Omul, oraşul şi câinii

[label shape=”” type=””] Răzvan Dumitru [/label]

 

Vintilă Mihăilescu. Povestea maidanezului Leuţu. Despre Noua ordine domestică şi criza omului. Editura Cartier, 2013, 172 pagini.

Cartea este o genealogie a relaţiei dintre oameni şi animale sau chiar mai mult, o reflecţie asupra relaţiei dintre om şi natură. Mihăilescu este, poate, singurul antropolog cultural ce s-a implicat în dezbateri publice în Romania ultimilor ani pe diverse teme de actualitate. Intervenţiile sale se remarcă prin faptul că încearcă să problematizeze tocmai temele ce devin subiect de panică morală în sfera publică din România.

Revenind la carte, primul capitol al cărţii intitulat Povestea lui Leuţu şi a altor maidanezi este dedicat câinilor vagabonzi şi reacţiilor pe care aceştia le stârnesc în oraşele româneşti contemporane. De la început facem cunoştinţă cu personajul ce dă titlul cărţii – Leuţu, un caţel ce trăieşte pe o stradă din oraşul Buşteni. Acolo, vecinii autorului i-au construit un coteţ ce se află jumate în stradă, jumate într-o curte. În această situaţie, se gândeşte autorul, animalul nu aparţine unei gospodării, ci aparţine străzii, vecinii stapânindu-l mai degrabă într-un soi de devălmăşie. Grija vecinilor faţă de câinele maidanez devine însă evidentă în momentul în care Leuţu este în pericol de a fi ridicat de primăria oraşului. Ca să-l protejeze, vecinii îl iau pe rând în propriile curţi, ca mai apoi, după ce pericolul a trecut, să îl elibereze din nou pe stradă.

Discutând îndeaproape reacţiile bucureştenilor faţă de înmulţirea câinilor vagabonzi de pe străzi, Mihăilescu observă ca acestea se pot grupa în două tipuri de atitudini. Pe de o parte unii din locuitorii oraşelor îi hrănesc şi tolerează pe maidanezi, dar nu îi adoptă ca animale de companie. În acest caz, conchide autorul, strada este doar o extensie sau transformare a curţii gospodăreşti iar grija faţă de câinii vagabonzi poate fi echivalată cu grija faţă de animalele domestice din gospodăria rurală. Reacţia cealaltă este cea de respingere totală din spaţiul public a populaţiei canine fără stăpân, susţinătorii acestei poziţii bazându-se pe ideea că oraşul este doar al oamenilor. Aceste două tipuri de reacţii, consideră Mihăilescu, plasează societatea românească la graniţa dintre societatea tradiţională şi cea modernă.

De aici însă autorul se lansează într-o excursie culturală şi istorică a relaţiei dintre om şi ‘natură’ ca fiind dihotomia fundamentală a modernităţii. Astfel, Capitolul 2 Înapoi în viitor (I). Oraşul şi vagabondul argumentează că despărţirea dintre om şi natură este un proces istoric ce apare odată cu inventarea oraşului ca aglomerare rezidenţială ce se desparte de natură, oraşul fiind doar o lume construită de om pentru om. Dar oraşul în acelaşi timp se constituie ca un spaţiu destul de sigur şi comfortabil făcând posibilă apariţia vagabondajului. Vagabondul este însă perceput ca un pericol la ordinea oraşului atât din punct de vedere simbolic cât şi practic. Astfel că, începând cu secolul 14 în spaţiul european administraţiile oraşelor au încercat să limiteze sau chiar să suprime această practică. Se ajunge în secolul 16 în unele oraşe europene aflate la începuturile transformării industriale la condamnarea la moarte a vagabonzilor.

De la problema vagabondului urban autorul revine la problema câinilor vagabonzi în aglomerările urbane moderne, un fenomen care, susţine Mihăilescu, a insoţit viaţa oraşelor pe parcursul timpului. De exemplu, câinii maidanezi nu sunt în oraşele româneşti o problemă doar a zilelor noastre date şi documente din secolul 19 fac dovada existenţei câinilor fără stapân la Iaşi şi Bucureşti. Ajungând în contemporaneitate, autorul se concentrează pe problema câinilor vagabonzi în societăţile post-comuniste şi în cele în curs de urbanizare de pe diferite continente, comparând cifre ale populaţiilor canine.

