DEZBATERI RECENTE SOCIAL

Cînd egalitatea este inegală

[label shape=”” type=””] Vitalie Sprînceană [/label]

 

Ministerul Educației a propus spre dezbatere publică o serie de modificări la procesul de admitere pentru anul 2014 în universitățile din Republica Moldova.

Unele practici introduse în anii precedenți cum este cea potrivit căreia ”candidaţii au dreptul să se înscrie la concursul de admitere concomitent la mai multe specialităţi din diverse domenii de formare profesională, la una sau mai multe instituţii de învăţămînt superior, dar în final, cu posibilitatea de a fi înmatriculaţi la o singură specialitate în cadrul unei singure instituţii de învăţămînt” au fost păstrate.

Noutatea principală, desigur, ține de intenția de anulare a divizării locurile propuse pentru înmatriculare pe cote de candidați în funcție de locul de trai rural/urban (1.III). Adică practica anilor precedenți de a diviza absolvenții liceelor în 2 mari categorii: candidaţi din localităţile rurale, centrele raionale şi orăşelele mici (cărora le reveneau 65 % din locurile disponibile) și candidați din municipiile Bălți și Chișinău (35 %), această practică a fost abolită. (De fapt, absolvenții au fost împărțiți pînă în acest an în trei categorii: rural, urban și cotele pentru diverse categorii de privilegiați).

Care este motivația acestei măsuri?

Documentul zice următoarele:
”Modul de organizare a desfăşurării sesiunii de BAC – 2013 ne permite să avem un tablou obiectiv al rezultatelor evaluării finalităţilor acestui nivel de studii. Acest mod de organizare pune în condiţii egale de evaluare toţi absolvenţii programului liceal şi evident dispare necesitatea de divizare a locurilor de înmatriculare la studii superioare pe cota rural/urban.

E o formulare bizară, de vreme ce, la modul formal, toate sesiunile de bacalaureat precedente au fost organizate conform unor standarde unice la nivel național. Absolvenții de la sate nu au susținut alte examene decît absolvenții din cele două municipii: aceleași subiecte, aceleași obiecte, același grad de dificultate! Deci și pînă acum BAC-ul punea în condiții egale de evaluare pe toți absolvenții.

Mai mult, repartizarea locurilor în baza criteriului locului de trai a fost și ea prezentă în anii precedenți fără a afecta ”condițiile egale de evaluare”!

În fapt ministerul se contrazice în privința egalității: același document prevede totuși o cotă de 15 % din locuri pentru unele categorii defavorizate: romi, copii din familii numeroase, copii orfani, copii cu grad de dizabilitate, copiii romilor, copiii din regiunile de est, copiii ai căror părinți au participat la luptele din Transnistria, la lichidarea consecințelor catastrofei de la Cernobîl, și alte cîteva grupuri (compartimentul 1.IV).

Înțeleg și susțin logica acestei discriminări pozitive – susținem copii care, din varii motive, sunt mai vulnerabili, ai căror părinți au făcut servicii mari țării sau învață în condiții mai dificile. E un lucru bun, firesc și absolut necesar.

Ar fi loc pentru o discuție despre oportunitatea includerii copiilor cetățenilor moldoveni care au luptat în Afganistan sau mai recent, participanți la operaţiunile militare post-conflict cu caracter umanitar în Irak, dar pot trece și peste asta.

Pentru că discuția nu este despre acești oameni, ci despre bîlbîiala ministerului. Adică, pe de o parte, spui că pui pe toți copiii în condiții de egalitate, pe de altă parte păstrezi totuși anumite facilități (justificate) pentru unele categorii, dar le elimini (nejustificat) pentru alte categorii!

De ce totuși au fost eliminate cotele pentru absolvenții din mediul rural? 

A dispărut, peste an, diferența între școlile din țară în privința asigurării cu cadre didactice?

Ba bine că nu – la 1 septembrie, ministerul anunța peste 700 locuri vacante, majoritatea absolută în localitățile rurale, în special în şcolile din raioanele Cimişlia, Hânceşti, Cantemir şi UTA Găgăuzia.

Dintre cei care au rămas, aproape 30 la sută sunt de vârstă pensionară şi pre-pensionară.

Peste 20 la sută dintre profesorii din Moldova predau cel puţin două discipline şcolare suplimentare, care nu corespund specializării lor, în special în școlile din sate.

 Celelalte cifre – asigurarea bibliotecilor școlare cu carte recentă, asigurarea laboratoarelor școlare cu materialele necesare, pregătirea continuă a profesorilor, accesul cadrelor didactice la literatura din domeniu – sunt iar în defavoarea școlilor din mediul rural și orașele mici. Am putea adăuga aici și statisticile indirecte – nivelul de salarizare, infrastructura socială și culturală, accesul la bunuri, asigurarea locuințelor cu comodități.

Deci, în numele ”egalității”, ministerul educației pune în condiții egale absolvenți venind din  licee în care un profesor predă o disciplină pe care n-o prea cunoaște cu absolvenții din liceele din Chișinău și Bălți în care se oferă cel puțin minimul de calitate în educație!

E acel moment cînd egalitatea devine inegală.

Soluții.

