ARTICOLE.
Ucraina.
Vladimir Pastuhov pe polit.ru despre tradițiile anarhiste în imaginara Novo-Rossia și dificultățile construcției unui stat viabil în regiune: ”А ведь менее чем в ста милях от нынешней столицы «войска Донецкого» прозябает в незаслуженном забытии знаменитое Гуляй-поле – родина Нестора Махно, где чуть менее ста лет тому назад обосновался штаб его «повстанческой армии». Но было время, когда там кипела бурная жизнь – достаточно сказать, что все «буржуинское» имущество в Гуляй-поле отобрали и поделили месяца на два раньше, чем в большевистском Петрограде. (…) Однако Кремль, высадивший на территорию мифической Новороссии странный десант, состоящий то ли из офицеров ГРУ, то ли из философов-расстриг, может постигнуть глубокое разочарование. Одно дело – поддерживать сепаратизм в таких религоизно и этнически сплоченных и поэтому иерархически организованных анклавах, как Абхазия или Южная Осетия, и совсем другое дело – организовывать управляемый хаос в таких «сетевых образованиях», какими являются сегодняшние Донецкая или Луганская республики. То есть с хаосом там все в порядке, этого добра хоть отбавляй, вот только управляемым его сделать не под силу ни одному фанату гумилевских текстов, даже усиленному специалистами по ведению партизанских войн.”
Jacques Sapir, reputatul cercetător francez al Rusiei și Europei de est, despre alegerile prezidențiale din Ucraina din 25 mai, pe care le consideră inoportune și chiar dăunătoare în acest moment. Important, potrivit cercetătorului, este să se ajungă la o formulă de compromis în privința modelului de guvernare a Ucrainei: „Il est clair qu’il y a un besoin urgent de reconstruire une légitimité démocratique en Ukraine. Le gouvernement provisoire qui siège à Kiev n’est considéré comme ni légal ni légitime par une partie de la population ukrainienne. On pourrait donc penser qu’il faut effectivement procéder à des élections. Mais, l’idée d’une élection présidentielle renvoie à une situation depuis longtemps dépassée : celle où le problème principal était le remplacement du président alors élu, Victor Yanoukovitch. Or, depuis le début du mois de mars, et cela a été dit et écrit à de multiples reprises sur ce carnet, la question n’est pas de savoir qui va diriger l’Ukraine mais bien de quelle Ukraine on peut parler. Le pacte national a été atteint par les événements qui se sont succédé depuis la fin du mois de février. Le nier n’est pas seulement irresponsable mais criminel.”
Oleg Krasnov, în articolul său „О Святой Руси и украинском национализме” (pe ava.md), despre naționalismul ucrainean care, potrivit autorului, nu ține cont de specificitățile lingvistice și culturale ale locuitorilor din estul Ucrainei, și al comunității istorice dintre popoarele slave de răsărit (rușii, ucraineni și belorușii): „Сегодняшняя Украина – образование очень хрупкое. Границы Украины условны, определил их тот самый человек, памятники которому сегодня взрывают неблагодарные неонацисты. Различия между украинцем и русским, между русскоязычным украинцем и русским гражданином Украины, весьма призрачны, возможны быстрые изменения национального самосознания. Путь к сохранению Украины, как государства, простой – позволить каждому быть собой. Но именно этого не было последние двадцать лет, именно этого никто не собирается делать и сегодня.”
Ovidiu Țichindeleanu militează, pe CriticAtac.ro, pentru o etică a eliberării de tranziție: ”Cine apără azi România de ruşi? Cine ameninţă sfera publică cu spectrul războiului? Pe cine se bazează speranţele noului patriotism românesc, antirus şi pro-NATO? (…) Sfera publică ar avea mult mai multe de cîştigat de pe urma unor discursuri pronunţate de pe poziţii recunoscute de ignoranţă, sau mai precis, ignoranţă informată, decît din fluxul debitat de multitudinea de experţi şi capete vorbitoare pe douăzeci de secunde de problemă. Mai important, această serie de întrebări, pe care fiecare şi-o poate formula diferit, conform propriei viziuni critice asupra tranziţiei, ne oferă cîteva repere ale unei etici a liberării de tranziţie. (…) În sfera publică, colonizatorii ideologiilor dominante sînt cei care au dat naştere în ultimul timp unei noi interpelări: ori eşti pro-NATO, ori eşti “filorus”. Această interpelare nu e nimic altceva decît o încercare de reducere la tăcere a opţiunilor care refuză calea unică a diferenţelor imperiale dintre vestul occidental şi estul Rusiei. Ea urmează mai vechii serii de interpelări metonimice ale tranziţiei: “dacă nu eşti de dreapta, eşti comunist”, “dacă eşti de stînga, eşti de partea Gulagului”, “dacă citezi Marx, eşti cu Iliescu.” Interpelarea anticomunismului instituţionalizat a avut un rol opus sensibilizării pentru cauzele justiţiei sociale, ameninţînd cu “întoarcerea la comunism” orice idei sau proiecte bazate pe interese sociale şi nu pe dictatul actual al pieţei. Se poate observa cu uşurinţă arbitrarietatea acestei ideologii: ura împotriva “comunismului” e pur şi simplu transferată metonimic asupra “ruşilor”, întărind astfel “europenismul” autocolonizat. Printre altele, această raţiune metonimică a tranziţiei s-a transferat şi asupra stîngii independente, care în continuare distinge cu dificultate diferenţele de partea “cealaltă” a eurocentrismului.”
