Egalitatea de gen, o ecuaţie din care bărbaţii au fost excluşi

[label shape=”” type=””] Daniela Terzi-Barbăroşie [/label]

 

1)      8 martie: mai este oare nevoie de o zi a femeilor? De ce este (sau nu) important să se celebreze această dată?

Esenţa Zilei Internaţionale a Femeiei este denaturată la noi (şi în tot spaţiul ex-sovietic plus România) şi tot aşa, denaturant, este sărbătorită. O asemenea “sărbătorire” (cuvinte aburinde în exces, gesturi deşarte de cele mai dese ori etc.) ar fi trebuit să se termine imediat după eliberarea RSSM, iar odată cu independenţa să fi fost altoite şi alte valori, precum egalitatea şi non-discriminarea. Dar e bine că barem acum lumea se întreabă ce e cu această sărbătoare.  Şi această zi trebuie celebrată astfel, încît să se restabilească semnificaţia ei, nu doar cu flori şi zîmbete.

Da, este foarte important, în opinia mea, să existe o zi specială în care să fie celebrate realizările femeilor – predecesoarelor noastre – graţie cărora putem iubi pe cine vrem, putem învăţa ce şi unde vrem, putem avea orice meserie ne place, putem vota şi putem fi votate, putem alege dacă vrem să ne căsătorim sau nu, putem să alegem cu cine şi cînd să naştem, şi cîţi copii să avem, putem să ne exprimăm gînduri şi sentimente, putem scrie şi citi cărţi, putem să îmbrăcăm pantaloni şi să ne tundem scurt, putem să facem mîncare, dar putem şi să nu facem mîncare, putem conduce (maşini, lumi, destine, armate şi biserici), putem fi împreună şi autonome, putem să ne bucurăm de feminitatea şi puterea noastră, deopotrivă, putem fi imperfecte, libere şi fericite şi ne putem asigura viaţa pe care ne-o dorim, fără să ne temem că cineva ne va arde pe rug sau ne va băga în puşcării. Mare lucru, libertatea la feminin! Decodificată aşa, Ziua de 8 martie nu va mai fi un prilej de mojicii, ipocrizii sau şampanii, ci o ocazie în plus să celebrăm Valoarea şi Demnitatea femeilor

2)      Egalitate (formală) între genuri sau echitate in baza unor diferenţe de gen?

Echitatea e instrumentul, iar egalitatea este finalitatea. Presupusa distincţie între fapte şi valori generează dualităţi de genul celei din întrebarea de mai sus.  Şi nu este aşa. Sau, cel puţin, nu ar trebui să fie astfel, într-un context în care se pledează explicit pentru respectarea drepturilor umane. Recunoaşterea necesităţii diferenţelor, tuturor tipuri de diferenţe, nu doar de gen, va determina perpetuarea unor practici ale dreptăţii “pentru toţi” în sensul “fiecăruia în parte”. Şi atunci, egalitatea se înrădăcinează. Ca valoare, crez şi filosofie.

3)      Nu este oare dragostea şi sexualitatea o formă de dominaţie şi opresiune voluntară?

O fi, pentru anumite fiinţe, care nu pot mai mult decît atît. I-a “ajutat” şi istoria. Singura armă a femeilor, secole la rînd, a fost sexualitatea. De-a lungul timpului, femeile se foloseau de această armă pentru a determina bărbaţii să răpună dragoni, să cucerească pămînturi sau să le ia de nevastă. În secolul al XXI-lea, însă, mi-aş dori ca oamenii să fi depăşit retorici şi practici de exploatare şi relaţii opresive. Se pare că arenele publice migrante spre alcov, menţin încă starea de beligeranţă, fierbinte sau rece, între cele două sexe. Arenele conjugale, pline de austerităţi sau hiperbolizări sexuale, nu folosesc nimănui. O schismă inutilă, în opinia mea, atîta timp cît naşte monştri sau lasă cicatrici ale bătăliilor. Aşa încît mulţi nu ştiu să interacţioneze altfel, non-adversativ, şi nici nu par interesaţi să cunoască.

4)      Condiţia feminină între discursuri concurente: tradiţionalism, emancipare etc.