Fără îndoială că diferențele de calitate educațională între liceele din mediul rural și urban ar trebui micșorate. Nu nivelate și nici omogenizate

Pentru că nu e vorba de asigurarea unei egalități generale între licee – toate școlile să fie la același nivel, ci despre asigurarea faptului că toate școlile din Moldova, atît din mediul rural cît și din cel urban, oferă un nivel minim de calitate în educație, un nivel care garantează absolventului că are toate șansele să ia BAC-ul pe orice notă.

Faptul că Ministerul a decretat condiții egale nu înseamnă neapărat că aceste condiții egale au apărut din senin. Că peste noapte bibliotecile liceelor din sate și orașele mici s-au căpătuit cu fonduri noi de carte, cu specialiști buni, cu infrastructură potrivită.

Problema nu e de a pune un capac creșterii nivelului educațional (stratificările sunt inevitabile și e clar și normal să avem și licee de elită), ci de a crea un minim standard sub care educația să nu cadă.

Într-un viitor, cînd eforturile ministerului vor garanta că acest minim standard de calitate în educație este asigurat în toate școlile din țară, diviziunea rural/urban poate fi anulată.

Tocmai din acest motiv ar trebui instaurată o perioadă de tranziție. 5-6 ani ar fi suficienți. În 2-3 ani s-ar termina procesul de optimizare al școlilor și s-ar face simțit efectul pozitiv comasărilor. În alți 2-3 ani copii care merg în cele 3 clase liceale pot să beneficieze de aceste îmbunătățiri și să fie competitivi la nivel național.

Problema cu politicile Ministerului Educației e că ele n-au răbdare. Că vor să instituie realități peste noapte. Că vor să recupereze în 2 ani ceea ce trebuia făcut în 10.

E sigur și o mare vină a guvernărilor precedente. Dar jocurile politice și amînările din trecut nu scuză în nici un fel jocul cu viitorul copiilor.

În loc de concluzie.

Mai e un aspect al problemei. Cel etic.

Cîţi din membrii guvernului (dar şi ai parlamentului şi toate elitele în genere) ar mai fi azi în fotoliile lor dacă nu ar fi beneficiat la vremea lor de cotele de admitere pentru absolvenţi din zonele rurale? Şi ce şanse de reuşită ar fi avut oare fără aceste cote?

Adică, ajungem sus folosind avantajele discriminării pozitive, pe urmă dăm cu piciorul în scara pe care ne-am urcat și ne apucăm să vorbim lumii întregi despre virtuțile tratamentului egal!

sursa imagine.

Despre autor

Vitalie Sprînceană

Vitalie Sprînceană a studiat ştiințe politice în Bulgaria, filozofie în Moldova și acum face un doctorat la universitatea George Mason din SUA. Jurnalist, activist, fotograf amator și autor de blog.

19 Comentarii

  • @ Vitalie

    Discutabil. Articolul tau vine in continuarea a ceea ce a scris Vitalie Vovc. Nu cunosc multe despre originea cotelor de admitere pentru cei din zonele rurale (care au fost actorii politici care au sustinut aceste cote si pentru ce?)

    Dar un alt mod de a pune intrebarea este de ce au fost instituite cotele pentru cei din zonele rurale si daca si-au atins obiectivul? Ce putem invata de la alte tari mai avansate in domeniu? Exista in alte tari cote pentru cei din mediul rural sau nu? In contextul depopularii satelor si urbanizarii continue mi se pare ca aceasta cota ar fi putut avea efecte negative asupra atragerii celor mai buni la diverse specializari. Sa presupunem ca aveai un tanar din Chisinau cu media 10 si altul cu media 6 din mediul rural. Din cate inteleg daca pentru cei din partea urbana cota este plina, atunci este acceptat cel cu media 6? Nu stiu cum se aplica aceasta regula … dar ar fi interesant de auzit ce spun victimele cotei (daca acestea exista).

  • Ion, desigur ca e discutabil. Ca orice masura de discriminare pozitiva. Nu am gasit nicaieri un idstoric al acestor politici. Intr-o converatie privata cineav mi-a spus ca aceste cote existau si pe timpul sovietic, doar ca era pe sistem de puncte: 0 puncte orasenii, 2 puncte cei de la tara, 3 puncte cei cu serviciul militar.
    In tarile „avansate” asemenea proceduri exista, chiar daca diviziunile sunt altele. In SUA, de exemplu. „native Americans” si „Afro-americans” beneficiaza de facilitati.
    Ai dreptate ca ar tebui revizuite probabil aceste cote din punct de vedere numeric. Cum ziceam si in text, in anii trecuti aceste cote erau de 65 % la 35 %. Probabil ar trebui re-numarate, nu stiu daca cifrele de absolventi la moment sunt 2/3 din mediul rural si 1/3 din Chisinau/Balti. Poate e 50 la 50. Sau alta proportie.
    Dar anularea lor e prematura – diferentele de asigurare cu cadre didactice calificate, carte, infrastructura culturala si educationala intre sate si orase sunt inca foarte mari. Poate aceasta reforma a optimizarii va reusi sa le reduca. Dar nu peste noapte.
    Nu stiu daca s-au facut studii la tema eficientei lor. Ma tem ca nu. Si nu stiu cum ar arata un asemenea studiu – prea multi sunt factorii care ar trebui luati in calcul pentru evaluarea acestor politici. Ceea ce stiu, din modesta mea experienta pedagogica, e ca aceste diferente dispar dupa 1-2 ani de facultate.
    Eliminarea cotelor inseamna insa ca absolventii de la tara nu vor avea ocazia de a recupera aceste diferente. Pentru ca nu vor putea ajuge la universitate.
    In fine, ceea ce incerc sa sugerez, e ca la admitere, e vorba mai mult decat de „nota” vs „nota”. 10 vs 6 sau altceva. E vorba de conditii, context, politici, infrastructura vs aceleasi variabile in alte cantitati.