CriticAtac alcătuiește un dosar al alegerilor europene din 25 mai. Costi Rogozanu spune că alegerile ar fi un bun prilej de a vorbi despre UE: ”tot sper că putem măcar trage discuţia în zone încă extrem incomode pentru spaţiul public românesc. Eu personal am sugerat discuţii despre UE, misiunea unor reprezentanţi ai periferei într-un Parlament European, cum facem să obţinem măcar dreptul la supravieţuire mai ieftină într-o filozofie atît de orientată spre comerţ şi atît de puţin orientată către o Uniune cu preocupări sociale (social-democraţii au fost lamentabili în această campanie, Tsipras a fost singurul care a mai mişcat cu ceva propuneri logice – şi deja l-au ştampilat că e radical…).” Vasile Ernu propune o soluție și mai radicală: ”Dacă am vrea zilele astea să facem un gest de solidaritate cu oamenii simpli, cu marea parte a populației, cu cei care nu-şi pot vinde şi produce propriile roşii, ci vînd şi culeg „rosii din/în Spania”, poate ar trebui nu să ieşim să votăm în alb ca în povestea lui Saramago. Poate ar trebui să facem un gest mai radical: să ieşim toţi să ne vindem votul. Şi nu pentru că credem în mitul „pieţei libere”, ci pentru că doar aşa am putea arăta direct crunta realitate în care am ajuns. O România împărțită radical în două: marea parte a țării căreia nu i-a mai rămas de vîndut decît votul şi o mică „elită naturală” ruptă de cetăţeni, dar care-şi permite să cumpere mai totul. Este singura „raţiune democratică” care mai funcționează. Poate aşa am putea arăta că „împăratul e gol” şi că e timpul să regîndim politicul, relațiile de putere şi de reprezentare. Poate aşa am putea pune la îndoială situația aberantă în care am ajuns. Poate aşa, printr-un gest dus la absurd, am putea striga disperați: aceasta nu e democrația noastră, nu vrem să mai legitimăm un mecanism care produce în esenţă o antidemocrație. Poate printr-o situație dusă la extremă am putea să cădem de acord că e timpul să căutam şi variante alternative.”. Florin Poienaru argumentează că votul de fapt este un non-vot ce întreține iluzia alegerii: ”Miza boicotului votului, miza refuzului participării în alegeri mi se pare a fi tocmai aceea de a refuza această minciună a democrației: anume de a participa și întreține iluzia unei alegeri, a unei opțiuni și a unei puteri reale de decizie. Practic suntem chemați să ne exprimăm o opțiune fermă într-o zonă irelevantă. Simpla succesiune parlamentară a unor partide, reprezentative sau nu, nu modifică cu nimic datele esențiale ale modului de funcționare a societății care este unul esențial nedemocratic, violent și injust. Votăm în alegeri tocmai pentru că nu ne putem exprima în mod direct în zona care conteză: anume, a vieții economice, a relațiilor de producție, proprietate și profit. Acolo nu numai că nu ne cheamă nimeni la vot, dar însăși ideea de a trece această sferă sub control popular, democratic, este considerată un pericol extremist, comunist, un afront la adresa democrației (ceea ce în definitiv, cum spuneam, și este). Altfel spus, există democrație și vot tocmai pentru a masca autoritarismul pe care în mod necesar se bazează democrația.”
Adi Dohotaru, în „De ce merg la vot? Analiza manifestelor partidelor europene” (pe Think Outside the Box) vine cu o replică la dosarul CriticAtac, și care propune o scurtă analiză a manifestelor și platformelor partidelor participante la alegeri și conchide că democrația reprezentativă poate fi o oportunitate de schimbare, dîndu-le o șansă partidelor extraparlamentare, celui ecologist și a celor de stînga.
FILME.
„I soliti ignoti” (rom. Făptasi necunoscuti; eng. Big Deal on Madonna Street), regizor Mario Monicelli (1958). una dintre cele mai bune comedii pe care le-am vazut vreodata. Un grup de excroci carismatici intruchipati de nu mai putin carismaticii Marcello Mastroianni, Vittorio Gassman, Toto si Carlo Pisacane pune la cale spargerea unei locuinte de pe strada Madonnei (de unde si traducerea engleza a titlului „Big Deal on Madonna Street”) Cu toate ca acestia planifica meticulos fiecare miscare, jaful se trasnforma intr-o farsa. Cred ca cea mai memorabila scena este prelegerea despre spargerea stiintifica a safe-urilor pe care Dante (Toto), un hot cu experienta le-o preda novicilor. Intr-o oarecare masura filmul seamana cu celebrul roman „Cele 12 scaune” al fraților Ilf si Petrov. Vizionare placuta! (Alex Lesanu).