Greul cel mare cade pe umerii femeilor (pentru a cîta oară!), în ceea ce priveşte dihotomia dintre tradiţionalism (adică patriarhalism) şi emancipare (adică feminism). Conformarea la modelele standard şi diluarea inevitabilă,  în modelul bărbătesc, prin asimilare, au fost unicele soluţii-cerinţe. Care acum ne costă mult. Şi dor.

E nevoie de mult curaj emoţional şi intelectual să cauţi alte soluţii, instrumente şi căi pentru a-ţi construi o identitate nouă, după ce atîta amar de vreme ai fost ţinută în captivitate de către “protector”: fără griji “mari”, dar şi fără drepturi şi fără sori; fără responsabilităţi “importante”, dar şi fără şanse şi fără orizonturi. Mai e nevoie şi de mult timp, pentru ca femeile să-şi construiască alte modele decît cele de secole (“fată bună”, “femeie vrednică”), iar mesajele educaţionale să le şi susţină. E nevoie şi de multă tenacitate: renunţarea benevolă la un confort ispititor şi omagii gratuite reclamă multă forţă intelectuală şi morală, nu pe termen scurt sau lung, cît e bătălia, ci pentru totdeauna.

5)      Femeile ca subiect şi obiect politic în Republica Moldova.

Femeile din Moldova vor continua să facă figuraţie în politică, atît timp cît nu-şi vor admite forţa şi nu se vor bucura de aceasta. Femeile însă care s-au crescut, s-au maturizat şi le-a şi plăcut ce au descoperit în sine, reuşesc să se facă auzite şi ascultate. Acestora le mai rămîne să considere femeile ca figuri centrale în demersurile lor politice, adică să fie ”de partea femeilor”. Nu am zis împotriva bărbaţilor (asta ar însemna să fiu de acord să schimbăm o hegemonie de gen cu alta). Luarea în consideraţie a nevoilor şi intereselor strategice de gen  le va permite politicienelor să dezvolte politici sensibile la gen şi aşa, să se consolideze o guvernare bună şi incluzivă.

6)      Participarea politică a femeilor din Moldova: mit, formalitate, realitate.

Participarea femeilor din Moldova la viaţa politică a ţării va rămîne o formalitate sau se va transforma în mit, atîta timp cît decidenţii nu vor adopta instrumente legale explicite (cotă de reprezentativitate de 40% şi plasament echitabil pe liste) menite să anuleze dezechilibrul cras actual. Doar făcînd apel la bunul simţ (“Aveţi atîtea femei bune în partid, hai, includeţi-le şi pe ele în lista electorală…”) sau la dreptate (“Atîta au muncit, sărmanele, în campanie, frămîntînd noroi prin sate…”), nu prea a dat roade în cazul partidelor noastre politice. Nici avalanşa de instruiri pentru femei pare să nu fi fost soluţia. Dimpotrivă, mai multă frustare şi neputinţă resimţite de către femei, care vin cu sutele la aceste programe, devenind bune cunoscătoare ale strategiilor electorale, dar care oricum nu se regăsesc apoi pe liste (deloc sau numai nu pe locuri eligibile). Aţi văzut mulţi bărbaţi dornici să participe la instruiri de acest gen? Eu – niciunul. Şi nici nu mă întreb de ce.

Nici falsa explicaţie folosită de unii politicieni, precum că nu ar fi gata societatea pentru aşa schimbare, nu mai ţine. Studiile recente arată că mai mult de jumătate din cetăţenii Republicii Moldova susţin sporirea participării femeilor la luarea deciziilor şi sînt pentru implementarea cotelor de reprezentativitate.  Adevăraţii laşi ( şi nu este o greşeală sintagma) sînt politicienii bărbaţi.

Şi pentru că sîntem foarte aproape de anul 2015 cînd expiră termenul pe care şi l-a asumat Republica Moldova, odată cu semnarea Declaraţiei Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, prin care şi-a propus să sporească numărul  de femei în funcţii decizionale, Parlamentului actual i-a rămas foarte puţin timp să-şi respecte angajamentele. Ceea ce se pare că nu iau ei în calcul este puterea societăţii civile, care îi poate sancţiona dur la alegerile care urmează.

7)      Imaginea femeii moldoveneşti în mass-media, publicitate.