  • @ Vitalie

    Subiectul mi se pare foarte interesant.

    Uite la ce ma mai gandeam. Argumentul tau in favoarea cotei este ca unele scoli de la sate duc lipsa de cadre didactice si ca nu ar exista conditii pentru studii etc. Dincolo de practicile pedgogice dubioase ce se practica pe la sate (unele de tipul hai mai Fanel sa lucrezi cota mea si o sa-ti pun 10 la geografie sau aceasta este fata primarului merita o nota mai buna ca sa obtin ceva de la primarie etc) mi se pare ca si in orase sunt scoli si licee care duc lipsa de carte, profesori, sau materiale pentru laborator. Nu ar fi mai bine sa se faca un ranking al scolilor si atunci cota sa fie pentru scolile de mana a doua (adica subfinantate) atat din mediul rural, cat si din mediul urban? Banuiesc ca in unele sate sunt scoli mult mai bune ca unele scoli din Chisinau.

    Poate ca cei din mediul rural invatand doi ani la universitate reusesc sa-i ajunga din urma pe cei din mediul urban (presupunand ca exista asemnea decalaje), dar asta inseamna ca cineva din mediul urban care nu a fost admis la specializarea pe care o dorea va fi defavorizat in numele „propasirii” celui de la sat … situatia imi aduce aminte de narodnicii din Rusia tarista …

    In SUA nu exista discriminarea pe baza resedintei urbane sau rurale, nici in Germania. Exista cele in virtutea apartenentei la un grup etnic sau rasial sau religios (sau veterani din Irak, Afganistan, alte razboaie). In SUA in ceea ce priveste resedinta exista distinctia out of state vs. state resident, dar altfel o universitate din New Jersey nu face diferenta intre cei care vin din Brooklyn si cei care vin de la o ferma din Texas.

  • Ion, in SUA liniile de discriminare sunt etnice sau rasiale. La noi sunt etnice (romii) si de mediu de trai. Stabilirea cotelor e un caz tipic de affirmative action (practicate pe larg in intreaga lume)
    Aici ar fi o scurta trecere in revista a practicilor existente:
    http://en.wikipedia.org/wiki/Affirmative_action
    Nu cred ca practica cotelor de admitere pe mediul de trai ar trebui sa continue la infinit (existenta ei indica de fapt ca ministerul si guvernul nu reusesc sa ofere servicii de calitate in educatie in sate), dar, si asta era sugestia textului, ele n-ar trebui abolite fara a face nimic sau abolite irational. Pasul cel mai corect acum (cu conditia ca, asa cum zice ministerul, optimizarea scolilor va avea un efect pozitiv) e sa se lase o perioada de tranzitie, pana aceste politici isi vor proba efectele.
    Ideea cu un clasament al scolilor mi se pare buna si probabil poate fi elaborata (adunand procentele celor care au intrat la universitate, succesele profesionale) dar ma indoiesc de utilitatea ei: mobilitatea populatiei e foarte mica. Eu stiu cazuri in America cu oameni care se muta in alta parte din cauza scolilor, dar nu prea am auzit de parinti care s-ar muta in alt sat pentru ca acolo e o scoala mai buna. Nu stiu la ce ar folosi un asemenea clasament.
    Altfel, pozitia e deschisa si vulnerabila la criticile aduse politicilor de discriminare pozitiva. Da e inegala, si da exista riscul ca un ins care nu a invatat deloc in satul sau sa treaca in detrimentul unui alt absolvent de la oras ce a invatat din greu (iau extremele), dar acest risc e minimizat ca exista o comisie nationala ce verifica testele, de faptul ca specialitatile insele sunt si ele aranjate diferit, cu prestigiu si calificari diferite iar asta inseamna ca la specialitatile cautate – drept, economie – se vor duce cei cu note bune de la sat si de la oras, ca in majoritatea cazurilor vor fi candidati cu pregatire aproximativ similara. Asa ca cota nu inseamna trecerea codasilor in caruta fara efort.
    Insa valoarea acestor politici nu este egalitatea intermediara (ca nu exista la start, si nici la finis) ci echitatea, adica oferirea pentru toti a unor conditii juste.

  • Bine, cunoastem ce este affirmative action 🙂 (nu era necesar linkul), doar ca nu se aplica in cazul cotelor pentru cei din zonele rurale din Moldova, pentru ca noi nu cunoastem motivul introducerii lor si nici efectele nu le cunoastem. In plus se refera la 65% din populatie si nu la minoritati. Nu am gasit echivalente ale acestei practici in Occident. Pare a fi mai degraba versiunea sovietica a affirmative action, adica parte din politica de inradacinare (korenizatsya). Doar o ipoteza neverificata.