Wakolda (2013, Lucía Puenzo): Argentina anilor 1960. O familie germanofonă face cunoştinţă cu o persoană care se dovedeşte a fi extrem de amabilă şi binevoitoare. Mai mult decît atît, doctorul devine primul client al hotelului familial… Investeşte, căci se pare că are bani şi o reţea bună, în una din invenţiile tatălui… (Dar nu, filmul nu este o variantă a „Harry, un ami qui vous veut du bien”.) O familie ideală, o fetiţă cu proporţii perfecte (doctorul a verificat), dar cu ceva probleme de creştere. Şi atunci doctorul propune familiei un tratament experimental… Căci nu putea un nazist, unul din cei mai căutaţi criminali de război (Josef Mengele), să nu ajute un reprezentant al rasei supreme… Şi tratamentul său pare să fi reuşit… Dar părinţii află cine este „doctorul”… Doctorul fuge. Jurnalista care îl demaschează este împuşcată a doua zi… O dramă argentino-franco-hispano-norvegiană cu conflicte multidimensionale de o intensitate rară… (Vitalie Vovc)
Chce się żyć (2013, Maciej Pieprzyca, Polonia. Rom: „Setea pentru viaţă”): Mateusz este lucid. Are o minte sănătoasă într-un corp… străin. „O legumă”, au spus medicii. Părinţii au decis altfel şi l-au crescut mare. Pînă cînd este plasat într-un centru specializat. Mateusz se simte trădat, dar aici i se întîmplă cele mai frumoase lucruri: o „dragoste” imposibilă şi… o persoană care reuşeşte să comunice cu Mateusz!!! Un film relatat de la persoana 1, a lui Mateusz, bineînteles… Suntem obişnuiţi să percepem lumea doar în limita codurilor pe care le înţelegem. Doar atunci cînd realitatea ni se comunică în limba pe care o înţelegem. Citeam recent că nu prea demult, acum cîteva decenii, medicii considerau că sugacii nu simt durere precum adulţii… Nou-născuţii erau operaţi fără anestezie… Fiindcă nu ştiau să spună că-i doare… Un film care ne învaţă să dăm o şansă la tot ce este viu. Chiar şi atunci cînd nu-i înţelegi limbajul. Iar Dawid Ogrodnik a reuşit o performanţă incredibilă: o incarnare în pielea unui neuro-paralizat mai mult decît credibilă… (Vitalie Vovc)
„Трудно быть богом” (Aleksei Gherman, 2013). „Filmul este bazat pe povestirea cu același nume, de frații Strugațki. Spre deosebire de cartea apărută prin anii 60, atunci când Arkadie și Boris încă credeau în viitorul socialist luminos, filmul pierde orice urmă de speranță. German e realist, nu ne mai întreabă nimic, doar ne pune față în față cu noi – pudrați pe dinafară și putrezi în interior. Fețele din ecran te privesc curios, cu ură, cu nebunie în ochi. E greu să întorci privirea. Nu mai ești pe canapeaua ta sau în scaunul comod din cinematograf. Ești trântit în glodul amestecat cu rahat și călcat cu bocancii de piele. Un penis de măgar în prim plan de face să crezi că e vorba de o halucinație, însă duhoarea e prea reală iar scârna prea puturoasă.” (sursa: Briciul).
Filmul regizorului turc Nuri Bilge Ceylan ”Sommeil d’hiver” a luat Palme D’Or la Festivalul de la Cannes. ”Le film est un huis clos choral disséminé entre une douzaine de personnages, chacun servant de révélateur des contradictions et vanités de la comédie humaine. Dans sa forme, expression d’un certain classicisme très littéraire, toute de dialogues brillants et acérés qui louchent vers Tchekov et Bergman, Sommeil d’hiver vise une ampleur qui semblait appeler la palme, le programmer pour elle. Si le récit ne fait écho en rien à l’actualité tourmentée de la société turque, le cinéaste a consacré l’essentiel et le plus frappant de son court discours de lauréat à dédier son prix à «la jeunesse turque et à tous ceux qui ont perdu leur vie au cours de l’année». On imagine sans mal la grimace des officiels et autres autorités de son pays devant leur petit téléviseur.” (sursa).
CĂRȚI.
Un comentariu de Vitalie Vovc, la lectura romanului Cătălin Dorian Florescu, Jacob se hotărăște să iubească, și o reflecție despre statutul grupurilor etnice ce locuiesc în sânul unor comunități naționale.