Capitolul 3, Lungul drum al câinelui către dormitor. Noua ordine domestică discută integrarea câinelui în familie. Aici aflăm că relaţiile dintre oameni şi câini au fost nu numai de-a lungul timpului, ci şi de-a latul planetei, de multe ori foarte apropiate, câinele însoţind omul chiar şi după moarte aşa cum arată unele practici funerare. De remarcat, în acest capitol este că familia, altminteri concepută ca o comunitate umană, începe să includă animale. Mihăilescu ne poartă prin mai multe ţări dezvăluidu-ne cifre impresionante a populaţiei canine aflate în grija oamenilor ca animale de companie, şi prin urmare a unei dezvoltari considerabile a consumului de produse şi servicii dedicate animalelor.

Explicaţiile pentru această nevoie crescândă de animale de companie sunt complexe. Autorul susţine că aceste practici, din ce în ce mai răspândite prin care animalele de companie sunt incluse în familia apropiată, dau măsura nu numai a schimbării raporturilor dintre om şi animale dar şi a modificării relaţiilor dintre oameni şi a regulilor ce păreau foarte bine ancorate în unele societăţi, cum este cea a înrudirii de sânge. Dacă legătura de sânge nu mai este atât de necesară pentru ca o fiinţă să fie declarată membră a familiei, atunci cum modifică această schimbare percepţia omului despre om şi a rolului său în lume, se întreabă autorul.

Următorul capitol, Politicile numirii si clasificarea animalelor, încearcă să dea un răspuns întrebării de mai sus, prin prisma paradigmei structuraliste. Iniţiatorii acestei paradigme, Claude Lévi-Strauss şi Mary Douglas suţin ideea unităţii psihicului uman care ar ordona lumea confrom unei logici binare ce nu are neapărat legătură cauzală cu realitatea. Astfel, această structură mentală determină formarea de sisteme de categorizare complexe alcătuite din jocuri ale includerii şi excluderii ce incearcă să cuprindă diversitatea lumii.

Pentru M. Douglas raportarea omului la regnul animal şi la diversitatea sa este bazată astfel pe o logică binară – a opoziţiei – a purului vs. impurului, ce ţese un sistem al incluziunii şi excluziunii. Numai că aceste categorii nu pot cuprinde diversitatea lumii animale. Excepţiile, de exemplu animalele ce nu pot fi încadrate într-una din categorii, sunt recunoscute ca fiind în afara regulilor dar căpătând valoare de simbol ce au rolul de a întări tocmai regulile cărora le sunt exterioare. Ca să citez un exemplu, M. Douglas a încercat să explice sistemul tabuurilor alimentare uitându-se la animalele ce nu pot sacrificate pentru consumul uman în tradiţiile religioase hindusă şi semitică. Ea descoperă că logica ultimă a acestor interdicţii şi a practicilor ce pornesc de la ele, este de fapt o ordine ce se întemeiază dincolo de om, o ordine transcedentală a lumii, ce este ordonată în textele sacre ale religiilor respective – o cosmologie bazată pe dorinţa unei lumi cu sens.

O teorie complementară a lui M, Douglas, şi anume cea cu privire la instituţionalizare, serveşte autorului în analiza sa. Conform ei, există două laturi ale interacţiunii umane „instituţionalizate”: latura tranzacţională ce se referă la eficienţa individului, descrisă prin raportarea la activitate din perspectiva de cost-beneficiu şi cea de-a doua latură, cea cognitivă – „ce derivă din nevoia individului de ordine şi coerenţă precum şi cea de a deţine controlul asupra incertitudinii” (p. 98).

Ca o exemplificare, în încheierea capitolului suntem purtaţi în interiorul rânduielii gospodăresti prin exemplul relaţiei dintre om şi porc în gospodăria „tradiţională”, se inţelege şi cea „românească”. Relaţia dintre gospodar şi porcul său este, sugerează Vintilă Mihăilescu, o relaţie ce acoperă cele două logici ale instituţionalizării lumii: logica tranzacţională în care porcul este văzut din perspectivă utilitaristă, dar şi logica cognitivă care aşează într-o logică transcedentală. În cea de-a doua logică, atât animalul cât şi omul depind unul de celălalt printr-o relaţie de simbioză şi de respect. Înjunghierea porcului din gospodăria ţărănească se înscrie într-o logică a sacrificiului în această lume ordonată de sus şi este ritualizată.