    SUA este extrem de diversa, asa ca mai bine sa nu generalizam in privinta discriminarii mai ales ca sectorul privat nu are treaba cu affirmative action, adica ei angajeaza si admit pe cine vor etc. etc.

  • 🙂 Link-ul arata si distribuirea practicilor de affirmative action in lume, din acest motiv l-am dat.

    Altfel, mi-ai dat o sugestie buna pentru un eventual dosar/investigatie> originea acestor practici de discriminare pozitiva. Trebuie sa merg la Biblioteca Congresului sa vad ce au ei.

  • Vitalie, ţi-am citit textul nu fără a fi intrigat de titlu. E un titlu bun.
    Numai că egalitatea inegală era asigurată în tradiţia veche, sovietică, urmând un fals scop al echităţii. Eliminarea lui (sigur că poate fi discutată) nu e în raport cu anul trecut, ci în raport cu o practică veche… foarte discutabilă.
    Or, eu înţeleg asigurarea unor şanse egale (şi aici se face poate prea puţin) în cazul ÎNVĂŢĂMÂNTULUI OBLIGATORIU. Ar putea fi avantajaţi unii copii din familii defavorizate, d.e., după ce au intrat la facultate, prin acordarea unor burse sociale. Aceiaşi copii defavorizaţi, sau din zonele rurale, ar putea fi avantajaţi cu locuri în cămin contra unei plăţi mai modeste sau chiar gratuit.
    Dar să spui că nota de cinci a unuia va fi egală cu nota opt a altuia e o crimă împotriva societăţii. Or, universităţile nu mai joacă rolul social al unei şcoli de cultură generală, ci de incubatoare şi ateliere de pregătire a specialiştilor înalt calificaţi. Or, continuând ideea ta, vom considera o casă de moloz construită de un fost student avantajat egală ca valoare cu un bloc durabil, construit de un specialist bine pregătit, un om tratat de un diletant privelegiat cândva egal de bine tratat ca şi un pacient lecuit de un specialist de înaltă clasă. Şi o societate infectă în ansamblu, egală cu una performantă.
    Eu nu sunt sigur că diriguitorii de azi ai ME au fost cândva avantajaţi. Dimpotrivă, aceştia chiar au fost performanţi. Dar tot sistemul educaţional (ca şi alte domenii) este invadat de profesori care au fost avantajaţi la admitere prin cotele preferenţiale respective. Despre nivelul sistemului nu e cazul să discutăm. Consecinţele acestei metode de „promovare” a specialiştilor le vedem azi pe toată întinderea fostei URSS.
    Toată povestea cu „discriminarea pozitivă” suscită mai multe întrebări. De exemplu, de ce este discriminat (negativ) un absolvent din Bălţi care are cunoştinţe de 8 sau 9, dar a fost şters din listă de un coleg de la Edineţ, care a fost promovat cu nota 6? Ce avantaje a primit societatea şi economia naţională, în cazul în care absolvenţii au vrut să intre la Politehnică, ori ce avantaje a obţinut sistemul educaţional dacă aceştia au încercat la pedagogie?
    În cazul în care cotele se vor păstra, nu va exista nevoia de a ajusta sistemul educaţional din zonele rurale la cel performant. Apropo, câteva oraşe din zona „rurală” au licee performante, comparabile cu cele din Chişinău, sau devansându.-le pe unele. Nu ţi le spun, ca să nu fie incluse în lista celor „orăşeneşti”. 🙂