Din fericire, lucrurile s-au îmbunătăţit în aceste două domenii, în ultimii 4-5 ani, cînd au avut loc mai multe iniţiative ale societăţii civile cu privire la depăşirea stereotipurilor de gen şi a discriminării.

În absenţa unor modele de gen progresiste şi fără o cultură de gen elementară, mass-media şi sfera publicitară tinde să se orienteze, în construirea identităţii de gen şi a relaţiilor dintre femei şi bărbaţi, în sfera privată şi cea publică, către modelele patriarhale, perimate şi limitatoare (dar, cel puţin, familiare). Acest lucru este în detrimental tuturor, nu doar al femeilor. Mass-media a depăşit demult nivelul elementar, de reflectare a realităţii. Puterea mass-media rezidă în faptul că ea poate altoi noi valori, poate contribui la construirea noilor realităţi şi la deconstruirea unor realităţi retrograde (nevalide, depăşite sau nocive). Prin aceasta este mass-media atît de important în dezvoltarea unei comunităţi, societăţi. În cazul femeilor, regretul meu cel mai mare este că în presă nu prea sînt  promovate femeile profesioniste, iar bărbaţii sînt portretizaţi preponderent ca “animale politice”, astfel încît se perpetuiază un anonimat al femeilor în sfera publică şi un anonimat al bărbaţilor în sfera privată. Nici femeile, nici bărbaţii, nu merită asta. Sînt mai mult decît atît. Şi bune profesioniste, şi taţi buni.

Presiunea modelului cultural arhaic nu se referă doar la femei. Gîndiţi-vă doar la cît rău poate face unui puşti de 14 ani în plină transformare hormonală, o publicitate în care intenţionînd promovarea unui produs (ţigări, maşini, ceasuri etc.)  se foloseşte imaginea unui “macho” musculos, cu pielea fină şi cu un zîmbet larg pe faţă. Cat de tendenţios poate percepe un psihic de copil ideea de “succes” sau “viaţă bună”. Gîndiţi-vă la impactul publicităţii “de lux” şi a produselor mediatice “mondene” asupra unui tată aflat în depresie din cauza că a rămăs fără serviciu, fără a putea oferi familiei sale un venit lunar.

Cred că e nevoie de o schimbare a generaţiilor pînă cînd unui angajat al unei companii de publicitate oarecare nici nu-I va trece prin minte să dezbrace o femeie şi să o aşaze într-o anume poziţie, pentru ca să vîndă acel produs. Şi pentru că între timp, copii noştri cresc, eu nu aş aplica aici argumentul trecerii timpului. La fel ca în alte ţări dezvoltate, consider că şi Republica Moldova trebuie să reglementeze cu stricteţe domeniul publicitar. Probabil, deputaţii noştri vor simţi mai acut această necesitate cînd nepoţii sau copiii lor îi vor întreba direct şi personal, la ce foloseşte Tribelius (publicitate difuzată fără vreun avertisment la orele cînd şi copiii privesc ştirile,) sau de ce domnişoara de pe panou s-a culcat pe masă dacă firma respectivă vinde mobilă.

8)      Egalitate de gen, inegalitate economică între genuri.

În condiţiile tranziţiei, proprietari de capital şi de forţă de muncă au început să fie şi femeile. Cu toate acestea, bunăstarea financiară a femeilor este în continuare mai mică: venitul mediu lunar al unei femei constituie aproximativ 87% din venitul mediu lunar al unui bărbat în Republica Moldova. Abilitarea economică a femeilor a fost şi unul dintre obiectivele pe care şi le-a propus Republica Moldova în Declaraţia Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, alături de sporirea numărului de femei în funcţii decizionale. Spre deosebire de participarea politică a femeilor, se pare că în ceea ce priveşte discrepanţa salarială, Moldova este destul de aproape să-şi respecte angajamentele. Şi asta este partea oficială a lucrurilor. Viaţa de zi cu zi a femeilor Moldovei nu cred să se fi îmbunătăţit semnificativ. Ca observatoare a fenomenelor sociale şi personale, constat în continuare existenţa  multor dificultăţi pentru femei în sfera antreprenorială, iar la nivel empiric, plăţi neoficiale către bărbaţi (”Ei se reţin mai mult la birou, femeile trebuie să alerge acasă la copii”, “Ei lucrează şi de acasă, femeile nu pot să-şi permit acest lucru” etc.) şi venituri indirecte (“Bineînţeles că o să trimit în deplăsări bărbaţi, ei nu au aşa multe responsabilităţi acasă/ Ei se descurcă mai bine/ Ei pot rezolva probleme cu partenerii şi la o bere!” etc.).