Noile reglementări U.E., acelea care postulează drepturi ale animalelor şi interzic astfel practicile tradiţionale ale sacrificării porcului în gospodăria ţărănească vin însă dintr-o altă logică, cea a despărţirii şi apoi a unei reîntoarceri vinovate către natură.

Inapoi in viitor (II). Natura, omul şi animalul. Istoria unei despărţiri şi regăsiri (cap. 5) continuă povestea despărţirii omului de natură începută în capitolul 2. Relaţia cosmocentrică cum este cea a rânduielii, încapsulată în relaţia din gospodărie, văzută ca atemporală, dintre ţăran şi porc, este opusă în acest capitol relaţiei dihotomice dintre om şi natură.

În continuare, suntem introduşi într-o scurtă istorie a acestei despărţiri. Mugurii ei sunt identificaţi în antichitatea greacă şi încep să se instituie ideologic odată cu creştinismul. Antropocentrismul, iniţiat de creştinism, este apoi instituţionalizat de renaştere şi desăvârşit de procesul civilizării apărut ca un demers imperial al occidentului cu scopul de a include noile populaţii luate în stăpânire, într-o sferă morală şi universală definită ca umanism. Această sferă, spune Mihăilescu, se constituie tocmai prin crearea opoziţiei dintre om şi celelalte animale, extrăgând omul din natură, această ordine morală îl plasează înaintea celorlaltor vieţuitoare.

Efectul acestei civilizări este tocmai modernitatea industrială prin care omul se constituie pentru prima oară în exploatator al naturii, văzută acum ca o resursă disponibilă pentru acoperirea nevoilor tot mai mari ale omenirii. În modernitate, animalul continuă să fie hrană, dar fostul animal domestic este transformat în animal de companie, iar imaginea sa este re-stilizată şi antropomorfizată prin personaje virtuale ca Donald Duck sau broscoiul Kermit. Cealaltă faţă a modernităţii este însă animalul ca produs industrial, crescut în fermele de creştere şi „prelucrare” a produselor de origine animalieră. Asistăm, astfel, la un dublu proces al antropomorfizării, dar şi al comodificării ce are şi rolul de a ascunde violenţa interacţiunii dintre om şi animal.

În această logică, susţine Vintilă Mihăilescu, natura nu poate fi inţeleasă sau apropriată decât în varianta sa antropomorfizată, adică doar atunci când animalele capătă umanitate.

Capitolul 6, Criza Omului, elaborează o discuţie etică asupra relaţiei dintre natură şi om ce trece prin dezbaterile ideologice contemporane. Autorul aduce în discuţie curentele de gândire ale transumanismului, postumanismului şi specismului. Toate având până la urmă implicaţii directe pentru ceea ce numim în limbaj curent ecologism şi tendinţa tot mai populară de a include animalele într-un sistem juridic al drepturilor. Mihăilescu dezbate cu ardoare implicaţiile etice ale celor două orientări importante ale inceputului noului mileniu – transumanismul şi postumanismul şi evidenţiază contradicţiile inerente în ambele abordări. La finalul cărţii autorul renunţă însă la teza pe care o credeam adoptată ca instrument de analiză în capitolele precedente, cea a despărţirii omului de natură în cultura occidentală modernă, şi adoptă o perspectivă a continuităţii. O pleiadă de alţi autori, de la Tim Ingold la Serge Moscovici, ce susţin această perspectivă, sunt aduşi acum în discuţie să dea legitimitate acestei noi perspective adoptate la final.

Autorul susţine în incheiere că „ideea unei naturi secundare, în speţă a omului, care s-ar adăuga substratului originar al unei naturi prime nu este decât o mare şi persistentă iluzie. Fiecare nouă apariţie pe parcursul indefinit al evoluţiei omului, al vieţii pe pământ şi chiar a Pământului însuşi se bazează pe cea anterioară, o incorporează şi o modifică prin această incorporare. Natura dinaintea apariţiei vieţii pe pământ, dinaintea apariţiei omului sau dinaintea apariţiei tehnicilor umane era tot „natură” şi a continuat să fie natură şi după, doar că în alt fel” (p. 152). Cartea se incheie cu câteva întrebări retorice despre soarta câinilor maidanezi şi în particular al lui Leuţu în noua perspectivă.