    i

  • Mircea, să vă spun o poveste mică. Cu mine, că nu am dreptul să zic istoriile altora. Eu m-am născut și am mers primii ani de școală într-un sat din Telenești. În școală aveam un singur profesor de franceză la 320 elevi – era în vîrstă și spre pensionare. În cei 3 ani în care am avut ore de franceză (din clasa a cincea pînă în a opta) proful cu pricina ne-a învășat un singur lucru în franceză: să citim. Atît. Noi chiar îl poreclisem: Lis le texte! La sfîrșitul clasei a opta știam să conjug cel mult 5 verbe. (Pot spune însă că am fost relativ norocos, pentru că proful s-a îmbolnăvit după ce am plecat și a fost suplinit o vreme de alți profesori – de clase primare, de geografie – care făcuseră franceza în școală sau la facultate ca limbă străină). Eu am avut norocul să pot merge în altă școală, în alt sat, în alt raion. acolo unde profesorul de franceză era ok și unde s-a apucat de capul meu și am ajuns după 2 ani să fiu fluent în franceză. Și am susținut excelent examenele de absolvire. Alții n-au avut norocul acesta. (Unul dintre prietenii mei din prima școală, acum în Franța, abia de luase 5 la franceză la examen, apreciat fiind ”obiectiv” de o comisie de la raion, iar acum trăiește în Franța și vorbește în franceză ca un nativ și mai știe și cehă că a lucrat o vreme acolo și încă vreo 3 graiuri ale francezei că se află într-un mediu preponderent de emigranți tunisieni, marocani, senegalezi, ivorieni. Adică nu era vina lui că nu ar avea capacități).
    Iar asta mă duce la miezul argumentului meu. Ziceți (consider că prea dur și nejustificat de categoric) că a compara ”nota de cinci a unuia va fi egală cu nota opt a altuia e o crimă împotriva societăţii”. Nu e.
    Pentru că ar trebui să înțelegem ce înseamnă această notă. 5 vs 8. Ce masoara ea? Doar abilitatile individuale ale elevului, adica capacitatea sa de a invata si acoperi niste cerinte ale curiculei?
    Așa a zis ministerul și departamentul său de ideologie ( http://bloguvern.md/2013/06/27/de-ce-rezultatele-la-bac-sunt-slabe-si-de-ce-asta-e-bine/ )
    Dar, așa cum sper că am arătat în exemplul meu și în acest bilet, notele acestea înțelese ca ”măsurări obiective” ascund inegalitățile și mai ales difuncționalitățile sistemului educațional. Cînd un elev ce a avut unul sau mai mulți profesori ce i-au predat obiecte la care ei nu-s specialiști (să zicem franceză și chimie), ia la examen un cinci, iar un alt elev din Chișinău care are și TV5, și toți profesorii de la liceu specialiști în domeniul său, ia un opt, ce măsoară de fapt aceste note? Abilitățile individuale? Sau și niște circumstanțe care nu depind de copil ci țin de incapacitatea ministerului, de faptul că guvernul abia anii trecuți a declarat educația drept prioritate? Cînd îi punem cinci acestui copil (ce a avut nenorocul să se nască în Fundurii Vechi) și-l condamnăm să fie imigrant la Moskova iar copilul ce a avut norocul să se nască la Chișinău și are opt și-l punem să fie jurist sau medic, asta nu e crimă împotriva societății? E obiectivitate? Pe dracu.
    Încă ceva, opoziția pe care o construiți e și ea falsă, pentru că prin intermediul cotelor, copiii de la țară concurează cu alți copii de la țară, iar cei de la Chișinău și Bălți concurează cu alți copii din Chișinău și Bălți. Deci optul și cinciul nu se prea întîlnesc anume din acest motiv al existenței cotelor de admitere.
    Ziceam mai sus de cîteva ori: ar trebui de văzut care e raportul de populație între absolvenții din Chișinău și Bălți și restul republicii. Poate nu mai e de 65 la 35. Poate e de 60 la 40. Sau 55 la 45. Se pot modifica cifrele acestor cote pentru a reflecta real distribuția numerică.
    Din păcate pentru poziția mea, Ministerul Educației are părerea dvs. El vrea ”obiectivitate”. Adică să pedepsească unii copii.
    P.S. argumentul cu ”există licee bune în cîteva sate din Moldova” e slăbuț. Din două motive. Primul e mobilitatea scăzută. Ce-l ajută pe copilul din raionul Telenești faptul că există un liceu bun într-un sat din raionul Drochia? Nicicum. Credeți că părinții se vor muta dintr-un sat în altul doar de dragul educației? Puțin probabil – libertatea accesibilă oricărui orășean, de a merge la orice școală, pentru că toate-s în raza orașului și-s la distanțe accesibile, nu e valabilă pentru sate. Copiii stau, cum e și firesc, în satele în care s-au născut, unde au părinți și bunici și unde părinții au casă și job. Al doilea motiv, foarte puține din liceele din orașele mici sau din sate au cămine sau alte forme de cazare (internat) ce ar putea adăposti copii veniți din alte părți. E o temă la care autoritățile ar trebui să se gîndească. Pînă una-alta acestea nu-s și nu se prevăd a fi construite. Și copiii care ar putea merge în centrul raional la liceu n-o fac sau trebuie să-și gpsească gazde și locuri de trai.

