie Vovc)

O cronică critică de Stephen Maher, pe Jacobin Magazine despre ultimul Mad Max: Fury Road:„The film maps Huntington’s civilizational conflict onto the classical Hollywood archetype of the lone hero, albeit with a distinctly neoliberal hue. With the collapse of society, our only hope resides in the individual, and modernity can only be preserved when the hero defeats an Eastern Other that is irreconcilably in conflict with enlightened liberal values. [Filmul trasează conflictul civilizației lui Huntington pe arhetipul hollywoodian clasic al eroului singuratic, deși cu o nuanţă distinctă neoliberală. Cu prăbușirea societății, singura noastră speranță se află în individ, iar modernitatea poate fi păstrată doar atunci când eroul îl învinge pe Celălalt asiatic, aflat în conflict ireconciliabil cu valorile liberale iluministe.]” Florin Poenaru îi dă replică, pe facebook: „This guy got it totally wrong. Everything else aside, the new Mad Max makes a strong case for the necessity of the revolution. No easy escape in some utopian green paradise. One has to confront the bureaucratic-fascisist-tehnological wasteland of the Citadel head on. In the movie this revolution is carried out not by the proletariat (which appears either captive or entirely fascistic), but by a bunch of younger and older women led by a disabled one, fueled by breast milk and animated by radically egalitarian dreams. The role of Max is also interesting here: he is the reluctant agitator for the revolution, but not its leader. He exposes the falsity of hope for a utopian land „beyond” and urges the women to turn against the very locus of exploitation. After this he becomes a foot-soldier, a simple tool through which the revolution is carried out. I think the movie is brilliant in the way it frames the opposition between the fascistic, tehnological and Christian Immortal Joe and the feminist, ecological and multicultural Furiosa. This is the basic opposition today, with Mad Max truly a mad man from the past: the 20th century old leftist, which has no place in this world and destined to slowly die as a blood donor to a fascist thug. What saves him is a feminist upheaval, no matter how misguided at first.”

Citizenfour, de Laura Poitras, a cîştigat, între altele premiul Oscar pentru cel mai bun film documentar în 2014. Regizoarea, deja cunoscută unui anumit public pentru filmele sale cu accent critic faţă de practicile ascunse de guvernare aplicate de guvernul SUA după 11 septembrie 2001 în raport cu realii sau potenţialii săi inamici, acum îl ia drept protagonist pe Edward Snowden, cel care a spart codurile bazei de date ale unei agenţii de spionaj americane (National Security Agency) şi a scos în vileag un mecanism pe larg aplicat de către NSA, mai ales după 11 septembrie, de supraveghere a cetăţenilor, americani sau nu, în SUA şi oriunde pe glob, prin interceptări telefonice, verificare a poştei electronice, a conţinutului consultat pe Internet etc.. Potrivit estimărilor lui Snowden, zeci de milioane de cetăţeni SUA şi din lumea întreagă au fost şi sînt supravegheaţi în acest fel. Filmul documentează şi prezintă modul în care Snowden îşi face publică identitatea şi îşi comunică mesajul său concetăţenilor săi şi lumii întregi. În acest sens, filmul este o pledoarie în acţiune pentru libertatea vieţii private. Considerat inamic de stat în SUA, şi condamnat în consecinţă, Snowden este considerat erou de către o colectivitate răzleaţă şi numeroasă de activişti pentru drepturile cetăţeneşti în SUA şi în lume. Pare totuşi emblematic că această bătălie inegală între Snowden şi guvernul SUA nu este încă pierdută de hackerul activist. Filmul a luat premiul Oscar şi a atras numeroase critici pozitive şi a declanşat o discuţie în societatea civilă americană şi globală despre pericolele de derapaj antidemocratic al aşa-zisei lupte cu terorismul practicat în SUA şi în alte ţări. (PN)

Sursă imagine de fundal.

 

Despre autor

Redacția

Portalul https://platzforma.md (PZF) îşi propune să fie un spaţiu online de reflecţie şi atitudine critică.

Lasa un comentariu