 

Cartea este  o încercare interesantă de a construi o naraţiune asupra interacţiunii dintre om şi natură, dar principala problemă este că nu investighează multe din direcţille pe care le chestionează. De exemplu relaţia oamenilor cu spaţiul urban este amintită, dar expediată destul de sumar, deşi ea poate reprezintă o cheie fundamentală pentru înţelegerea problemei câinilor vagabonzi. Autorul interpretează comportamentul propriilor vecini ca pe o problemă a spaţiului public post-socialist care a fost parţial privatizat odată cu retragerea statului.  O încadrare istorică mai precisă ar fi arătat că spaţiul urban în oraşele din sudul şi estul României a fost în cea mai mare parte construit de stat în epoca socialistă. Datorită acestei fondări de către stat, spaţiul public a fost inţeles de locuitorii săi ca fiind sub autoritatea şi responsabilitatea statului şi nu a vreunei comunităţi a locuitorilor, dat fiind că alocarea dreptului la locuinţă fiecărei familii sau individ s-a făcut tot de către autorităţile statului. Analiza relaţiei dintre spaţiul urban construit de regimul comunist şi proliferarea câinilor vagabonzi este însă minimizată de autor fără ca acesta să analizeze tocmai raportarea la spaţiul public al noilor orăşeni din perioada socialistă, argumentul acestuia rezumându-se la faptul că înmulţirea câinilor vagabonzi nu este neapărat o consecinţă a demolărilor comuniste ci este mai degrabă în strânsă legătură cu proliferarea câinelui ca animal de companie.

Impresia pe care construcţia cărţii o lasă este de neasumare a unui argument propriu, ce poate fi de fapt o consecinţă a unei incoerenţe metodologice şi, inevitabil, şi analitice. Din punct de vedere metodologic, cu greu se poate spune că autorul îşi construieşte un caz. De exemplu, autorul nu investighează mai aprofundat relaţia dintre câine şi om in diverse contexte – cum ar fi spaţiul urban si cel rural, evoluţia acestei relaţii în timp în societatea românească. În schimb, cartea glisează prin diverse teme şi perspective pentru a construi o poveste şi anume despărţirea dintre om şi natură pe care se bazează „civilizaţia” modernă. Apoi, asocierile pe care le face pot fi văzute ca fiind speculative, iar ele nu sunt neapărat convingătoare şi pană la urmă îi slăbesc argumentaţia. Comparaţia între câinii de pe străzi şi porcii din coteţ nu poate sta în picioare din punct de vedere analitic mai ales că ambele nu sunt destul de bine contextualizate, ci folosite ca ideal-tipuri. Impresia pe care o lasă cartea este cea a unui melanj etnografic şi interpretativ construit mai degrabă ca un artificiu literar pentru a susţine o succesiune de perspective, dar fără a asuma un punct de vedere propriu în vreo privinţă.

În interiorul fiecărui capitol, dar şi de la un capitol la altul, autorul îşi confundă vocea cu fiecare dintre perspectivele prezentate. Astfel, pe parcursul capitolului 4 am crezut că autorul adoptă o privire structuralistă, ca mai apoi în capitolul 5 argumentul folosit de autor să fie cel istoricist, reluând teza lui Norbert Elias expusă în “Procesul Civilizării”. Deşi Mihăilescu include şi o critică asupra tezei civilizării din perspectivă antropologică, citându-l pe Jack Goody, el pare că rămâne convins de validitatea acestei teze.

Totuşi în încheiere vom afla că de fapt cultura este şi ea natură – deci adoptă o teză performativă asupra interacţiunii dintre om şi natură în care cele două categorii sunt în continuă redefinire. De ce aflăm acest lucru doar la sfârşit şi de ce nu am citit întreaga carte din această perspectivă?

Prin urmare, la sfârşitul lecturii scopul şi tema cărţii sunt greu de reconstruit mental, deşi există un subiect de investigat clar prezentat la începutul cărţii. De ce nu a investigat relaţia dintre om şi natură şi mai ales pe cea dintre bucureştean şi câinele maidanez din perspectivă performativă încă de la început? Sunt doar câteva întrebări care îmi vin în minte. Ca cititor, marea frustrare a fost imposibilitatea de a indica până la urmă tema şi argumentul cărţii şi a mă poziţiona în raport cu acestea.

 

Imagine: adevarul.ro