  • Vitalie,
    toate explicaţiile tale sunt clare pentru mine. Şi nu sunt o noutate pentru mine.
    Diferenţa e între soluţiile propuse şi între felul de a… polemiza. Eu te-am întrebat puţin despre altceva (şi am întrebat pentru că eu sunt cititorul, iar tu eşti expertul care ai comis textul-pretext).
    Eu aşa şi nu am înţeles din textul tău şi din comentariul de mai sus cum asigură sistemul propus de tine (şi aplicat deja de zeci de ani) o funcţionalitate performantă a sistemului de pregătire a specialiştilor de înaltă calificare (acesta este scopul învăţământului universitar, nu?).
    Doi. Diferenţierea (am încercat s-o spun în postarea anterioară) nu este atât de liniară: Chişinău+Bălţi versus restul lumii. Sunt în Chişinău licee sub nivel mediu şi sunt licee performante în alte localităţi, inclusiv, rurale. Cum le vei împărţi în sistemul tău de stabilire a cotelor? Vei include pe lista privilegiaţilor liceele slabe? Şi vei stimula proliferarea acestora? Сhiar dacă erau excepţii, eu cunosc cazuri – unele recente! – când copiii erau transferaţi de la liceele din Chişinău la cele din provincie (trăind la bunei)… CA SĂ ABSOLVEASCĂ UN LICEU RURAL ŞI SĂ AIBĂ PRIORITATE LA ADMITERE.
    Sunt nedreptăţiţi copiii? Bineînţeles. Dar nu prin discriminarea altor copii trebuie să repari discrepanţa. Poate că o soluţie ar fi – odată ce BAC-ul e singurul permis spre studiile universitare – să se creeze cursuri recuperatorii şi poasibilitatea de a susţine repetat până şi un examen de bac susţinut (cu un anume succes) anterior? Cunoştinţele trebuie recuperate, nu declarate egale şi perfecte, chiar şi atunci când există multe găuri în sistem.
    Dar aici poate fi şi o altă problemă. Competenţele trebuie testate astfel încât suma de cunoştinţe să conteze mai puţin, dar mai mult să fie apreciate anumite aptitudini pentru o meserie sau alta. În fine, trebuie să existe mai multe etape şi variante spre studiile universitare decât liceul+BAC-ul. Poţi să intri la facultate şi peste 5 ani după absolvire, nu e o tragedie. Mai ales că înveţi toată viaţa şi această perspectivă trebuie construită calm şi firesc.
    Apropo, liceele bune din centrele raionale îi primesc cu plăcere pe elevii buni din sate. Unele au şi cămine, poate trebuie dezvoltată reţeaua lor. Pentru că la licee se intră în baza examenelor de admitere, aici nu ar trebui să se facă discriminări. Iar trei ani de RECUPERARE este suficient pentru a testa… dacă viitorul medic merită să ne trateze când vom avea nevoie.
    NU în zadar îi bag în povestea mea pe medici. Am fost cândva blând şi îngăduitor cu un copli cărui nu i-au ajutat nici cei trei ani de liceu. Nu puteam să-i pun nici măcar un patru. Dar m-au rugat toţi să fiu îngăduitor pentru că e un copil nedreptăţit de soartă, e dintr-un sat unde nu prea a avut condiţii, în fine, trebuia doar să-l admit la BAC, în rest… Ei, bine, i-am dat „cinci”-ul cerşit. La BAC, probabil, alţi examinatori au fost îngăduitori… sau au fost convinşi să fie, pentru că era un biet copil. La medicină, unde a mers, au fost aplicate toate argumentele legale ale echităţii şi „discriminării pozitive”. Mi-e groază să ajung pacientul lui. Colegii mei, ca să mă consoleze, glumeau: „Stai liniştit, acesta nu va fi medic, el va fi medic-şef.” QED.

  • Mircea,e nedrept să punem în spatele copiilor din Fundurenii Vechi insuccesele sistemului școlar actual de a produce specialiști de înaltă calificare. Asta ține de cu totul și cu totul alți factori: de organizarea sistemului, de faptul că puținii bani pentru știință ajung în buzunarele oligarhilor științifici (tare îmi place această construcție pe care tocmai am inventat-o!) alde Gheorghe Duca…Sper că ați văzut această știre:
    https://adevarul.ro/moldova/actualitate/scandal-bunurile-academiei-Stiinte-moldovei-impartite-familie-1_52e95360c7b855ff56e8f03e/index.html

    De vină că nu se prea face nimic semnificativ în știința moldovenească este și acest sistem tîmpit în care cercetarea (AȘM) este separată de procesul educațional din universități. Așa ajungem să avem o castă de mandarini, savanți plătiți să fie savanți, și altă clasă de studenți și profesori ce se rup în șapte să acopere ore. Restructurarea (prin lichidare) a AȘM e la ordinea zilei de foarte multă vreme doar că nu au curaj politicienii să meargă mai departe. Pentru că asta ar aduce, cum e firesc, cercetarea în universități. Mai sunt și alte hibe – controlul excesiv al statului (iaca am zis-o și pe asta!) asupra proceselor din universități (cică s-a modificat, în legătură cu trecerea la autonomie financiară, dar era groaznic – procurorul general e bunăoară membru din oficiu al senatului universității de stat!).
    Doi, e adevărat că există licee mai slabe în Chișinău/Bălți, dar la fel de adevărat că infrastructura educațională în Chișnău/Bălți este mult mai bună decît în orice altă parte a țării. Muzee, teatre, biblioteci publice, concerte librării etc. Și elevul de la un liceu slab are acces la ele. Chiar și cei mai buni elevi din sat nu au uneori acces elementar la aceste bunuri…
    Alte soluții? Pot fi gîndite. De exemplu ca contribuabil eu aș susține un post de televiziune/radio educațional, cu acoperire națională. Probabil e mai ieftin decît să aduci profesori în fiecare școală. Acest post ar conține cursuri de limbi străine (a existat așa ceva prin anii 90, de ce le-au scos, ca să bage seriale mexicane?), emisiuni despre diversele științe ale naturii, istorie etc. Sau un site după modelul MOOC (Massive Open Online Course) adică o bază online cu lecții video citite de profi cu experiență de la liceele cele mai bune ale țării. Așa s-ar oferi multor copii șansa de a avea acces la lecții bune.
    Ca să trag o concluzie – nu cred că sistemul de cote rural/urban e cea mai bună politică de discriminare pozitivă în educație, altele mai eficiente pot fi gîndite. Dar e cea mai bună cînd altceva nu se face. Sau efectele a ceea ce s-a făcut ieri încă nu se văd.