Ca psihologă şi psihoterapeută de cuplu şi familie, constat cu tristeţe nişte reverberaţii ciudate ale proceselor sociale în interiorul familiilor contemporane. Văd tot mai multe cupluri tinere, cu partenerii cu vîrsta între 25-35 ani, avînd studii bune şi locuri de muncă bune, salariile nevestelor devansîndu-le pe cele ale soţilor, dar cu timpul real în care conveţuiesc îngheţat undeva prin secolul 19.  Relaţiile de gen din sfera privată (familie sau parteneriat) sînt “hîrtia de turnesol” pentru realităţile de gen din sfera publică. Iată ce forme întortocheate poate lua emanciparea, cînd e uni-laterală şi fără mesaje educaţionale în societate şi familie; iată ce tendenţios impact poate avea abilitarea economică cînd beneficiarele procesului de emancipare sînt doar fetele şi femeile. Băieţii şi bărbaţii adulţi au fost omişi sau s-au autoexclus din ecuaţie, nedorind să participe la ceea ce i-ar fi detronat, în accepţiunea lor, şi aşa; marele dezechilibru acum în asta constă.

9)      Violenţa domestică: de ce avem atît de puţini bărbaţi judecaţi pentru violenţa în familie?

Pentru că majoritatea judecătorilor sînt bărbaţi! Aceasta e prima cauză, în opinia mea. Cunosc cazuri sub-evaluate ca gravitate şi impact asupra femeii şi copiilor, tocmai pentru că şi acel judecător este purtătorul activ al anumitor stereotipuri şi “norme” (in)culturale. Îmi cer scuze pentru această afrimaţie în faţa judecătorilor cu mintea deschisă, nedistorsionaţi de convingeri arhaice cu privire la femei. Al doilea mare grup de cauze sînt cele asociate cu percepţia femeilor asupra fenomenului violenţei domestic. De la sălbatecul “am meritat” şi pînă la paralizantul “mă tem”, explicaţiile femeilor asupra tolerării propriei schingiuiri, fizice şi psihologice, sînt năucitoare. Lipsa educaţiei pentru demnitate şi a culturii juridice a populaţiei noastre, îşi spun cuvîntul şi aici. Lucrurile însă încep să se schimbe: pe de o parte, se lucrează cu judecătorii şi poliţiştii, pe de altă parte, femeile sînt informate cu privire la legislaţie şi importanţa revedicării drepturilor. Teamă mi-i că iaraşi omitem din ecuaţie bărbaţii şi viitori bărbaţi…  Cînd virilitatea nu găseşte alte forme de manifestare, decît abuzul fizic sau folosirea invectivelor la adresa femeilor, atunci nimic nu reuşim să perenizăm în această ţară.

10)   Traficul de fiinţe umane sau cînd anume femeia devine sclavă?

O femeie devine sclavă atunci cînd îşi pierde identitatea, cînd tolerează orice manifestare de putere asupra sa, cînd îşi neagă interesele, cînd nu-şi cunoaşte necesităţile, cînd îşi inhibă dorinţele şi îşi alungă visele.

Traficul de fiinţe umane (cu victime femei, bărbaţi, persoane bolnave şi copii) porneşte de la lipsa egalităţii într-o societate, inclusiv a egalităţii de gen, nu de la sărăcie, cum cred mulţi.  Şi da, acest fenomen se bazează pe întreaga mizerie umană asociată patriarhatului, acolo unde voinţa bărbatului este normă. Graţie contextului internaţional, însă, şi demersurile naţionale s-au intensificat în acest sens, ceea ce va diminua, în timp, fenomenul şi impactul acestuia asupra oamenilor şi al relaţiilor de gen.

 

Fotografie de Pablo Chignard