  • @ Vitalie

    1) Sunt de acord cu perspectiva lui Mircea V. Ciobanu asupra acestei probleme. Daca vrei calitate trebuie sa-i selectezi pe cei mai buni, iar ca sa-i selectezi pe cei mai buni trebuie ca testele sa fie standardizate si administrate corect. Prea multe cote, perioade de tranzitie vor spori confuzia in randul absolventilor de liceu. In plus cred ca universitatile private din Moldova nu dau doi bani pe aceste cote, adica scopul lor este sa atraga cat mai multi studenti indiferent de calitatea acestor. Problema pe care o vad este ca cei mai buni nu vor sa studieze stiintele exacte (ceea ce este necesar daca Moldova vrea sa devina competitiva la nivel global), dar merg sa studieze dreptul, economia sau alte discipline mai putin necesare pe piata globala a fortei de munca.

    2) Nu sunt de acord cu perspectiva determinista pe care o adopta Vitalie. Succesul unui elev de la sat nu depinde doar de calitatea scolii sau a profesorilor, dar si de efortul si motivatia individuala, iar acestea la randul lor sunt de multe ori rezultatul efortului si viziunii pe care o au parintii. In plus la sat exista ierarhii, copii profesorilor/preotului/medicului/primarului sunt mai avantajati decat copii celor care lucreaza cu ziua la sat, dar chiar si in raport cu muncitorii din mediul urban, acesti „copii” sunt mai avantajati. Deci exista diversitate si ierarhii la sat si unii copii de acolo sigur sunt mai avantajati decat unii copii din oras. Acum sper ca Vitalie nu va argumenta monitorizarea originii sociale a copiilor si instituirea unor cote pentru copii de muncitori, de intelectuali etc. ? Nu ar fi neobisnuit, pentru ca unele cote de acest fel exista, am inteles ca progeniturile judecatorilor pot studia la Facultatea de Drept a USM gratuit.

    3) Termenul de oligarhi stiintifici a fost folosit si de altii, din pacate nu l-ai inventat tu :))

  • Vad ca nu e tare populara ideea cu echitatea sociala. 🙁
    @Ion, nu-s deloc determinist, doar propun sa luam in calcul si acesti factori ai contextului… Care conteaza mult, probabil la fel de mult ca si efortul individual.
    In alta ordine de idei ma cam mira reductionismul vostru (al tau si al lui Mircea) care cumva sugereaza (asa inteleg eu) ca pastrarea acestor cote ar fi marele obstacol in calea cresterii calitatii educatiei.
    Ca salariile-s mizerabile la universitate (sper ca stim tustrei asta) incat nu ajung de carti si nici de viata, ca sistemul actual cu Academia care ia banii din cercetare, cu un stat care supravegheaza fiecare creion achizitionat din proiecte – astea-s circumstante foarte importante, zic eu.

  • p.s. Ma mira ca aceste cote rural/urban au starnit atata amar de dicutie, iar cotele ce includ copiii luptatorilor din Afganistan (un razboi imperialist) si „restabilirea pacii in Irak” (alt razboi imperialist) n-au generat nici macar o litera de comentariu…

  • sunt pentru echitate sociala ca principiu, pur si simplu mi se pare ca mecanismul de care vorbesti nu are treaba cu echitatea sociala, ci cu o institutie mostenita din trecut care avea probabil alt scop …

  • Cred că există loc pentru o abordare echilibrată a chestiunii. Discuţia ar trebui să ne conducă spre o formulă care să facă posibilă şi o anumită justiţie socială (încurajarea categoriilor sociale deprivate de „capital cultural”) şi să-i încurajeze pe cei care vor şi pot să înveţe (meritcoraţie). Guvernul nostru s-a apucat să niveleze accesul la studii, înainte de a lucra la modernizarea acestuia. Cum s-a spus mai sus, educaţia a devenit recent o prioritate (deocamdată pe hîrtie), în timp ce în Georgia, de exemplu, ea este de ani buni în capul listei de priorităţi. În aceste condiţii, cei mai buni absolvenţi de licee pleacă la studii în România şi peste hotare şi bravo lor, pentru că nu au ce învăţa în universităţile noastre (vorbesc în cunoştinţă de cauză).

    Apropo, în URSS educaţia a fost o prioritate! Şi s-a pus mare accent pe ştiinţe exacte. Din acest motiv, sovieticii au creat sputnik-ul şi au zburat în cosmos, înainte de americani, care pînă la boom-ul pe care l-a produs primul satelit sovietic (a fost mare dezbatere în SUA în 1959) aveau un sistem de educaţie hiperelitist. Majoritatea intelectualilor noştri (Mircea V. Ciobanu inclusiv) au fost beneficiari ai acestui mecamism de „discriminare pozitivă” promovat de sistemul sovietic pentru elevii proveniţi din mediul rural. De altfel, în timp ce SUA încerca să creeze mecanisme tot mai incluzive în învăţămînt, sistemul de educaţie sovietic a devenit după 1960 mai meritocratic (şi la un moment dat se obervă o echilibare a mobilităţii sociale şi o reproducere socială mai pronunţată). Oricare ar fi miza ideologică (dar oare ce stat nu le are?, mă refer mai ales la naţionalismele de tot soiul), învăţămîntul sovietic a funcţionat binişor, mai ales în unele perioade, dincolo de derapajele ideologice mai ales în unele domenii socio-umane. Cred că avem ce învăţa de la tarele şi meritele sistemului de educaţie sovietic. Şi de la ceea i-a urmat după 1991…

  • Hai să mai scriu ceva, ca să adaug nişte bile albe la capitolul „Dezbateri”. Revenind la titlul (pe care l-am lăudat o dată), mă gândesc că dacă povestea cu cotele de repartizare a locurilor în universităţi nu ar fi existat şi ar fi inventat-o Vitalie, d.e., atunci eu aş fi vrut să scriu un eseu cu tema „Când egalitatea nu e egală”. 🙂
    Petru îmi spune că şi eu am beneficiat de discriminarea pozitivă. Este absolut discutabil. „Discriminarea” mi-a dat EXCLUSIV un act de studii. Unul din elementele CONVENŢIEI, nimic mai mult. Nu numai că acum eu sunt format de cu totul alte lecturi decât cele din universitate, dar chiar şi atunci când am lucrat în liceu şi la universitate, am predat ALTCEVA (dar cu totul altceva!) decât am învăţat la universitate. Este ruşinos să spun asta, dar, având studii universitare, sunt un autodidact sută la sută. Iar ceea ce am citit (parţial, în timpul sovietic) a fost ÎN POFIDA SISTEMULUI educaţional, care îmi interzicea acele lecturi şi chiar mă pedepsea pentru ele. Asta aşa, ca să completăm tabloul propus de Petru: să învăţăm ceva de la epoca apusă.
    Nu e atât de simplă nici povestea cu ştiinţele exacte. Mai curând, având în vedere că binomul lui Newton era mai greu de cenzurat politic, de aceea profesorilor li s-au pus mai puţine beţe în roate. Dar li s-au pus, totuşi! Inclusiv, fizicienilor, nu numai biologilor, geneticilor sau medicilor. O atentă examinare a istoriei cosmonauticii sovietice etalează mai curând o evoluţie a acesteia ÎN POFIDA PIEDICILOR ŞI A SISTEMULUI, decât datorată lui. Cu excepţia fazei finale, când s-a văzut că pot fi scoase dividende (şeo) politice. Sigur că a evoluat şi ştiinţa şi tehnologiile, dar nu atât de spectaculos cum sunt ele prezentate. Nu a existat nici măcar un automobil de marcă PUR-SOVIETICĂ. Tehnica militară a avnsat… dar şi aici e un mit. Ar fi fost prăpăd dacă începea, în locul războiului rece, unul fierbinte. Eu am fost în armată şi ştiu cât moloz era prezentat acolo drept granit.

  • Si aici discutia devine interesanta. Mircea, poate ati primit doar un act de studii, poate doar o fituica care certifica obtinerea studiilor, n-am de ce sa nu va cred ca sunteti autodidact (si eu ma cred astfel) dar, ati si am avut (ma adaug si pe mine desi eu nu am beneficiat de cote) sansa de a trece trei ani prin facultate, o sansa pe care tocmai ministerul o ia altor copii pentru ca, vedeti, vrea sa indeplineasca cincinalul in 2 ani.

  • În cazul meu, chiar a greşit, Vitale! Şi nu e vorba de 3 ani, ci de toţi 5! De care alt copil s-ar fi bucurat mai mult. Iată de ce consider că sistemul e infect. 🙂 Când mergeam la facultate, un prieten mai vârstnic, îmi spunea că trebuie să merg, ca să-mi iau „cartonul” (diploma), la care eu i-am răspuns că nu mă interesează nicio diplomă, eu vreau să studiez. El a zânbit şi, peste vreo doi ani, îi dădeam dreptate.
    Dar „justiţia socială” despre care vorbeşte Petru nu trebuie să se facă în detrimentul calităţii şi gradului de pregătire al unor viitori specialişti de înaltă calificare. URSS s-a destrămat şi din cauza unui amatorism la scară largă. Unul condiţionat, inclusiv, de respectarea unei echităţi, pentru că drepturile şi cariera „defavorizaţilor” continua şi alte etape ale vieţii. Şi tot sistemul era dirijat de… unul din familie vulnerabilă de un fiu al unui erou, de unul din „Transnistria” sau altă zonă defavorizată. Până şi suparveghetorii de la securitate erau nişte diletanţi. Aşa că echitatea socială se produce prin accesul liber şi gratuit la studiile obligatorii şi prin varii posibilităţi de a face o carieră. Univeristăţile trebuie să aleagă bine şi să producă buni specialişti. Echitatea socială trebuie să includă altceva, d.e., burse sociale, posibilitatea de a recupera anumite goluri – la dorinţa solicitantului! În danemarca, poţi să te înscrii în clasa a 8-a măcar şi la vărsta de 80 de ani. Şi să avansezi apoi după dorinţe şi posibilităţi. Poate mai bine preluăm experienţa lor? Sau, poate diversificăm instituţiile, cu posibilităţi mai largi de a accede, după o pregătire şi… o demonstrare a aptitudinilor. Pentru că, fii tu de zece ori dezavantajat, dacă nu ai aptitudini, de ce trebuie să te accepte universitatea?
    În fine, mie mi se părea că discuţia noastră îi include pe toţi. Eu, cel puţin, consider că nu trebuie să existe caste privelegiate în niciu n fel. Din simplul motiv că un fiu de erou de război, ca şi un harnic cultivator de legume, dar fără competenţe de medic sau inginer este periculos. Nu eşti de acord, Vitalie?

Lasa un comentariu